VII.

CÂND SE PRODUCE VREUN eveniment, oamenii îşi exprimă părerile şi dorinţele cu privire la el; şi, întrucât evenimentul decurge din acţiunea comună a multor oameni, e sigur că una dintre părerile sau dorinţele exprimate se va îndeplini în mod sigur, fie şi numai aproximativ. Când una dintre părerile exprimate s-a realizat, această părere rămâne în mintea noastră legată de evenimentul respectiv, ca un ordin care l-a precedat.

Nişte oameni duc în spinare o grindă. Fiecare îşi dă părerea cum şi încotro s-o ducă. Grinda este dusă şi se constată că acest lucru s-a făcut aşa cum spusese unul dintre ei. Părerea lui li se pare ordin acum. Iată ordinul şi puterea în forma lor primitivă.

Cel care mai mult a lucrat cu mâinile a avut mai puţin putinţa de a-şi da seama de ceea ce făcea, de a-şi închipui ce putea rezulta din acţiunea comună şi de a ordona. Cel care mai mult a ordonat, este vădit că, din cauza activităţii sale, a putut lucra mai puţin cu mâinile. Şi cu cât grupările de oameni în vederea unor acţiuni comune sunt mai mari, cu atât se distinge mai viu o categorie de oameni care participă în mod direct, într-o măsură cu atât mai mică la acţiunea comună, cu cât activitatea lor se exprimă mai mult prin ordine.

Omul, când acţionează de unul singur, are întotdeauna în minte un anumit număr de idei, care i-au condus – cum i se pare lui – activitatea din trecut şi care-i servesc de justificare în acţiunea prezentă şi de călăuză în planurile lui de viitoare acţiuni.

Acelaşi lucru îl fac şi grupările de oameni când lasă pe seama celor ce nu iau parte la acţiune grija de a chibzui, de a justifica şi de a plănui activitatea colectivă.

Din cauze ce ne sunt sau nu ne sunt cunoscute, francezii încep să se taie şi să se spânzure între ei. Şi acest eveniment e însoţit şi încurajat de justificarea lui prin voinţele manifestate ale oamenilor care arată că îl consideră necesar pentru fericirea Franţei, pentru libertate, pentru egalitate. Oamenii încetează de la o vreme de a se mai măcelări între ei şi evenimentul e întovărăşit de justificarea care constă în necesitatea concentrării puterii politice într-o singură mână, a rezistenţei ce trebuia opusă Europei etc. În curând oamenii pornesc de la apus spre răsărit, omorându-şi semenii, şi evenimentul e întovărăşit de fraze despre gloria Franţei, josnicia Angliei etc. Istoria ne arată că aceste justificări ale evenimentului nu au nici un sens general, că se contrazic ele însele aşa cum se contrazice pe el însuşi faptul uciderii unui om căruia i s-a recunoscut dreptatea, sau cum se contrazice uciderea a milioane de oameni în Rusia, în scopul de a surpa prestigiul Angliei. Dar aceste justificări îşi au în concepţia contemporanilor importanţa lor şi sunt neapărat necesare. Justificările acestea îi descarcă de răspunderea morală pe oamenii care au stârnit evenimentele. Aceste ţeluri vremelnice seamănă cu periile care sunt împinse să cureţe şinele dinaintea trenului: ele curăţă drumul răspunderilor morale ale oamenilor. Fără aceste justificări n-ar putea fi lămurită întrebarea cea mai simplă care se iveşte când se analizează un eveniment: cum este posibil ca milioane de oameni să săvârşească crime colective, războaie, asasinate şi aşa mai departe?

În actualele şi complicatele forme ale vieţii de stat şi sociale din Europa, s-ar putea oare concepe un eveniment care să nu fie prescris, decretat, ordonat de către suverani, miniştri, parlamente, gazete? Există oare vreo acţiune colectivă care să nu-şi găsească o justificare în unitatea statală, în principiul naţionalităţii, în echilibrul european, în civilizaţie? Aşa că orice eveniment ce are loc corespunde inevitabil expresiei unei dorinţe şi, după ce-şi capătă justificarea necesară, se înfăţişează ca produs al voinţei uneia, sau mai multor persoane.

Indiferent de direcţia în care s-ar mişca, înaintea corăbiei în mers se va vedea mereu spuma valurilor despicate de proră. Şi pentru oamenii de pe corabie, mişcarea acestui val înspumat va fi singura mişcare perceptibilă.

Numai dacă urmărim de aproape, moment cu moment, mişcarea acestui val şi o comparăm cu mişcarea corăbiei, ne vom convinge că fiecare moment al mişcării valului este determinat de mişcarea corăbiei şi că ne-a indus în eroare faptul că nu ne putem da seama că noi înşine ne mişcăm.

Acelaşi lucru îl vom vedea dacă vom urmări moment cu moment evoluţia personalităţilor istorice (adică, dacă vom restabili condiţia necesară oricărui fapt în desfăşurare, condiţia continuităţii mişcării în timp) şi dacă nu vom pierde din vedere legătura neapărat necesară dintre personalitatea istorică şi mase.

Atunci când o corabie îşi păstrează direcţia mersului, înaintea ei se vede spuma unuia şi aceluiaşi val; atunci când ea îşi tot schimbă mereu direcţia, şi valul spumegând de la proră se schimbă mereu. Dar, ori încotro s-ar răsuci corabia, pretutindeni o va însoţi valul spumegând care-i precede mişcarea.

Orice eveniment ar avea loc, întotdeauna se va putea demonstra că a fost prevăzut şi ordonat chiar ceea ce s-a săvârşit. Orice direcţie ar lua o corabie, valul despicat de proră va spumega dinaintea ei şi, cu toate că nici nu o conduce şi nici nu-i sporeşte viteza, de departe ne va apărea nu numai că se mişcă spontan, dar că ar conduce chiar mişcarea corăbiei.

Luând în consideraţie numai pe acelea dintre manifestările de voinţă ale personalităţilor istorice, care pot fi raportate la anumite evenimente ca ordine date, istoricii au presupus că evenimentele se găsesc în raporturi de dependenţă faţă de ordine. Luând însă în consideraţie evenimentele în sine şi legătura aceea cu masele, în care se află toate personalităţile istorice, noi am descoperit că tocmai aceste personalităţi istorice şi ordinele date de ele se găsesc în raporturi de dependenţă faţă de evenimente. Dovada neîndoielnică a adevărului acestei deducţii o oferă faptul că, oricâte ordine ar fi fost date, un eveniment nu poate avea loc dacă n-are şi alte cauze; dar, de îndată ce se produce un eveniment – oricare ar fi el – atunci, din numărul tuturor voinţelor necontenit exprimate ale diferitelor personalităţi, se vor găsi unele care prin sensul lor şi momentul când s-au manifestat, vor putea fi raportate la evenimentul respectiv ca fiind ordine date.

După ce am ajuns la această concluzie, putem răspunde direct şi pozitiv la acele două probleme esenţiale ale istoriei:

1. Ce este puterea politică?

2. Ce forţă pune în mişcare popoarele?

1. Puterea politică este un raport stabilit de aşa natură între o anumită persoană şi celelalte persoane, încât în virtutea lui, această anumită persoană participă cu atât mai puţin la acţiune, cu cât exprimă mai numeroase păreri, propuneri şi justificări cu privire la o acţiune colectivă ce se săvârşeşte.

2. Acţiunile popoarelor sunt produse nu de puterea politică, nu de activitatea intelectuală şi nici măcar de îmbinarea celor doi factori, cum au crezut istoricii, ci de activitatea tuturor oamenilor care iau parte la un eveniment şi care se grupează întotdeauna în aşa fel, încât acei ce au cea mai mare participare nemijlocită la eveniment îşi iau asupra lor cele mai mici răspunderi şi invers.

Din punct de vedere moral, drept cauză a unui eveniment ni se înfăţişează puterea politică; din punct de vedere fizic – cei ce se supun puterii. Dar, întrucât acţiunea morală nu poate fi concepută fără acţiune fizică, pricina evenimentelor nu stă nici într-una nici în cealaltă, ci stă doar în unirea acestor două acţiuni.

Sau, cu alte cuvinte, noţiunea de cauză nu este aplicabilă fenomenului de care ne ocupăm.

În ultimă analiză, păşim înspre tărâmul veşniciei, la acea limită extremă la care ajunge, în orice domeniu al gândirii, mintea omenească, dacă nu-şi face jucărie din obiectul cercetării ei. Electricitatea produce căldură; căldura produce electricitate. Atomii se atrag; atomii se resping.

Când vorbim de acţiunea simplă a căldurii, electricităţii sau atomilor, nu putem spune pentru ce se produc toate aceste acţiuni şi spunem că se întâmplă aşa pentru că aceasta este natura fenomenelor acestora, pentru că aceasta este legea lor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre fenomenele istoriei. Pentru ce se produc războaiele şi revoluţiile? Nu ştim. Tot ce ştim e că, pentru săvârşirea cutărei sau cutărei acţiuni, oamenii se adună într-o anumită grupare şi iau cu toţii parte la eveniment; şi atunci noi zicem că aşa-i natura oamenilor, că asta e o lege.