III.

MERGE O LOCOMOTIVĂ. SE PUNE întrebarea: cum se mişcă ea? Mujicul spune: o mână dracul. Altul e de părere că merge pentru că i se mişcă roţile, iar altul afirmă că toată pricina mişcării stă în fumul dus de vânt.

Mujicul nu poate fi contrazis: el a conceput o explicaţie completă. Pentru a-l contrazice, ar trebui să-i demonstreze cineva că nu există draci, sau ca un al doilea mujic să-i explice că acela care mână locomotiva nu e dracul, ci un neamţ. Numai atunci, din contradicţie, ar putea să vadă amândoi că greşesc. Dar cel care consideră drept pricină mişcarea roţilor se dezminte singur, fiindcă deîndată ce a pornit pe calea analizei e nevoit să meargă mai departe, e nevoit să explice cauza mişcării roţilor. Şi până nu va ajunge la cauza ultimă a mişcării locomotivei, la aburul comprimat din cazan, nu va avea dreptul să se oprească din căutare. Acela care a explicat însă mişcarea locomotivei prin fumul dus de vânt îndărăt a procedat vădit în felul următor: observând că explicaţia cu roţile nu ajunge la cauze, a luat primul indiciu care i-a căzut sub ochi şi l-a dat drept cauză.

Singura noţiune care poate explica mişcarea locomotivei este noţiunea unei forţe egale cu această mişcare vizibilă.

Singura noţiune prin mijlocirea, căreia poate fi explicată mişcarea popoarelor este noţiunea unei forţe egale cu întregul mişcării popoarelor.

Dar, prin această noţiune, diferiţii istorici înţeleg forţe foarte diferite şi deloc egale cu mişcarea vizibilă. Unii văd în ea forţa ce revine în chip nemijlocit eroului, aşa cum vede mujicul pe dracul în locomotivă; alţii văd în ea o forţă care rezultă din alte câteva forţe, cum ar fi mişcarea roţilor; iar o a treia categorie de istorici văd în ea influenţa culturii, adică fumul rămas în urma locomotivei.

Atâta timp cât se scrie istoria unor indivizi luaţi aparte, fie că e vorba de Cezar, de Alexandru, de Luther sau de Voltaire, şi nu istoria tuturor oamenilor, a absolut tuturor oamenilor fără excepţie, care iau parte la eveniment, e cu neputinţă să nu se atribuie indivizilor luaţi în parte o forţă ce determină pe alţi oameni să-şi îndrepte acţiunea spre un scop anumit. Şi unica noţiune de acest fel cunoscută istoricilor este noţiunea de putere politică.

Noţiunea aceasta este singura cheie prin mijlocirea căreia poate fi stăpânit materialul istoric în felul cum este el expus astăzi, şi cel care ar suprima această cheie, aşa cum a făcut Buckle, fără să cunoască altă metodă de interpretare a materialului istoric, acela n-ar face altceva decât să se lipsească de ultima lui posibilitate de a-l interpreta. Caracterul inevitabil al noţiunii de putere politică în explicarea evenimentelor istorice este demonstrat cel mai bine de înşişi istoricii care se ocupă de istoria universală şi istoria culturii, care resping, chipurile, noţiunea, de putere politică, dar care o folosesc în chip inevitabil la fiecare pas.

Până în zilele noastre, ştiinţa istoriei este, în ceea ce priveşte problemele omenirii, asemănătoare banilor puşi în circulaţie: hârtia monedă şi moneda metalică. Biografiile şi istoriile parţiale ale popoarelor luate în parte sunt asemenea bancnotelor. Ele pot circula şi se pot converti, împlinindu-şi misiunea fără să dăuneze cuiva; pot fi chiar folositoare, atâta timp cât nu se întreabă nimeni prin ce sunt ele garantate. Este de ajuns să trecem cu vederea problema modului în care voinţa eroilor produce evenimentele, pentru ca istoriile diverşilor Thiers să devină interesante, instructive şi pe deasupra să capete şi o nuanţă de poezie. Dar, după cum îndoiala asupra valorii reale a unei hârtii monede provine fie din faptul că, fiind prea uşor de fabricat, ar putea-o fabrica mai multă lume, fie din faptul că ar încerca cineva s-o schimbe pe aur, tot aşa îndoiala asupra sensului real al istoriilor de acest fel provine fie din faptul că prea sunt multe, fie din faptul că, din naivitate, cineva se întreabă: dar cu ce putere a făcut Napoleon cutare ispravă?

— Cu alte cuvinte, vrea să schimbe o bancnotă curentă pe aurul curat al unei noţiuni reale.

Istoricii ce practică istoria universală şi istoricii culturii sunt asemeni acelora care, dându-şi seama de inconvenientele hârtiei monede, s-ar hotărî să bată în locul ei monedă sunătoare dintr-un metal care nu are densitatea aurului. Şi moneda ar ieşi într-adevăr sunătoare, dar numai atât: sunătoare. O bancnotă tot mai poate înşela pe neştiutori; moneda sunătoare, dar fără preţ, nu poate însă păcăli pe nimeni. Tot aşa cum aurul numai atunci e aur când poate fi întrebuinţat nu numai pentru schimb, ci şi pentru opere de giuvaergerie, tot aşa şi autorii de istorie universală numai atunci vor fi aur curat când vor fi în stare să răspundă la întrebarea fundamentală a istoriei: ce este puterea? Autorii de istorii universale răspund contradictoriu la această întrebare, iar istoricii culturii o ocolesc cu totul, răspunzând la cine ştie ce altă problemă. Şi, după cum fisele de joc de cărţi ce seamănă cu aurul pot fi folosite numai între oameni înţeleşi între ei să le ia drept aur, ori între cei ce nu cunosc proprietăţile aurului, tot aşa istoricii universali şi istoricii culturii, nerăspunzând la chestiunile esenţiale ale omenirii, servesc, pentru nu se ştie ce scopuri, ca monedă curentă în universităţi, şi în lumea cititorilor „amatori de cărţi serioase”, cum le numesc ei.

IV.

RENUNŢÂND LA CONCEPŢIA anterioară despre divina supunere a voinţei poporului la voinţa unui ales unic şi, prin supunerea acestui ales, la voinţa divinităţii, istoria nu mai poate face un pas fără să se contrazică, dacă nu alege una din două: ori să se întoarcă la credinţa veche în nemijlocita participare a divinităţii la treburile oamenilor, ori să explice precis sensul forţei aceleia care produce evenimentul istoric şi care e denumită putere politică.

Întoarcerea la primul termen e cu neputinţă, credinţa aceasta a fost distrusă şi, de aceea, trebuie definit sensul noţiunii de putere politică.

Napoleon a dat poruncă să se strângă armate şi să se pornească războiul. Ne-am deprins aşa de mult cu această idee, ne este atât de intrată în sânge concepţia aceasta, încât chestiunea de a şti pentru ce şase sute de mii de oameni au pornit la război în clipa în care Napoleon a rostit cutare vorbe ni se pare absurdă. A avut putere şi de aceea s-a îndeplinit ceea ce a poruncit el.

Răspunsul acesta este pe deplin satisfăcător, dacă credem că lui Napoleon i-a fost dată de Dumnezeu puterea. Dar de îndată ce nu mai recunoaştem acest lucru, trebuie neapărat să precizăm ce este puterea aceasta a unui singur om asupra celorlalţi.

Puterea aceasta nu poate fi totuna cu puterea nemijlocită a dominaţiei fizice, exercitată de o fiinţă puternică asupra alteia, slabă, dominaţie întemeiată pe folosirea sau pe ameninţarea cu folosirea forţei fizice, aşa cum este puterea lui Hercule; ea nu poate fi bazată nici pe vreo predominare prin forţa morală, aşa cum din naivitate socotesc unii istorici afirmând că protagoniştii istoriei sunt eroi, adică oameni înzestraţi cu un suflet mare şi o putere spirituală deosebită, numită genialitate. Puterea aceasta nu poate fi bazată pe predominarea forţei morale de vreme ce (lăsând deoparte unii oameni eroici cum ar fi Napoleon, cu privire la ale cărui calităţi morale părerile sunt foarte împărţite), istoria ne arată că nici Ludovic al XI-lea, nici Metternich, care au condus milioane de oameni, n-au avut în nici un chip vreo deosebită însuşire de tărie sufletească ci, dimpotrivă, au fost, în cele mai multe cazuri, mai prejos în viaţa lor, din punct de vedere moral, decât oricare dintre milioanele de oameni pe care i-au condus.

Dacă izvorul puterii politice nu stă nici în însuşirile fizice, nici în însuşirile morale ale persoanei ce o deţine, este evident că izvorul acestei puteri trebuie căutat în afara persoanei, în raporturile cu masele ale persoanei ce deţine puterea.

Întocmai aşa concepe puterea şi ştiinţa dreptului, acest ghişeu de schimburi băneşti al istoriei, care se obligă să dea, în locul concepţiei istorice despre putere, aur curat.

Puterea este totalitatea voinţelor maselor, transmisă, printr-un acord expres sau tacit, unor diriguitori aleşi de mase.

În domeniul ştiinţei dreptului, ce se compune din raţionamente asupra modului cum ar trebui organizat statul şi puterea, dacă ar fi cu putinţă să se organizeze aşa ceva, totul e foarte limpede; dar, aplicată la istorie, această definiţie a puterii cere lămuriri.

Ştiinţa dreptului priveşte statul şi puterea aşa cum priveau cei vechi focul, ca pe ceva care există în mod absolut, ca pe un element. Dar pentru istorie, statul şi puterea nu sunt decât nişte fenomene ca atare, aşa cum pentru fizica epocii noastre focul nu este un element, ci un fenomen.

Din această deosebire fundamentală dintre concepţia istoriei şi concepţia juridică rezultă că ştiinţa dreptului poate să înfăţişeze amănunţit modul cum, după părerea ei, ar trebui organizată puterea, şi să ne spună ce este puterea care există imuabil în afara timpului; dar la problema istoriei cu privire la semnificaţia schimbării aspectului puterii de-a lungul vremurilor, ea nu poate răspunde nimic.

Dacă puterea este transmisă conducătorului de către totalitatea voinţelor, este oare şi Pugaciov un reprezentant al voinţei maselor? Iar dacă nu este, pentru ce este Napoleon I? Pentru ce Napoleon al III-lea, atunci când a fost prins la Boulogne, a fost socotit un răufăcător, iar mai târziu răufăcători au fost socotiţi aceia pe care i-a prins el?

În cazul revoluţiilor de la curţile regale, revoluţii la care iau parte uneori doar două-trei persoane, voinţa poporului este oare la fel transmisă asupra noii persoane? În cazul raporturilor dintre state, voinţa masei poporului este ea oare transmisă ocupantului? În 1808, voinţa populaţiei din Confederaţia Rinului i-a fost cumva transmisă lui Napoleon? Iar atunci când, în 1809, armatele noastre au mers alături de francezi împotriva Austriei, voinţa masei poporului rus i-a fost oare transmisă lui Napoleon?

La aceste întrebări se poate răspunde în trei feluri: ori 1) recunoscând că voinţa maselor se transmite întotdeauna, necondiţionat, acelui sau acelor conducători pe care ele i-au ales, şi că, din pricina aceasta, orice putere nouă care, s-ar ivi, orice luptă împotriva unei puteri gata transmise, trebuie considerată doar ca o violare a puterii adevărate, ori 2) recunoscând că voinţa maselor trece asupra conducătorilor în condiţiuni bine determinate şi cunoscute, şi arătând că orice îngrădire, ciocnire şi chiar nimicire a puterii, rezultă din nerespectarea acestor condiţii din partea conducătorilor, ori 3) recunoscând că voinţa maselor se transmite conducătorilor condiţionat, dar nu în condiţii ştiute şi definite, şi că ivirea mai multor puteri, lupta şi căderea lor, rezultă numai din îndeplinirea într-o măsură mai mare sau mai mică de către cârmuitori a acelor condiţiuni necunoscute, pe baza cărora voinţa maselor a fost transmisă de la unele persoane la altele.

În aceste trei feluri îşi explică istoricii raporturile dintre mase şi conducători.

Unii istorici care, din naivitate, nu pricep problema sensului puterii – chiar şi acei istorici monografişti şi biografi de care s-a vorbit mai sus – recunosc, chipurile, că totalitatea voinţelor masei se transmite personalităţilor istorice necondiţionat şi, de aceea, atunci când descriu puterea personală a cine ştie cui, aceşti istorici presupun că tocmai această putere ar fi singura absolută şi reală, şi că orice altă forţă, deîndată ce se împotriveşte acestei puteri reale, nu mai este putere politică, ci uzurpare a puterii politice, adică violenţă.

Teoria lor e bună pentru perioadele de început ale istoriei şi pentru cele paşnice, dar, aplicată la perioadele complexe şi furtunoase ale vieţii popoarelor, perioadele în care se ivesc simultan şi se ciocnesc cap în cap diferitele puteri politice, această teorie are neajunsul că istoricul legitimist va demonstra că puterea Convenţiei, a Directoratului şi a lui Bonaparte nu era decât o uzurpare de putere, iar istoricul republican şi cel bonapartist vor demonstra – unul că puterea Convenţiei, celălalt că puterea Imperiului a fost puterea legitimă, în timp ce toate celelalte au fost doar uzurpări de putere. E sigur că, în felul acesta, răsturnându-se reciproc unele pe altele, explicaţiile date de aceşti istorici fenomenului puterii pot ajunge să nu mai fie bune decât pentru copiii de vârsta cea mai fragedă.

Recunoscând falsitatea acestui fel de a concepe istoria, un alt soi de istorici pretind că puterea politică are drept temei transmiterea condiţionată a totalităţii voinţelor masei către cârmuitori şi că personalităţile istorice deţin puterea numai cu condiţia îndeplinirii programului pe care prin consens tacit li l-a prescris voinţa poporului. Dar în ce constau aceste condiţii, istoricii aceştia nu ne spun, sau, dacă pomenesc cumva de ele, se contrazic tot timpul între ei.

Fiecare istoric vede aceste condiţii după felul cum concepe el scopul evoluţiei unui popor, în mărirea, bogăţia, libertatea, cultura cetăţenilor Franţei, sau ai altui stat. Dar, lăsând la o parte contrazicerile dintre istorici cu privire la aceste condiţii, admiţând chiar că ar exista un program comun care să cuprindă aceste condiţii, vom găsi că faptele istorice contrazic aproape totdeauna această teorie. Dacă condiţiile transmiterii puterii constau în bogăţia, libertatea, luminarea poporului, atunci pentru ce Ludovic al XIV-lea şi Ioan al IV-lea îşi încheie viaţa domnind netulburaţi iar Ludovic al XVI-lea şi Carol I sunt executaţi de popoarele lor? La întrebarea aceasta, istoricii răspund că activitatea lui Ludovic al XIV-lea, potrivnică programului, s-a răsfrânt asupra lui Ludovic al XVI-lea. Dar pentru ce nu s-a răsfrânt ea asupra lui Ludovic al XIV-lea şi asupra lui Ludovic al XV-lea, pentru ce a trebuit să se răsfrângă tocmai asupra lui Ludovic al XVI-lea? Care este termenul înăuntrul căruia se poate produce această răsfrângere? La aceste întrebări nu există răspuns şi nici nu poate exista. Tot aşa de puţin se explică prin această concepţie şi cauza pentru care totalitatea voinţelor rămâne timp de veacuri de-a rândul în mâinile unor conducători şi ale moştenitorilor lor, pentru ca apoi, dintr-o dată, să treacă în decurs de cincizeci de ani, asupra Convenţiei, asupra Directoratului, asupra lui Napoleon, asupra lui Alexandru, asupra lui Ludovic al XVIII-lea şi iarăşi asupra lui Napoleon, asupra lui Carol al X-lea, asupra lui Ludovic-Filip, asupra guvernului republican şi asupra lui Napoleon al III-lea. Puşi în faţa acestor transferări repezi ale voinţelor, de la o persoană la alta şi, mai cu seamă, în faţa raporturilor internaţionale, a ocupaţiilor străine şi a alianţelor, aceşti istorici sunt nevoiţi să recunoască, împotriva dorinţei lor, că o parte din aceste fenomene nu mai sunt transferări legitime de voinţe, ci întâmplări ce ţin de viclenia, de greşelile, de perfidia, de slăbiciunea vreunui diplomat, vreunui monarh sau şef de partid. Aşa că mare parte dintre evenimentele istorice – războaiele civile, revoluţiile, cuceririle – nu mai sunt înfăţişate de aceşti istorici ca un rezultat al transmiterii de libere voinţe, ci ca rezultatul voinţei fals îndrumate a unuia sau mai multor oameni, ceea ce înseamnă tot o uzurpare de putere. Din pricina aceasta, evenimentele istorice li se prezintă şi istoricilor de acest soi drept abateri de la teoria generală.

Istoricii aceştia sunt asemeni botanistului care, observând că unele plante răsar din seminţe cu două cotiledoane, ar susţine că tot ce e plantă creşte numai bifurcându-se în două frunzuliţe şi că palmierul ori ciuperca, ba chiar stejarul care, când a crescut, nu mai are nimic de-a face cu cele două frunzuliţe, sunt abateri de la teorie.

A treia categorie de istorici afirmă că voinţa maselor se transmite condiţionat personalităţilor istorice, dar că aceste condiţii nu ne sunt cunoscute. După ei, dacă personalităţile istorice deţin puterea, este doar din pricină că îndeplinesc voinţa maselor, trecută asupra lor.

Dar, în acest caz, dacă forţa ce pune în mişcare popoarele stă nu în personalităţile istorice, ci în înseşi popoarele, atunci care este rolul acestor personalităţi istorice?

Personalităţile istorice, spun aceşti istorici, exprimă în persoana lor voinţa maselor; activitatea personalităţilor istorice slujeşte la reprezentarea acţiunii maselor.

Dar, în acest caz, se naşte întrebarea: întreaga activitate a personalităţilor istorice este expresia voinţei maselor, sau numai o anumită parte a ei? Dacă totalitatea activităţilor personalităţilor istorice slujeşte ca manifestare a voinţei maselor, aşa cum cred unii, atunci biografiile unor oameni ca Napoleon şi Ecaterina sunt, cu toate amănuntele intrigilor de curte, expresia vieţii popoarelor, ceea ce este vădit o absurditate; dacă însă numai o latură a faptelor personalităţilor istorice este manifestarea vieţii popoarelor, aşa cum cred alţi aşa-zişi istorici-filozofi, atunci, pentru a preciza care parte din activitatea personalităţii istorice exprimă viaţa unui popor, trebuie să ştim mai întâi în ce constă această viaţă a poporului.

Izbindu-se de atari greutăţi, istoricii din această categorie născocesc cea mai confuză, mai greu de sesizat şi mai generală abstracţiune, în care pot fi cuprinse un număr cât mai mare de evenimente, şi spun că în această abstracţiune stă ţelul evoluţiei omenirii. Cele mai obişnuite abstracţiuni generale, admise de aproape toţi istoricii, sunt: libertatea, egalitatea, luminarea poporului, progresul, civilizaţia, cultura. După ce au ridicat o astfel de abstracţie la rangul de ţel al evoluţiei omenirii, istoricii studiază oamenii de pe urma cărora au rămas cel mai mare număr de monumente – împăraţi, miniştri, conducători de oşti, scriitori, reformatori, papi, ziarişti – în măsura în care, după părerea lor, toate aceste personalităţi au conlucrat pentru abstracţiunea dată, sau i s-au împotrivit. Dar, cum nu este prin nimic dovedit că ţelul omenirii ar fi libertatea, egalitatea, luminarea poporului sau civilizaţia, şi cum legăturile maselor cu ocârmuitorii şi cu luminătorii omenirii se întemeiază numai pe presupunerea arbitrară că totalitatea voinţei maselor ar fi întotdeauna transmisă acelor personalităţi pe care le-am marcat noi, se întâmplă că de acţiunea milioanelor de oameni care se strămută, care dau foc caselor, care lasă ogoarele în paragină, care se extermină unii pe alţii, nici nu se pomeneşte măcar în descrierea isprăvilor acelei duzini de personalităţi istorice, care nu dau foc la case, nu se îndeletnicesc cu plugăritul şi nu-şi ucid semenii.

Istoria dovedeşte la fiecare pas acest lucru. Frământările de la sfârşitul veacului trecut ale popoarelor din apus şi năvala lor spre răsărit se explică oare prin faptele Ludovicilor, al XIV-lea, al XV-lea, şi al XVI-lea, prin faptele amantelor şi miniştrilor lor, prin vieţile lui Napoleon, lui Rousseau, Diderot, Beaumarchais şi ale altora?

Oare revărsarea poporului rus către răsărit, spre Kazan şi Siberia, se manifestă în amănuntele caracterului bolnăvicios al lui Ioan al IV-lea şi în corespondenţa lui cu Kurbski?

Mişcarea de popoare din timpul cruciadelor se explică oare prin studierea vieţii diverşilor Godfrezi şi Ludovici şi a doamnelor lor? Rămâne încă şi astăzi neînţeleasă pentru noi mişcarea aceea de popoare dinspre apus spre răsărit, fără nici un scop, fără nici o conducere, cu o gloată de vântură-lume mânată de Petru Pustnicul. Şi mai de neînţeles încă rămâne încetarea acestei mişcări, atunci când anumiţi protagonişti istorici au indicat – ca logic şi sacru ţel al acestor expediţii – eliberarea Ierusalimului. Papii, regii şi cavalerii au aţâţat poporul să meargă să elibereze locurile sfinte; dar poporul n-a mai mers, fiindcă acea cauză necunoscută care-l aţâţase odinioară să pornească, acum nu mai exista. Istoria Godfrezilor şi a Minnesängerilor, evident, nu poate cuprinde viaţa popoarelor. Şi astfel istoria lui Godefroy şi cea a Minnesängerilor a rămas istoria lui Godefroy şi a Minnesängerilor, în vreme ce istoria vieţii popoarelor şi a cauzelor care le pun în mişcare a rămas necunoscută.

Cu atât mai puţin ne explicăm viaţa popoarelor, din istoriile scriitorilor şi ale reformatorilor.

Istoria culturii ne lămureşte motivele şi condiţiile de viaţă şi de gândire ale scriitorului sau reformatorului. Vom afla că Luther a avut un temperament irascibil şi că a spus cutare sau cutare lucruri; vom afla că Rousseau a fost ateu şi că a scris cutare cărţi; dar nu vom înţelege pentru ce, după reformă, au fost decimate popoare întregi şi pentru ce, în timpul revoluţiei franceze, oamenii se trimiteau unii pe alţii la ghilotină.

Iar dacă reunim aceste două feluri de istorii laolaltă, aşa cum fac cei mai moderni istorici, ceea ce va reieşi va fi o istorie a monarhilor şi a scriitorilor, dar nu una a vieţii popoarelor.

V.

VIAŢA POPOARELOR NU SE întreţese cu viaţa celor câţiva oameni, atâta vreme cât legătura dintre aceşti câţiva oameni şi popoare n-a fost descoperită. Teoria după care această legătură ar consta în trecerea totalităţii voinţelor asupra personalităţilor istorice, este doar o ipoteză, neconfirmată de experienţa istoriei.

Poate că teoria după care totalitatea voinţelor maselor se transmite personalităţilor istorice explică multe în domeniul ştiinţelor juridice şi poate că este chiar indispensabilă scopurilor pe care şi le propun aceste ştiinţe; dar, aplicată la istorie, de îndată ce ne izbim de revoluţii, de cuceriri, de războaie civile, adică de îndată ce intrăm în istoria propriu-zisă, teoria aceasta nu mai explică nimic.

Teoria pare să fie incontestabilă tocmai fiindcă actul transmiterii voinţei poporului nu poate fi verificat.

Orice eveniment s-ar produce, oricine s-ar afla în fruntea lui, teoria poate spune totdeauna că cutare personalitate a ajuns în fruntea unui eveniment pentru că totalitatea voinţelor maselor a fost trecută asupra aceluia.

Răspunsurile date în această teorie la problemele istoriei seamănă cu răspunsurile unui om care, privind o turmă în mers şi neţinând seama nici de calitatea diferită a păşunii în diferitele părţi ale câmpiei, nici de păstorul care o mână din urmă, ar crede că pricina cutărei sau cutărei direcţii, pe care o ia turma, depinde de felul animalului care se află în frunte.

„Turma merge în direcţia aceasta fiindcă animalul din frunte o conduce într-acolo şi fiindcă totalitatea voinţelor restului dobitoacelor a fost transmisă acestui conducător al turmei.” Aşa răspund istoricii din prima categorie, care admit transmiterea necondiţionată a puterii.

„Dacă dobitoacele din fruntea turmei se schimbă, lucrul acesta se petrece din pricină că totalitatea voinţelor dobitoacelor din întreaga turmă se transmite de la un conducător la altul, după cum dobitocul din frunte conduce sau nu în direcţia aleasă de întreaga turmă.” Aşa răspund istoricii care admit că totalitatea voinţei maselor trece asupra guvernanţilor în condiţii pe care ei le consideră drept cunoscute. Folosind o metodă de observaţie de acest fel, foarte adeseori se întâmplă ca observatorul, conformându-se direcţiei alese de el, să considere drept conducători pe aceia care în urma schimbărilor de direcţie ale maselor, nu mai sunt în frunte, ci pe delături şi câteodată chiar în coadă, „Dacă dobitoacele ce stau în frunte se schimbă necontenit şi odată cu ele se schimbă şi direcţia întregii turme, aceasta decurge din faptul că, pentru a-şi găsi direcţia pe care noi o cunoaştem, dobitoacele îşi transmit voinţele acelor dobitoace pe care noi le distingem şi de aceea, spre a studia mersul turmei, trebuie să observăm toate dobitoacele pe care le distingem mergând în turmă, din toate părţile ei.” Acesta e felul de a vorbi al istoricilor din a treia categorie, care-i consideră ca exponenţi ai vremii lor pe toţi oamenii istorici, de la monarhi şi până la ziarişti.

Teoria trecerii voinţei maselor asupra personalităţilor istorice este doar o perifrază, doar un fel de a repeta în alţi termeni întrebarea însăşi.

Care este cauza evenimentelor istorice? Puterea politică. Ce este puterea politică? Puterea politică este totalitatea voinţelor transmise unei singure persoane. Cu ce condiţii voinţele maselor se transmit unei singure persoane? Cu condiţia ca persoana aceasta să dea expresie voinţei tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, puterea politică este puterea politică. Cu alte cuvinte, puterea politică este o noţiune al cărei înţeles ne e necunoscut.

Dacă domeniul cunoaşterii omului s-ar limita la gândirea abstractă, atunci, supunând criticii acea explicaţie a puterii pe care o dă ştiinţa, omenirea ar putea ajunge la concluzia că puterea politică este o vorbă goală şi că în realitate nu există. Dar, pentru cunoaşterea fenomenelor, pe lângă gândirea abstractă, omul mai are şi arma experienţei, cu ajutorul căreia verifică rezultatele gândirii. Şi experienţa îl învaţă pe om că puterea nu este o vorbă goală, ci un fenomen cu existenţă reală.

Fără să mai vorbim de faptul că nici o descriere a vreunei acţiuni omeneşti colective nu se poate lipsi de noţiunea de putere, existenţa puterii politice se dovedeşte atât istoriceşte cât şi prin observarea evenimentelor contemporane.

Ori de câte ori se produce un eveniment, se iveşte omul sau oamenii din a căror voinţă pare să se îndeplinească acest eveniment. Napoleon al III-lea ordonă, şi francezii pornesc asupra Mexicului. Regele Prusiei şi Bismarck ordină, şi trupele lor intră în Boemia, Napoleon I ordonă, şi armatele lui pornesc asupra Rusiei. Alexandru I ordonă, şi francezii se supun Bourbonilor. Experienţa ne arată că orice eveniment s-ar săvârşi pe lume, el este întotdeauna legat de voinţa unuia sau mai multor oameni care l-au ordonat.

Istoricii, după vechiul lor obicei de a recunoaşte participarea divinităţii în treburile omenirii, vor să vadă cauza evenimentului în expresia voinţei persoanei învestite cu puterea politică; dar această explicaţie nu este confirmată nici de raţiune, nici de experienţă.

Pe de o parte, raţiunea ne arată că expresia voinţei unui om – cuvintele lui – sunt numai o parte a acţiunii comune care-şi capătă expresie într-un eveniment cum ar fi, de pildă, un război, sau o revoluţie; de aceea, fără recunoaşterea unei forţe supranaturale, de neînţeles, a unei minuni, nu se poate admite ca nişte simple vorbe să constituie cauza nemijlocită a punerii în mişcare a milioanelor de oameni; pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că nişte vorbe pot fi cauza unui eveniment, istoria ne arată că exprimarea voinţei personalităţilor istorice, în multe împrejurări, nu produce nici un efect, adică foarte adesea ordinele lor nu numai că nu se execută, dar uneori se produce chiar ceva diametral opus celor poruncite de ele.

Când nu admitem participarea divinităţii la actele omenirii, nu putem accepta nici puterea politică drept cauză a evenimentelor.

Puterea politică, din punctul de vedere al experienţei, nu e altceva decât dependenţa care există între expresia voinţei unei persoane şi îndeplinirea acestei voinţe de către alţi oameni.

Pentru a ne explica condiţiile acestei dependenţe, trebuie să reconsiderăm mai întâi accepţiunea conceptului de voinţă, raportându-l la om şi nu la divinitate.

Dacă divinitatea este aceea care dă o poruncă şi îşi manifestă voinţa ei, aşa cum ne arată istoria celor vechi, atunci exprimarea acestei voinţe nu atârnă de timp şi nu e provocată de nimic, fiindcă divinitatea nu este prin nimic legată de evenimente. Dar când vorbim de ordine date, de expresia voinţei unor oameni care acţionează în timp şi sunt legaţi unii de alţii, atunci, ca să ne explicăm legătura dintre ordinele acestea şi evenimente, trebuie să restabilim: 1) condiţiile în care se îndeplineşte totul: continuitatea în timp, atât a evoluţiei evenimentelor, cât şi a evoluţiei persoanei care ordonă, şi 2) condiţiile legăturii necesare dintre persoana care dă ordinul şi oamenii care-i execută ordinul.

VI.

NUMAI EXPRESIA VOINŢEI divinităţii, care nu depinde de timp, poate fi raportată la un întreg şir de evenimente ce urmează să se îndeplinească în câţiva ani sau câteva secole, şi numai divinitatea, neprovocată de nimic, poate determina după propria ei voinţă direcţia evoluţiei omenirii; omul, însă, acţionează în timp şi ia parte el însuşi la evenimente.

Restabilind prima condiţie omisă, condiţia timpului, vom vedea că nici o poruncă nu poate fi executată, dacă n-a existat o poruncă anterioară, care să facă posibilă executarea celei următoare.

Nici o poruncă nu poate apărea vreodată spontan şi nu poate include în ea un şir întreg de evenimente; orice ordin dat decurge din alt ordin şi nu se referă niciodată la un întreg şir de evenimente, ci numai la un moment al evenimentului.

Când spunem, de pildă, că Napoleon a ordonat trupelor sale să pornească la război, noi unim într-un singur ordin, exprimat la un moment dat, o serie întreagă de ordine consecutive şi dependente unele de altele. Napoleon n-a putut ordona şi nici n-a ordonat vreodată campania împotriva Rusiei. El a ordonat, azi să se scrie la Viena, la Berlin şi la Petersburg cutare acte; mâine să se redacteze cutare decrete şi ordine de zi pe armată, flotă şi intendenţă, etc., etc., a dat milioane de ordine, din care s-a alcătuit şirul de ordine corespunzătoare şirului de evenimente care au împins armatele franceze în Rusia.

Dacă Napoleon în tot cursul domniei sale dă ordine cu privire la o expediţie în Anglia, dacă el cheltuieşte în scopul acestei expediţii sforţări şi timp mai mult decât pentru toate celelalte acţiuni ale sale şi cu toate astea nu încearcă o singură dată măcar, în tot cursul domniei sale, să-şi îndeplinească planul acesta, ci întreprinde o expediţie în Rusia, ţară cu care, după o convingere nu o dată exprimată, găseşte mai avantajos să fie aliat, cauza este că primele ordine nu au corespuns şi că celelalte au corespuns pe deplin unui şir întreg de evenimente.

Pentru ca un ordin să fie executat cu siguranţă, e nevoie ca omul să rostească un ordin care să se poată executa. Iar a şti ce se poate şi ce nu se poate executa e cu neputinţă nu numai pentru expediţia lui Napoleon în Rusia, la care iau parte milioane de oameni, dar chiar şi pentru cel mai puţin complex eveniment, de vreme ce şi pentru îndeplinirea unuia şi pentru îndeplinirea celuilalt se pot ivi milioane de piedici. Fiecare ordin dus la capăt este însoţit întotdeauna de un mare număr de ordine neîndeplinite. Niciunul dintre ordinele imposibile nu se leagă de un eveniment real şi nu este dus la capăt. Numai ordinele care sunt posibile se înlănţuiesc în şiruri consecvente de ordine, corespunzând unor şiruri de evenimente, şi sunt îndeplinite.

Presupunerea noastră falsă că ordinul premergător evenimentului ar fi cauza lui, provine din faptul că, atunci când un eveniment s-a produs şi dintre miile de ordine date au fost executate numai acelea care şi-au aflat legătura cu evenimentele, noi le uităm pe acelea care n-au fost executate fiindcă nici nu puteau fi executate. Pe lângă aceasta, principalul izvor al erorilor noastre în această privinţă stă în faptul că în expunerea istorică un şir întreg de nenumărate evenimente mărunte şi foarte variate, cum ar fi, de pildă, tot ceea ce a adus armata franceză în Rusia, se contopeşte într-un eveniment unic, după rezultatul produs de acest şir de evenimente; şi, totodată, corespunzător acestei contopiri, se contopeşte şi întregul şir de ordine într-o expresie unică de voinţă.

Noi spunem: Napoleon a dorit şi a săvârşit campania împotriva Rusiei. În realitate însă, noi nu vom găsi niciodată în toată activitatea lui Napoleon nimic care să semene cu o expresie a acestei voinţe, ci vom găsi doar serii de ordine sau de manifestări ale voinţei lui, îndreptate în cele mai variate şi neprecizate direcţii. Din seria infinită a ordinelor lui Napoleon s-a stabilit o serie limitată de ordine duse la bun sfârşit în legătură cu campania din 1812, nu pentru că ordinele acestea s-ar deosebi prin ceva de alte ordine neîndeplinite, ci pentru că seria acestor ordine a coincis cu seria de evenimente ce au adus oştile franceze în Rusia; s-a întâmplat întocmai aşa cum, în meseria zugravilor, figura tăiată în şablon iese pe perete fără să ţină seama de direcţia şi de modul în care a tras zugravul cu bidineaua, ci doar de faptul că figura decupată pe şablon a fost umplută cu culoare.

Aşa că, judecând raporturile dintre porunci şi evenimente în timp, vom găsi că o poruncă nu poate fi în nici un caz pricina unui eveniment şi că între ele există doar o anumită dependenţă, bine delimitată.

Pentru a înţelege în ce constă această dependenţă, e neapărată nevoie să restabilim cealaltă condiţie omisă pe care trebuie s-o îndeplinească orice ordin ce nu emană de la divinitate, ci de la un om, condiţie care constă în faptul că însuşi cel ce dă ordinul ia parte la eveniment.

Raportul acesta între cel care ordonă şi cel căruia i se ordonă este tocmai ceea ce poartă numele de putere politică. Raportul acesta constă în următoarele:

În vederea acţiunilor comune, oamenii se constituie întotdeauna în anumite grupări în care, oricât de diferite ar fi scopurile propuse acţiunii comune, raportul dintre oamenii ce iau parte la acţiune este întotdeauna acelaşi.

Constituindu-se în aceste grupări, oamenii se orânduiesc întotdeauna între ei în astfel de raporturi, încât cei mai mulţi dintre ei iau cea mai directă şi mai mare parte la acţiunea comună pentru care s-au grupat, şi cei mai puţini participă direct în cea mai mică măsură.

Din toate grupările în care se constituie oamenii pentru săvârşirea unei acţiuni comune, una dintre cele mai net conturate şi bine definite este armata.

Orice armată se compune dintr-un număr de membri inferiori ca grad militar, soldaţii, care sunt totdeauna cei mai numeroşi, apoi din gradele numite milităreşte caporali şi subofiţeri, al căror număr e mai mic decât al primilor, din încă şi mai sus puşii ofiţeri, şi mai reduşi ca număr, şi aşa mai departe, până la puterea militară supremă, care se concentrează într-o singură persoană.

Organizarea unei armate poate fi înfăţişată în modul cel mai exact de figura conului, a cărui bază, cu diametrul cel mai mare, o formează soldaţii de rând; secţiunile care se fac mai sus de bază sunt gradele din ce în ce mai înalte, până la vârful conului al cărui punct poate închipui pe comandantul armatei.

Soldaţii, care sunt cei mai numeroşi, formează părţile de jos ale conului şi baza lui. Singur soldatul participă nemijlocit la ucideri, la incendieri, jafuri şi întotdeauna primeşte pentru aceste fapte ordine de la persoanele sus-puse. El nu ordonă însă niciodată. Subofiţerul (numărul subofiţerilor e mai mic) acţionează mai rar decât soldatul în mod direct, dar în schimb poate da ordine. Ofiţerul săvârşeşte şi mai rar faptele ca atare, dar dă şi mai des ordine. Iar generalul nu face altceva decât să ordone trupelor să se pună în marş, indicându-le ţinta, şi nu foloseşte aproape niciodată arma. Comandantul de oşti nu participă chiar niciodată de-a dreptul la acţiune; el dă numai ordine generale cu privire la mişcarea maselor. Acelaşi raport al indivizilor între ei se stabileşte şi în alte grupări omeneşti constituite în scopul vreunei acţiuni comune; în agricultură, în comerţ şi în orice instituţie de stat.

Aşadar, dacă nu separăm în chip artificial toate punctele conului ce se contopesc unele cu altele – adică pe oamenii de diferite grade dintr-o armată, sau de diferite titluri ori funcţii în indiferent care instituţie de stat ori întreprindere obştească, de la cele mai de jos până la cele mai de sus – noi vedem legea după care se grupează oamenii în scopul săvârşirii unor acţiuni comune, ceea ce se petrece totdeauna, stabilind între ei asemenea raporturi, încât au o participare cu atât mai directă la îndeplinirea acţiunii, cu cât pot ordona mai puţin şi cu cât sunt în număr mai mare; şi au o participare directă cu atât mai redusă, cu cât pot ordona mai mult şi cu cât numărul lor este mai mic; aşa merg lucrurile de la păturile cele mai de jos, până la ultimul şi unicul ins de sus, care ia cea mai puţin directă parte la eveniment şi care-şi îndreaptă forţele mai mult decât toţi ceilalţi înspre acţiunea de a da ordine.

Acest raport, dintre cei care dau ordine şi cei cărora ei le dau ordine, constituie tocmai esenţa a ceea ce numim putere politică.

Restabilind condiţiile de timp în care are loc orice eveniment, am descoperit că un ordin este îndeplinit numai atunci când se raportează la un şir corespunzător de evenimente. Restabilind apoi condiţia necesară a legăturii dintre cel ce dă ordine şi cel ce le execută, am descoperit că acei ce ordonă participă prin natura lor în cel mai mic grad la eveniment şi că activitatea lor se rezumă exclusiv la ordine.