XII.

DE CÂND A FOST SCORNIT şi demonstrat sistemul lui Copernic, o singură teză, aceea că nu Soarele, ci Pământul se învârteşte, a fost de ajuns pentru a se reduce la zero toată cosmografia celor vechi. S-ar fi putut ca, respingând sistemul nou, să fie menţinută vechea sa concepţie despre mişcarea corpurilor; dar, admiţând că nu era de respins, nu mai putea fi posibilă, pare-se, continuarea studiului lumilor lui Ptolemeu. Cu toate acestea, chiar şi după descoperirea lui Copernic, lumile lui Ptolemeu au continuat să fie studiate vreme îndelungată.

De când s-a spus şi s-a demonstrat că numărul naşterilor sau al crimelor se supune unor legi matematice şi că anumite condiţii geografice şi politico-economice determină un anumit fel de guvernare, că anumite raporturi dintre populaţie şi teritoriu determină unele mişcări ale poporului – de atunci au fost nimicite în esenţa lor bazele pe care se clădea istoria.

S-ar fi putut ca, respingând noile legi, să se menţină vechea concepţie a istoriei, dar nerespingându-le nu se mai putea continua cu studiul evenimentelor istorice considerate ca nişte rezultate ale liberei voinţe omeneşti. Căci, dacă o formă de guvernământ s-a instaurat, sau dacă o acţiune a unui popor s-a săvârşit ca urmare a unor condiţii geografice, etnografice sau economice, atunci voinţa acelor oameni pe care îi considerăm ca autori ai instaurării acelei forme de guvernământ sau ai acelei acţiuni, nu mai poate fi considerată drept cauză.

Între timp însă, vechea istorie continuă să fie studiată cu aceleaşi legi ale statisticii, ale geografiei, ale economiei politice, ale filologiei comparate şi ale geologiei, care sunt în contradicţie directă cu principiile ei.

Lungă şi îndârjită a fost în filosofia naturii lupta dintre vechea şi noua concepţie. Teologia stătea de strajă, păzind concepţia veche şi învinuind-o pe cea nouă că nesocoteşte revelaţia. Dar când adevărul a biruit, teologia s-a situat tot atât de ferm pe poziţia nouă.

La fel de lungă şi îndârjită e în vremea noastră lupta dintre vechea şi noua concepţie a istoriei şi tot aşa veghează teologia alături de concepţia cea veche, continuând să o învinuiască pe cea nouă că nesocoteşte revelaţia.

În ambele cazuri, atât de o parte cât şi de cealaltă, lupta aţâţă pasiuni şi înnăbuşă adevărul. De o parte se manifestă temeri şi regrete pentru toată construcţia, operă de veacuri; de cealaltă parte intervine pasiunea distrugerii.

Cei care se împotriveau adevărului provenit din filosofia naturii credeau că prin recunoaşterea, acestui adevăr s-ar distruge credinţa în Dumnezeu, în despărţirea apelor de uscat, în minunea lui Iisus Navi. Cei care luau apărarea legilor lui Copernic şi legilor lui Newton – Voltaire de pildă – credeau că legile astronomiei distrug religia, şi Voltaire întrebuinţa legile gravitaţiei ca pe o armă împotriva religiei.

Tot aşa şi astăzi sunt oameni care cred că e destul să recunoşti legea necesităţii şi se distruge ideea de suflet, noţiunile de bine şi de rău şi toate instituţiile de stat ori ecleziastice întemeiate pe aceste idei.

Şi astăzi, ca pe vremea lui Voltaire, nişte apărători nechemaţi ai legii necesităţii folosesc această lege ca pe o armă împotriva religiei; dar, întocmai cum a fost cazul şi cu legile lui Copernic, în astronomie, legea necesităţii în istorie nu numai că nu distruge, dar chiar întăreşte temelia pe care se sprijină instituţiile de stat şi cele ecleziastice.

Întocmai ca în problemele de astronomie odinioară, astăzi în probleme de istorie, toată deosebirea în concepţii se întemeiază pe recunoaşterea sau nerecunoaşterea unităţii absolute care serveşte de etalon pentru fenomenele vizibile. În astronomie, aceasta era imobilitatea Pământului; în istorie – independenţa individului, adică libertatea.

După cum în astronomie greutatea de a recunoaşte mişcarea Pământului consta în faptul că trebuia să se renunţe la sentimentul nemijlocit al imobilităţii Pământului şi la sentimentul la fel de nemijlocit al mişcării planetelor, tot aşa în istorie, greutatea de a recunoaşte dependenţa individului de legile spaţiului, timpului şi cauzalităţii, stă în necesitatea de a renunţa la sentimentul nemijlocit al independenţei eului. Dar, după cum în astronomie noua concepţie spune: „E adevărat că nu simţim mişcarea Pământului, dar, dacă admitem nemişcarea lui, ajungem la absurd, iar dacă-i admitem mişcarea, pe care n-o simţim, ajungem la legi”, tot aşa în istorie, noua concepţie spune: „E adevărat că nu simţim dependenţa noastră, dar, dacă admitem libertatea noastră, ajungem la absurd, iar dacă admitem dependenţa noastră de lumea exterioară, de timp şi de cauze, ajungem la legi”.

În primul caz a trebuit să renunţăm la nemişcarea noastră în spaţiu, de care suntem conştienţi, şi să admitem existenţa unei mişcări, pe care nu o simţim; în cazul de faţă, tot aşa, trebuie să renunţăm la libertatea de care suntem conştienţi şi să admitem existenţa, rămasă pentru noi insesizabilă, a unei dependenţe.

SFÂRŞIT