VIII.

DACĂ ISTORIA AR AVEA DE-A face cu fenomene exterioare, stabilirea acestei legi simple şi evidente ar fi fost de ajuns şi nu am fi avut nimic de adăugat la raţionamentul făcut. Dar legile istoriei se referă la om. O părticică de materie nu ne poate spune că ea nu simte deloc puterea atracţiei şi repulsiei şi că atracţia şi repulsia nu reprezintă ceva real; dar omul, care constituie obiectul istoriei, ne poate spune direct; eu sunt liber şi de aceea nu sunt supus legilor.

Prezenţa, chiar şi neformulată, a problemei libertăţii de voinţă a omului, se simte în istorie la fiecare pas.

Toţi istoricii care au gândit în chip serios au ajuns fără să vrea la această problemă. Contradicţiile şi confuziile istoriei, drumul greşit pe care merge această ştiinţă, toate au la bază doar nerezolvarea acestei probleme.

Dacă voinţa fiecărui om ar fi liberă, adică dacă fiecare om ar putea face ce vrea, atunci toată istoria s-ar reduce la un şir de întâmplări fără legătură între ele.

Când fie şi numai un singur om din milioanele de oameni ai unui mileniu ar avea posibilitatea să acţioneze liber, adică aşa cum ar vrea el, ar fi evident că o singură acţiune liberă a acestui om, contrarie legilor, ar anula posibilitatea existenţei oricăror legi, pentru întreaga omenire.

Dar dacă există măcar o singură lege care guvernează actele oamenilor, nu poate exista voinţă liberă, fiindcă atunci voinţa omului ar trebui să se supună acestei legi.

La contradicţia aceasta se rezumă problema liberului arbitru, care a preocupat din cele mai vechi timpuri minţile cele mai ascuţite ale omenirii şi care din cele mai vechi timpuri a fost pusă în toată însemnătatea ei imensă.

Problema stă în faptul că, privind omul ca pe un obiect de observaţie, din indiferent ce punct de vedere – teologic, istoric, etic, filosofic – noi descoperim aceeaşi lege generală a necesităţii, căreia îi este şi el supus ca tot ce există. Privindu-l însă pe om prin prisma noastră interioară ca pe ceva de care suntem conştienţi, ne simţim liberi.

Conştiinţa aceasta este un izvor de autocunoaştere cu totul aparte şi neatârnat de raţiune. Omul se observă pe sine însuşi prin raţiune, dar se cunoaşte numai prin conştiinţă.

Fără conştiinţa de sine nu este de conceput nici o observaţie şi nici o aplicare a raţiunii.

Pentru ca să poată înţelege, observa, trage concluzii, omul trebuie să aibă mai întâi conştiinţa că trăieşte. Omul ia cunoştinţă de sine ca de o fiinţă vie nu în alt chip decât ca de o fiinţă voluntară, adică având conştiinţa voinţei sale. Voinţa sa, care constituie însăşi esenţa vieţii sale, omul o concepe ca fiind liberă şi nici n-o poate concepe altfel decât ca fiind liberă.

Dacă, supunându-se pe sine însuşi observaţiei sale, omul vede că voinţa lui se conduce totdeauna după una şi aceeaşi lege (fie că el observă necesitatea de a se hrăni, ori activitatea creierului, fie că observă orice altceva), el nu poate înţelege această mereu aceeaşi tendinţă a voinţei sale altfel decât ca pe o limitare a ei. Ceea ce nu ar fi liber nu ar putea fi nici limitat. Voinţa lui îi apare omului ca fiind limitată tocmai fiindcă nu şi-o recunoaşte altfel decât ca fiind liberă.

Spui: nu sunt liber. Dar eu mi-am ridicat şi mi-am lăsat iarăşi jos mâna. Orice om pricepe că răspunsul acesta nelogic este o dovadă incontestabilă de libertate.

Răspunsul acesta este expresia conştiinţei, care nu este supusă raţiunii.

Dacă conştiinţa libertăţii n-ar fi o sursă aparte de autocunoaştere, neatârnată de raţiune, ea s-ar supune raţiunii şi experienţei; dar, în realitate, o asemenea supunere nu are loc niciodată şi este de neconceput.

Un şir de experienţe şi de raţionamente îi arată fiecărui om că el, ca obiect al observaţiei, este regizat de anumite legi, cărora li se supune, şi se ştie că omul nu încearcă niciodată să lupte cu atracţia universală sau cu impenetrabilitatea corpurilor, odată ce le-a recunoscut ca legi. Dar acelaşi şir de experienţe şi de raţionamente îi arată că deplina libertate, pe care el o recunoaşte în fiinţa sa, nu este posibilă, că fiecare acţiune a omului atârnă de organizarea sa, de caracterul său şi de motivele care-l înrâuresc; omul, însă, nu se supune niciodată concluziilor acestor experienţe şi raţionamente.

Ştiind din experienţă şi din raţionamente că piatra cade în jos, omul crede în acest fapt fără să se mai îndoiască şi aşteaptă, în toate cazurile, ca legea ştiută de el să se împlinească.

Dar, ştiind la fel de neîndoielnic că voinţa lui e supusă unor legi, omul nu crede şi nici nu poate crede acest lucru.

Ori de câte ori i-ar arăta omului experienţa şi judecata că, în aceleaşi condiţii şi având tot caracterul pe care-l are, el va face exact ceea ce a făcut şi altă dată, asta nu-l împiedică atunci când săvârşeşte pentru a mia oară, pus în aceleaşi condiţii şi având tot acelaşi caracter, o acţiune care întotdeauna se termină la fel, nu-l împiedică să se simtă, fără putinţă de îndoială, tot atât de convins că poate face ce vrea şi cum vrea, ca şi înainte de această experienţă. Orice om, sălbatic ori ajuns la deplina dezvoltare a raţiunii sale, oricât de categoric i-ar demonstra raţiunea şi experienţa că nu e cu putinţă să ne închipuim două atitudini diferite în condiţiuni identice, simte că fără de credinţa aceasta absurdă (în care stă în esenţă libertatea), el nu-şi poate imagina viaţa. Simte că, oricât ar fi de puţin posibilă, libertatea există; căci, fără de această credinţă în libertatea sa, el nu numai că n-ar putea concepe viaţa, dar nici n-ar mai putea trăi o clipă.

N-ar mai putea trăi, fiindcă toate aspiraţiile oamenilor, toate impulsurile către viaţă, nu sunt decât năzuinţe către un spor de libertate. Bogăţia şi sărăcia, gloria şi anonimatul, puterea şi subordonarea, forţa şi slăbiciunea, sănătatea şi boala, cultura şi ignoranţa, munca şi şomajul, îndestularea şi foamea, virtutea şi viciul nu sunt decât grade înalte sau mai puţin înalte de libertate.

Să ne închipuim un om care să fie lipsit de libertate; nu putem decât să ni-l reprezentăm lipsit de viaţă.

Când ideea de libertate înseamnă pentru raţiune o contradicţie tot atât de absurdă ca şi putinţa de a săvârşi două acţiuni diferite în condiţiile identice, sau ca o acţiune fără nici o cauză, asta nu dovedeşte decât că această conştiinţă a libertăţii nu este supusă raţiunii.

Tocmai această cu neputinţă de zdruncinat şi de contestat conştiinţă a libertăţii, nesupusă nici experienţei şi nici raţiunii, dar pe care toţi gânditorii o recunosc şi toţi oamenii fără excepţie o resimt, această conştiinţă fără de care este de neînchipuit fiinţa umană, conştiinţa libertăţii, este reversul problemei.

Omul este o creaţie a atotputernicului, preabunului şi atotştiutorului Dumnezeu. Ce este atunci păcatul, a cărui idee decurge din conştiinţa libertăţii omului? Aceasta este o problemă de teologie.

Actele oamenilor sunt regizate de legi generale, imuabile, care pot fi exprimate statistic. Atunci, în ce mai constă responsabilitatea omului faţă de societate, responsabilitate a cărei noţiune ia naştere din conştiinţa libertăţii? Este o problemă de drept.

Acţiunile omului decurg din caracterul său înnăscut şi din cauze ce au înrâurire asupra caracterului. Ce este conştiinţa morală – cugetul curat, conştiinţa de binele şi răul făptuit, care izvorăşte şi ea din conştiinţa libertăţii? Este o problemă a eticii.

Privit în legătură cu viaţa colectivă a omenirii, omul ne apare supus legilor ce guvernează această viaţă. Dar acelaşi om, privit independent de viaţa colectivă, ne apare ca fiind liber. Cum trebuie să fie considerată viaţa trecută a popoarelor şi a omenirii: ca rezultat al acţiunilor libere, sau ca rezultat al acţiunilor ne-libere ale oamenilor? Aceasta este o problemă a istoriei.

Numai în vremea noastră de îngâmfare, în epoca de popularizare a cunoştinţelor, mulţumită celei mai puternice arme a ignoranţei – răspândirea tiparului – problema libertăţii voinţei a fost pusă pe un teren, pe care nu mai poate fi vorba măcar de această problemă. În epoca noastră, majoritatea aşa-ziselor spirite conducătoare, adică hoarda ignoranţilor, s-a apucat să considere lucrările naturaliştilor, pe care-i preocupă doar o latură a chestiunii, drept o rezolvare a întregii probleme.

Suflet şi libertate nu există, fiindcă viaţa omului se manifestă prin mişcarea muşchilor, iar această mişcare a muşchilor este condiţionată de activitatea nervoasă; suflet şi libertate nu există, căci cândva, într-o perioadă necunoscută, noi am scoborât din maimuţă – asta spun, scriu şi tipăresc ei, absolut fără să le treacă măcar prin gând că acum mii şi mii de ani această lege a necesităţii, pe care cu atâta stăruinţă îşi bat capul să o demonstreze ei astăzi prin fiziologie şi zoologie comparată, nu numai că era recunoscută de toate religiile şi de toţi cugetătorii, dar nici n-a fost vreodată negată. Ei nu văd că rolul ştiinţelor naturii în această problemă este numai de a servi ca instrument pentru a lumina o latură a legii acesteia. Căci faptul că din punctul de vedere al observaţiei ştiinţifice raţiunea şi voinţa sunt nişte sectoare ori sécrétions ⁶ ale creierului, şi faptul că omul, urmând legii generale, a putut să se dezvolte din fiinţe inferioare, într-o epocă imemorabilă, nu face decât să clarifice, dintr-o latură nouă, adevărul de mii de ani recunoscut de toate religiile şi teoriile filosofice, şi anume că, din punctul de vedere al raţiunii, omul este supus legilor necesităţii; dar adevărul acesta nu face ca problema noastră să înainteze spre rezolvare nici cu grosimea unui fir de păr. Căci această problemă mai are o latură, cea opusă, bazată pe conştiinţa libertăţii.

Problema dacă oamenii au scoborât din maimuţă într-o perioadă de tip necunoscută nouă, ne este la fel de puţin lămurită ca şi problema dacă omul s-a născut dintr-un bulgăre de pământ, într-o anumită perioadă de timp (în primul caz x e timpul, în al doilea caz – originea), iar problema chipului în care se împacă conştiinţa libertăţii omului cu legea necesităţii căreia îi e supus omul nu poate fi rezolvată prin fiziologia şi zoologia comparată, căci la broască, la iepurele de casă şi la maimuţă putem observa numai activitatea neuromusculară, pe când la om, pe lângă activitatea neuromusculară, mai observăm şi conştiinţa.

Naturaliştii şi cei ce li se închină, care cred că pot să rezolve această problemă, sunt asemeni unor tencuitori puşi să tencuiască o parte din zidăria unei biserici şi care, profitând de absenţa supraveghetorului, ar tencui, din exces de zel, şi ferestrele, şi icoanele, şi schelele, şi zidurile încă neconsolidate, şi ar fi încântaţi, din punctul de vedere al tencuitorului, ce frumos iese totul, uniform şi neted.