X.

AŞADAR, REPREZENTAREA NOASTRĂ despre libertate şi necesitate scade şi creşte treptat, în raport cu mai strânsa ori mai redusa legătură cu lumea exterioară, în raport cu perspectiva mai apropiată sau mai depărtată în timp, şi în raport cu mai marea sau mai mica lui dependenţă de cauze, raporturi înăuntrul cărora analizăm un fenomen din viaţa unui om.

Deci, dacă considerăm un om într-o situaţie în care legătura sa cu lumea exterioară este cunoscută în cel mai înalt grad, timpul scurs între momentul aprecierii şi cel al săvârşirii faptei e cel mai lung, iar cauzele actului sunt dintre cele mai comprehensibile, atunci vom obţine reprezentarea celei mai puternice necesităţi şi a celei mai reduse libertăţi. Dacă însă privim omul în cea mai slabă dependenţă a lui de condiţiile externe, dacă actul său a fost săvârşit în momentul cel mai apropiat de prezent, iar cauzele actului său sunt incomprehensibile, atunci obţinem reprezentarea celei mai slabe necesităţi şi a celei mai mari libertăţi.

Dar nici într-un caz, nici într-altul, oricât ne-am schimba punctul de vedere, oricât ne-am lămuri legătura dintre om şi lumea exterioară, sau oricât de accesibilă ni s-ar părea această legătură, oricât am prelungi sau am scurta timpul scurs, oricât de inteligibile sau de neinteligibile ar fi pentru noi cauzele, nu vom ajunge nicicând să ne imaginăm, nici o libertate totală, nici o necesitate totală.

1) Oricât ne-am reprezenta omul scos de sub influenţa lumii exterioare nu vom ajunge niciodată la noţiunea libertăţii în spaţiu. Orice acţiune a unui om este în mod inevitabil condiţionată de însuşi trupul său şi de ceea ce-l înconjoară. Ridic mâna şi o las în jos. Acest act mi se pare liber; dar întrebându-mă dacă aş fi putut s-o ridic în orice direcţie, văd că am ridicat mâna în direcţia în care îmi stăteau în cale, pentru această acţiune, cele mai mici piedici atât din partea corpurilor înconjurătoare, cât şi din partea constituţiei mele fizice. Dacă dintre toate direcţiile posibile am ales una, am ales-o fiindcă în această direcţie avem cele mai puţine dificultăţi. Pentru ca acţiunea să fie liberă, se cere ca ea să nu întâlnească nici un obstacol. Pentru a ne putea închipui un om liber, ar trebui să ni-l închipuim în afară de spaţiu, ceea ce este o imposibilitate evidentă.

2) Oricât am apropia momentul aprecierii de cel al săvârşirii unei fapte, nu vom ajunge niciodată la noţiunea de libertate în timp. Căci, dacă iau în considerare un act săvârşit cu o clipă înainte, trebuie să recunosc totuşi nelibertatea lui, întrucât faptul este încătuşat de momentul în care a fost săvârşit. Pot eu să-mi ridic mâna? Mi-o ridic; dar mă întreb: aş fi putut eu oare să n-o ridic în clipa aceea gata depăşită? Şi spre a mă convinge de aceasta, în momentul următor nu mai ridic mâna. Dar n-am mai putut să n-o ridic în acel moment, când mi-am pus problema libertăţii gestului meu. A trecut un timp, pe care nu stă în puterea mea să-l opresc, iar mâna pe care am ridicat-o şi aerul în care am făcut mişcarea nu mai sunt aerul care mă înconjoară acum şi nici mâna pe care n-o mai mişc. Momentul în care s-a săvârşit mişcarea dintâi este ireversibil şi în momentul acela eu am putut face o singură mişcare; indiferent ce mişcare aş fi făcut, mişcarea aceasta nu putea fi decât una singură. Faptul că, în momentul următor, n-am ridicat mâna, nu dovedeşte că aş fi putut să n-o ridic. Şi, fiindcă mişcarea mea într-un anumit moment nu putea fi decât una într-un moment dat, ea nu putea fi alta. Pentru a ne-o reprezenta liberă, ar trebui să ne-o reprezentăm în prezent, în trecut şi în viitor, adică în afară de timp, ceea ce este o imposibilitate.

3) Oricât ar spori greutatea înţelegerii unei cauze, niciodată nu vom ajunge la reprezentarea libertăţii totale, adică la suprimarea cauzei. Oricât de inaccesibilă ar fi pentru noi cauza expresiei unei voinţe în oricare dintre faptele noastre sau ale altora, prima exigenţă a minţii noastre rămâne presupunerea şi căutarea cauzelor, fără de care nu poate fi gândit nici un fenomen. Îmi ridic mâna cu intenţia de a face un act ne-cauzat, dar faptul că vreau să săvârşesc un act care să nu aibă nici o motivare este chiar el cauza actului meu.

Dar, chiar dacă ne-am închipui un om cu totul impermeabil la orice influenţe, dacă i-am privi numai actul instantaneu din momentul prezent şi dacă am presupune că el nu este provocat de nici o cauză, tot ar trebui să admitem un rest infinit de mic de necesitate egal cu zero şi nici atunci nu am ajunge la noţiunea de completă libertate a omului: căci o fiinţă care n-ar mai suferi influenţa lumii exterioare, o fiinţă ce s-ar afla în afară de timp şi în independenţă faţă de orice cauze, nu ar mai putea fi om.

Tot aşa, noi nu ne putem niciodată reprezenta o acţiune omenească ce s-ar produce fără participarea libertăţii şi ar fi supusă numai legii necesităţii.

1) Oricât ar spori pentru noi cunoaşterea condiţiilor spaţiale în care se găseşte omul, ea nu poate fi niciodată completă, întrucât numărul acestor condiţii este tot atât de nesfârşit de mare ca şi spaţiul infinit. De aceea, de îndată ce nu sunt definite toate condiţiile şi toate influenţele ce se exercită asupra omului, nu există nici necesitate totală, ci există doar o anumită doză de libertate.

2) Oricât am prelungi perioada de timp dintre momentul săvârşirii faptului pe care-l luăm în consideraţie şi momentul când îl judecăm, perioada aceasta va fi tot finită, iar timpul este infinit; de aceea şi din acest unghi, nu poate exista vreodată necesitate totală.

3) Oricât de accesibil ar fi lanţul de cauze atribuite vreunei fapte oarecare, nu-l vom putea cunoaşte niciodată în întregime, de vreme ce el este infinit şi, prin urmare, odată mai mult nu vom putea ajunge nicicând la o necesitate totală.

Dar, pe lângă aceasta, chiar dacă, admiţând un rest de minimă necesitate egală cu zero, am recunoaşte în vreun caz oarecare, cum ar fi de pildă cazul unui muribund, al unui foetus ori al unui idiot, o lipsă totală de libertate, prin acest fapt chiar, noi am nimici însăşi noţiunea de om, noţiune pe care o analizăm; fiindcă, în momentul în care nu mai există libertate nu mai există nici om. Şi de aceea, reprezentarea unei acţiuni omeneşti, supusă exclusiv legii necesităţii, fără o cât de mică rămăşiţă de libertate, este tot atât de imposibilă ca şi reprezentarea unei acţiuni complet libere.

Deci, spre a ne putea închipui o acţiune omenească supusă numai legii necesităţii, total lipsită de libertate, ar trebui să admitem cunoaşterea unui număr infinit de condiţii spaţiale, o perioadă de timp infinit de mare şi o serie cauzală infinită.

Spre a ne putea închipui un om absolut liber, care să nu fie supus legii necesităţii, ar trebui să ni-l închipuim singur, în afară de spaţiu, în afară de timp şi independent de cauze.

În primul caz, dacă necesitatea ar fi posibilă fără libertate, am ajunge la o definire a legii necesităţii tocmai prin aceeaşi necesitate, adică la o formă fără conţinut.

În al doilea caz, dacă libertatea ar fi posibilă fără necesitate, am ajunge la o libertate necondiţionată şi în afară de spaţiu, timp şi cauzalitate, libertate care, tocmai pentru că ar fi necondiţionată şi nu ar fi limitată de nimic, ar urma să fie nimic, sau doar conţinut fără formă.

Am ajunge în general la cele două temeiuri pe care se constituie întreaga concepţie despre lume a omului: la esenţa ininteligibilă a vieţii şi la legile care definesc această esenţă.

Raţiunea spune: 1) Spaţiul cu toate formele ce-i dau înfăţişarea – adică materia – este infinit şi nu poate fi conceput într-alt fel. 2) Timpul este o mişcare infinită, fără nici un moment de repaus şi nu poate fi conceput într-alt fel. 3) Legătura dintre cauze şi efecte nu are început şi nu poate avea sfârşit.

Conştiinţa spune: 1) Eu sunt singur, iar tot ce există nu e altceva decât eu; prin urmare, eu includ spaţiul; 2) eu măsor timpul ce se scurge prin clipa prezentă imuabilă în care eu singur mă recunosc vieţuind; prin urmare, eu sunt în afară de timp şi 3) eu sunt în afară de cauzalitate, fiindcă eu mă simt cauză a tuturor manifestărilor vieţii mele.

Raţiunea e expresia legilor necesităţii. Conştiinţa e expresia esenţei libertăţii.

Libertatea, care nu e prin nimic limitată, este esenţa vieţii în conştiinţa umană. Necesitatea lipsită de conţinut este raţiunea omenească cu cele trei forme ale ei.

Libertatea este ceea ce se ia în consideraţie. Necesitatea este cea care ia în consideraţie. Libertatea este conţinut. Necesitatea este formă.

Numai prin dezbinarea acestor două izvoare ale cunoaşterii, aflate între ele în acelaşi raport care există între formă şi conţinut, se ajunge la noţiuni luate aparte şi din această pricină incomprehensibile, de libertate şi de necesitate, noţiuni care se exclud reciproc.

Numai prin îmbinarea lor putem ajunge la o idee limpede despre viaţa omului.

În afară de aceste două noţiuni, care îmbinate se definesc reciproc, ca formă şi conţinut, nu este cu putinţă nici o reprezentare a vieţii.

Tot ceea ce ştim noi cu privire la viaţa oamenilor este doar un anumit raport dintre libertate şi necesitate, adică dintre conştiinţă şi legile raţiunii.

Tot ceea ce ştim noi despre lumea exterioară, lumea naturii, este doar un anumit raport dintre forţele naturii şi necesitate, sau dintre esenţa vieţii şi legile raţiunii.

Forţele vitale ale naturii sălăşluiesc în afară de noi, şi noi n-avem conştiinţa lor; numim aceste forţe: gravitaţie, inerţie, electricitate, vitalitate ş.a.m.d.; dar de forţa vitală a omului avem conştiinţă şi-i dăm numele de libertate.

Dar, întocmai aşa cum forţa gravitaţiei, de neînţeles în sine şi pe care orice om o simte, devine inteligibilă pentru noi numai în măsura în care cunoaştem legile necesităţii în care ea se încadrează (de la teza primitivă că toate corpurile au greutate şi până la legile lui Newton) tot astfel şi forţa libertăţii, de neînţeles în sine şi a cărei conştiinţă o are fiecare, devine inteligibilă numai în măsura în care cunoaştem legile necesităţii, în care se încadrează şi ea (începând cu înţelegerea faptului că fiecare om e muritor şi până la înţelegerea celor mai complexe legi economice sau istorice).

Orice conştiinţă e doar o încadrare a esenţei vieţii în legile raţiunii.

Libertatea umană se deosebeşte de orice altă forţă prin faptul că de forţa aceasta omul e conştient; dar, pentru raţiune, libertatea nu se deosebeşte prin nimic de oricare altă forţă. Forţa gravitaţiei, electricitatea, ori afinitatea chimică, se deosebesc între ele doar prin faptul că fiecare dintre aceste forţe este altfel definită de către raţiune. Tot aşa, pentru raţiune, forţa libertăţii umane se deosebeşte de celelalte forţe ale naturii numai prin definiţia pe care i-o dă raţiunea. Iar libertatea fără necesitate, adică fără legile raţiunii care o defineşte, nu se deosebeşte cu nimic de gravitaţie, de căldură sau de viaţa vegetală – ea este pentru raţiune doar o momentană şi nedefinită senzaţie a vieţii.

Şi aşa cum esenţa de nedefinit a forţei ce mişcă corpurile cereşti, esenţa cu neputinţă de definit a forţei calorice sau electricităţii, a forţei afinităţii chimice sau a forţei vitale, constituie obiectul astronomiei, al fizicii, al chimiei, al botanicii, al zoologiei etc., tot aşa esenţa forţei libertăţii constituie obiectul istoriei. Dar, întocmai cum obiectul fiecărei ştiinţe în parte este câte o manifestare a acestei esenţe necunoscute a vieţii, esenţa acesteia însăşi putând constitui numai obiectul metafizicii – tot astfel manifestarea forţei libertăţii omeneşti în condiţii de spaţiu, timp şi cauzalitate, constituie obiectul istoriei, pe când libertatea însăşi rămâne obiectul metafizicii.

În ştiinţele biologice numim ceea ce cunoaştem, lege a necesităţii, iar ceea ce nu ne e cunoscut, forţă vitală. Această forţă vitală este doar expresia laturii rămase necunoscute din ceea ce ştim despre esenţa vieţii.

Tot aşa stau lucrurile şi cu istoria: ceea ce ne este cunoscut intră în categoria legilor necesităţii; iar ceea ce nu cunoaştem numim libertate. Pentru istorie, libertatea este doar expresia a ceea ce rămâne necunoscut din ceea ce ştim despre legile vieţii umane.