XI.

ISTORIA IA ÎN CONSIDERARE manifestările libertăţii omului în funcţie de lumea exterioară, de timp şi de cauzalitate, adică defineşte această libertate prin legile raţiunii; de aceea istoria numai într-atât este ştiinţă întrucât libertatea aceasta este definită prin legile raţiunii.

Pentru istorie, să recunoască libertatea umană ca pe o forţă ce poate înrâuri evenimentele istorice, aşadar ca pe forţa ce nu se supune legilor, ar fi acelaşi lucru ca pentru astronomie să recunoască o forţă liberă a mişcării corpurilor cereşti.

Această recunoaştere ar anula posibilitatea existenţei legilor, adică a oricărei cunoştinţe. Dacă există măcar un singur corp care să se mişte liber, atunci nu mai există legile lui Kepler şi ale lui Newton şi nu mai există nici o reprezentare a mişcării corpurilor cereşti. Dacă există măcar o singură faptă omenească liberă, atunci nu mai există nici o lege a istoriei şi nici o putinţă de reprezentare a evenimentelor istorice.

Pentru istorie există linii de mişcare ale voinţelor umane, cu unul dintre capete pierdut în necunoscut, iar celălalt capăt evoluând în spaţiu, în timp şi în dependenţa cauzală a conştiinţei libertăţii umane în clipa prezentă.

Cu cât câmpul acesta al evoluţiei ni se deschide mai larg dinaintea ochilor, cu atât legile evoluţiei ne apar mai evidente. A dibui şi a defini aceste legi constituie sarcina istoriei.

Din punctul de vedere din care îşi priveşte astăzi ştiinţa obiectul, pe drumul pe care ea merge acum, căutând cauzele fenomenelor în voinţa liberă a oamenilor, nu mai este posibilă formularea de legi, fiindcă oricât am limita libertatea oamenilor, din moment ce am recunoscut-o ca o forţă nesupusă legilor, existenţa oricărei legi nu mai e posibilă.

Numai limitând această libertate la infinit, adică luând-o drept o mărime infinit mică, ne vom încredinţa de totala inaccesibilitate a cauzelor; şi atunci istoria, în loc să caute cauze, îşi va propune sarcina de a căuta legi.

Căutarea acestor legi s-a început demult şi noile metode de gândire, pe care trebuie să şi le însuşească istoria, se elaborează concomitent cu autonimicirea spre care merge vechea istorie, atuncea când fragmentează şi iarăşi fragmentează cauzele fenomenelor.

Pe acest drum au mers toate ştiinţele umane. Ajungând la infinitul mic, matematica – cea mai exactă dintre ştiinţe – abandonează procesul fărâmiţării şi abordează un nou proces, acela al însumării necunoscutelor, mărimilor infinitezimale. Părăsind noţiunea de cauză, matematica, caută legea, adică proprietăţile comune tuturor elementelor infinitezimale necunoscute.

Chiar dacă sub alte forme, pe acelaşi drum de gândire au mers şi celelalte ştiinţe. Când Newton a formulat legea gravitaţiei el n-a spus că Soarele ori Pământul ar avea proprietatea de a atrage; a spus doar că orice corpuri, de la cele mai mari până la cele mai mici, par a avea proprietatea de a se atrage reciproc, adică, lăsând la o parte problema cauzei mişcării corpurilor, a formulat o proprietate comună tuturor corpurilor, de la cele infinit de mari până la cele infinit de mici. Acelaşi lucru îl fac ştiinţele naturale: lăsând la o parte problema cauzelor, ele caută legile. Pe acelaşi drum se găseşte şi istoria. Şi dacă istoria are ca, obiect studiul evoluţiei popoarelor şi a omenirii şi nu descrierea unor episoade din viaţa oamenilor, ea va trebui să lase la o parte problema cauzelor şi să caute legile comune tuturor acelor infinit de mici elemente de libertate, legate toate între ele în chip indisolubil.