IX.

ÎN REZOLVAREA PROBLEMEI libertăţii şi a necesităţii, istoria are, faţă de celelalte ramuri ale ştiinţei care au căutat să rezolve această problemă, avantajul că, pentru ea, problema aceasta nu se referă la natura însăşi a voinţei omului, ci la ideea manifestării acestei voinţe, în trecut şi în condiţii date.

Istoria apare, în rezolvarea acestei probleme, în comparaţie cu celelalte ştiinţe, în situaţia unei ştiinţe experimentale faţă de ştiinţele teoretice.

Istoria are ca obiect nu voinţa însăşi a omului, ci doar ideea noastră despre ea.

De aceea, pentru istorie nu există, aşa cum există pentru teologie, etică şi filosofie, misterul de nedezlegat al îmbinării libertăţii cu necesitatea. Istoria nu ia în considerare decât ideea despre viaţa omenească în care unificarea acestor două poziţii antinomice s-a şi produs.

În viaţa reală, fiecare eveniment istoric, fiecare acţiune omenească poate fi înţeleasă foarte limpede şi precis, fără resimţirea celei mai neînsemnate contradicţii, în ciuda faptului că fiecare eveniment este văzut, în parte ca fiind liber, şi în parte ca fiind supus legii necesităţii.

Pentru a rezolva problema modului în care se îmbină libertatea cu necesitatea şi a şti în ce constă conţinutul acestor două noţiuni, filosofia istoriei poate şi trebuie să meargă pe calea opusă celei pe care apucă celelalte ştiinţe. În loc ca, după definirea conţinutului noţiunilor de libertate şi necesitate, să introducă în definiţiile stabilite fenomenele vieţii, istoria trebuie să extragă din mulţimea imensă a fenomenelor ce cad sub jurisdicţia ei şi care apar întotdeauna ca dependente de libertate şi de necesitate, tocmai definiţia acestor concepte de libertate şi necesitate.

Orice acţiune colectivă sau individuală am lua în considerare, n-am putea-o înţelege altfel decât ca pe un produs, parte al libertăţii omului, parte al legilor necesităţii.

Fie că vorbim de migraţiuni de popoare şi de năvăliri barbare, de ordinele lui Napoleon al III-lea, fie că vorbim de actul săvârşit acum o oră de un om oarecare, ce şi-a ales dintre mai multe direcţii posibile una anumită pentru plimbarea lui, noi nu vedem în aceste fapte nici cea mai neînsemnată contradicţie. Măsura libertăţii şi necesităţii care a condus actele acestor oameni nu este bine precizată.

Foarte adeseori, reprezentarea unei libertăţi mai mari sau mai mici diferă după punctul de vedere din care privim fenomenul; dar orice acţiune omenească ne apare întotdeauna şi în chip egal alcătuită dintr-o anumită îmbinare a libertăţii cu necesitatea. În fiecare act pe care îl luăm în considerare, noi vedem o părticică anumită de libertate şi o părticică anumită de necesitate. Şi, întotdeauna, cu cât vedem într-un act, oricare ar fi el, mai multă libertate, cu atât vedem în el mai puţină necesitate; şi cu cât vedem un grad mai mare de necesitate, cu atât libertatea scade.

Raportul între libertate şi necesitate descreşte sau creşte după punctul de vedere din care este privit actul; dar acest raport rămâne totdeauna invers proporţional.

Un om care, înecându-se, se agaţă de un altul şi-l trage şi pe el la fund, o mamă flămândă care nu mai are lapte pentru copil şi care fură de-ale mâncării, sau un om deprins cu disciplina, care omoară în front, din ordin, pe un altul, lipsit de apărare, apar mai puţin vinovaţi, adică mai puţin liberi şi mai supuşi legii necesităţii, pentru acela care cunoaşte condiţiile în care s-au aflat aceşti oameni, şi apar mai liberi pentru acela care nu ştie că primul se îneca şi el, că mama era flămândă, că soldatul era în front şi aşa mai departe. Tot aşa un om care, cu douăzeci de ani în urmă a săvârşit un omor, iar pe urmă a dus o viaţă paşnică trăind fără pată în mijlocul societăţii, ne apare ca fiind mai puţin vinovat; fapta sa este mai supusă legii necesităţii pentru cel care o ia în considerare după douăzeci de ani şi mai liberă pentru acela care ar lua-o în considerare a doua zi după ce a fost săvârşită. Şi tot aşa, orice act al unui nebun, al unui beţiv, sau al unui om surescitat, apare ca fiind mai puţin liber şi mai supus necesităţii când cunoşti starea sufletească a făptaşului, şi ca fiind mai liber şi mai puţin necesar când nu cunoşti toate acestea. În toate aceste cazuri, ideea noastră despre libertate se lărgeşte sau se strâmtează şi, respectiv, noţiunea de necesitate se strâmtează ori se lărgeşte după punctul de vedere din care este considerat actul. Aşa că, cu cât necesitatea ne apare mai mare, cu atât libertatea ne apare mai mică. Şi invers.

Religia, judecata sănătoasă a omenirii, ştiinţele juridice şi însăşi istoria înţeleg în acelaşi fel acest raport dintre necesitate şi libertate.

Toate cazurile, fără nici o excepţie, în care se lărgeşte ori se strâmtează ideea noastră despre libertate şi necesitate, se întemeiază numai pe trei considerente:

1) Raportul celui ce săvârşeşte actul cu lumea exterioară,

2) cu timpul şi

3) cu cauzele care au produs actul.

Primul considerent este raportul mai mult sau mai puţin vizibil al omului cu lumea exterioară, ideea mai mult sau mai puţin clară a locului bine delimitat pe care-l ocupă fiecare om în raport cu tot ceea ce există odată cu el. Acest considerent face să ni se pară evident faptul că omul care se îneacă e mai puţin liber şi mai supus necesităţii, decât omul care are pământul sub picioare; este considerentul pentru care actele unui om care trăieşte în legătură strânsă cu alţi oameni într-un oraş foarte populat, actele unui om legat de o familie, de o slujbă, de o întreprindere, ne apar incontestabil mai puţin libere şi mai supuse legii necesităţii decât actele unui om izolat, în singurătate.

Dacă luăm în considerare omul singur, fără raporturile dintre el şi tot ce-l înconjoară, atunci fiecare act al lui ne apare ca fiind liber. Dar dacă observăm măcar unul, oricare ar fi el, dintre raporturile sale cu ceea ce-l înconjoară, dacă vedem legătura lui cu orice ar fi să fie, cu un om care discută cu el, cu o carte pe care o citeşte, cu munca pe care o face, sau chiar cu aerul ce-l înconjoară, ori până şi cu lumina care cade pe obiectele din jurul lui, noi vedem că fiecare dintre aceste condiţii îl înrâureşte şi îi conduce cel puţin o latură a activităţii. Şi, în măsura în care vedem aceste înrâuriri, scade reprezentarea noastră despre libertatea lui şi creşte reprezentarea noastră despre necesitatea căreia îi e supus.

2) Al doilea motiv este: raportul vremelnic, vizibil într-un grad mai mare sau mai mic, dintre om şi lume: noţiunea mai mult sau mai puţin clară a locului pe care activitatea unui om o ocupă în timp. Este motivul pentru care păcatul primului om, ce a avut drept urmare geneza neamului omenesc, ne apare, în chip vădit, ca un act mai puţin liber decât căsătoria unui om al zilelor noastre. Este motivul pentru care viaţa şi activitatea unor oameni care au trăit cu secole în urmă, viaţă care are cu mine o legătură stabilită prin timp, nu-mi poate apărea într-atât de liberă ca viaţa contemporană, ale cărei consecinţe îmi sunt încă necunoscute.

Câtimea reprezentării noastre despre o libertate şi o necesitate mai mari sau mai mici în acest raport, depinde de intervalul de timp mai mare sau mai mic, scurs de la săvârşirea unei fapte până la judecata ce o facem cu privire la ea.

Dacă iau în considerare actul săvârşit de mine cu o clipă mai înainte, în aproximativ aceleaşi condiţii în care mă aflu şi acum, actul meu mi se pare în chip neîndoios liber. Dar dacă apreciez un act săvârşit de mine acum o lună, atunci, de îndată ce mă aflu în alte condiţii, voi recunoaşte fără să vreau că, dacă actul acesta n-ar fi fost săvârşit, multe evenimente folositoare, plăcute şi chiar necesare, ce au decurs din actul meu, n-ar mai fi avut loc. Dacă mă duc cu gândul la un act şi mai vechi, de acum zece ani sau mai bine, atunci consecinţele actului meu îmi vor apărea încă şi mai evidente; şi mi-ar fi greu să-mi închipui ce-ar fi fost, dacă n-ar fi fost săvârşit acest act. Cu cât îmi voi scoate amintirile dintr-un timp mai îndepărtat sau cu cât voi încerca să-mi judec anticipat actele, ceea ce este acelaşi lucru, cu atât aprecierile mele asupra libertăţii actului meu vor deveni mai îndoielnice.

Exact aceeaşi progresie a convingerii despre participarea voinţei libere în treburile generale ale omenirii, o găsim şi în istorie. Un eveniment întâmplat în vremea noastră ne apare în chip neîndoielnic ca produs al tuturor oamenilor cunoscuţi; dar unui eveniment mai îndepărtat îi putem vedea urmările de neocolit, iar în fară de ele nu ne mai putem închipui nimic altceva. Şi cu cât ne adâncim în trecut cu cercetarea evenimentelor, cu atât ele ne apar mai puţin libere.

Războiul austro-prusian ne apare ca o urmare neîndoielnică a acţiunilor vicleanului Bismarck, şi aşa mai departe.

Războaiele napoleoniene ni se mai înfăţişează încă, deşi e întrucâtva neîndoielnic, ca produse ale voinţei unor eroi; dar în cruciade am ajuns să vedem un eveniment ce-şi are locul lui bine delimitat în istoria modernă a Europei şi fără de care ea nu poate fi înţeleasă, cu toate că, pentru cronicarii cruciadelor, acest eveniment a apărut doar ca un produs al voinţei câtorva persoane. Când este vorba de migraţiuni de popoare, nimănui nu-i mai trece prin cap în epoca noastră că înnoirea lumii europene ar fi atârnat de voinţa lui Atila. În istorie, cu cât ne luăm obiectul observaţiei dintr-un trecut mai îndepărtat, cu atât devine mai îndoielnică libertatea oamenilor ce-au produs evenimentele şi cu atât devine mai evidentă legea necesităţii.

3) Al treilea considerent este comprehensibilitatea mai mare sau mai mică a acelei nesfârşite înlănţuiri de cauze care constituie o inevitabilă cerinţă a raţiunii, şi în care orice fenomen inteligibil – şi prin urmare orice acţiune a omului – trebuie să-şi aibă locul său precis, ca o consecinţă a acţiunilor care l-au precedat şi ca o cauză a celor care urmează.

Acesta este considerentul pentru care acţiunile noastre şi, ale altor oameni ne apar, pe de o parte cu atât mai libere şi mai puţin supuse necesităţii, cu cât ne sunt mai cunoscute legile fiziologice, psihologice şi istorice extrase din observaţie, legi cărora le e supus omul, şi cu cât cauza fiziologică, psihologică sau istorică a acţiunii este cercetată de noi mai just; pe de altă parte, ele ne apar astfel cu cât este mai simplu însuşi actul observat şi cu cât sunt mai puţin complicate caracterul şi mintea celui ale cărui acte le luăm în considerare.

Când nu pricepem absolut defel pricinile actului – fie că e vorba de o faptă rea, de una bună sau de una indiferentă din punctul de vedere al binelui şi al răului – în acest fel de acte distingem cea mai mare doză de libertate. În cazul că e o faptă rea, vom cere, mai presus de orice, pedeapsa; în caz că e o faptă bună, o vom preţui mai presus de orice. În caz că e un act indiferent la bine şi rău, vom recunoaşte în el cea mai largă individualitate, originalitate şi libertate. Dar dacă măcar una dintre nenumăratele cauze ne devine cunoscută, vom începe să distingem o anumită doză de necesitate şi vom cere mai puţin ca fapta rea să fie pedepsită, vom recunoaşte mai puţin merit în fapta cea bună şi mai puţină libertate în fapta care ni se păruse originală. Faptul că vinovatul a fost crescut într-un mediu de răufăcători îi atenuează vina. Abnegaţia unui tată, a unei mame, abnegaţia care întrevede posibilitatea recompensei este mai de înţeles decât o abnegaţie nemotivată şi de aceea par să merite mai puţină simpatie, pare mai puţin liberă. Întemeietorul unei secte, al unui partid, un inventator ne uimeşte mai puţin atunci când ştim cum şi prin ce i-a fost netezit drumul activităţii respective. Dacă dispunem de o serie respectabilă de experienţe, dacă puterea noastră de observaţie este mereu îndreptată spre aflarea de corelaţii între cauze şi efecte, în acţiunile oamenilor, atunci ele ne apar cu atât mai supuse necesităţii şi cu atât mai puţin libere, cu cât legăm mai just efectele de cauze. Dacă acţiunile luate în considerare sunt simple şi sunt foarte numeroase, atunci ideea noastră despre necesitatea lor va fi şi mai completă. Fapta necinstită a unui om care este fiul unui tată necinstit, purtarea josnică a unei femei ajunsă într-un anumit mediu, revenirea la beţie a unui beţiv, şi altele la fel, sunt fapte ce ne apar cu atât mai puţin libere, cu cât cauzele lor ne sunt mai de înţeles. Şi dacă omul a cărui acţiune o privim stă pe treapta cea mai de jos a dezvoltării mintale, cum ar fi un copil, un nebun ori un tâmpit, atunci noi, cunoscând cauzele actului şi simplitatea caracterului şi a minţii, vedem în el o doză atât de mare de necesitate şi o atât de redusă libertate, încât din momentul în care aflăm cauza care trebuie să producă actul, noi îl şi putem prezice.

Pe aceste trei considerente exclusiv se întemeiază principiul iresponsabilităţii şi circumstanţele atenuante, existente în toate legislaţiile. Responsabilitatea ne apare mai mare sau mai mică după cum cunoaştem mai complet sau mai incomplet împrejurările în care a fost pus omul a cărui faptă se discută, după cum timpul, ce s-a scurs între săvârşirea actului şi aprecierea lui, este mai lung sau mai scurt, şi după cum pătrundem mai adânc sau mai superficial cauzele ce l-au produs.