III.

FAPTUL FUNDAMENTAL, ESENŢIAL, al evenimentelor europene de la începutul acestui secol este mişcarea războinică, în masă, a popoarelor europene, dinspre apus spre răsărit şi apoi dinspre răsărit spre apus. Începutul acestei mişcări l-a făcut mişcarea de la apus la răsărit. Pentru ca popoarele apusului să poată săvârşi expediţia militară până la Moscova, expediţie pe care au săvârşit-o, a fost neapărată nevoie: 1) să se închege într-un grup războinic de proporţii capabile a suporta ciocnirea cu grupul războinic al răsăritului; 2) să renunţe la toate tradiţiile şi, la toate deprinderile stabilite şi 3) să aibă în fruntea lor, cât timp săvârşeau această mişcare războinică, pe omul care ar fi putut justifica, atât faţă de el însuşi, cât şi faţă de ele, înşelăciunile, jafurile şi omorurile care aveau să fie înfăptuite cu prilejul acestei mişcări.

Şi, de la revoluţia franceză încoace, se prăbuşeşte vechiul grup, insuficient ca volum; se nimicesc vechile deprinderi şi tradiţii; se constituie pas cu pas un grup nou, de alte dimensiuni, cu noi obişnuinţe şi tradiţii, şi se pregăteşte omul care trebuia să stea în fruntea viitoarei expediţii şi să ia asupra sa toată răspunderea celor ce aveau să se săvârşească.

Un om fără convingeri, fără obişnuinţe, fără tradiţii, fără nume, care nu-i nici măcar francez, îşi croieşte, datorită celor mai ciudate – pare-se – întâmplări, drum printre toate partidele ce frământau atunci Franţa şi, fără să adere la niciunul dintre ele, se strecoară până la un loc de seamă.

Nedestoinicia camarazilor săi, slăbiciunea şi nimicnicia adversarilor, sinceritatea cu care minţea şi splendida mărginire a acestui om plin de el îl înalţă în fruntea armatei. Strălucita componenţă umană a efectivelor armatei din campania împotriva Italiei, lipsa oricărui chef de a se lupta la vrăjmaşii acestei armate, copilăreasca lui impertinenţă şi încredere în sine îi aduc gloria militară. O serie infinită de aşa-zise întâmplări îl ajută la tot pasul. Îi este de folos până şi faptul că ajunge să cadă în dizgraţia guvernanţilor Franţei. Încercările proprii de a-şi schimba drumul predestinat nu-i izbutesc: nu e primit în armata rusă şi nu-i reuşeşte să-şi afle un loc nici în Turcia. În decursul războaielor din Italia se află de câteva ori pe marginea pierzaniei, dar de fiecare dată se salvează într-un chip neaşteptat. Armatele ruse, adică acelea care i-ar fi putut nărui gloria, nu pătrund, din diverse motive diplomatice, în Europa, cât timp e el în Italia.

La înapoierea din Italia, el găseşte guvernul din Paris într-un proces de descompunere dintr-acelea în care componenţii guvernului putred nu pot să nu se tocească şi să nu se distrugă în chip inevitabil. Şi iată că i se iveşte de la sine o ieşire din această situaţie primejdioasă: acea absurdă şi nejustificată prin nimic expediţie în Africa. Şi de data aceasta, aceleaşi aşa-zise întâmplări îl ajută. Inaccesibila Malta i se predă fără un foc de armă; dispoziţiile sale cele mai imprudente îi sunt încununate de succes. Flota duşmană, care mai târziu nu va mai da drumul unei luntri măcar, îl lasă să treacă cu o armată întreagă. În Africa se comit un şir întreg de nelegiuiri împotriva unei populaţii aproape neînarmate, iar oamenii care săvârşesc aceste nelegiuiri, şi mai cu seamă conducătorul lor, se încredinţează mereu pe ei înşişi că totul e foarte frumos, că asta înseamnă glorie şi că el seamănă cu Cezar şi cu Alexandru Machedon.

Acel ideal al gloriei şi grandoarei, care constă nu numai în a nu vedea nimic rău în tot ce săvârşeşti, ci chiar în a te mai şi mândri cu fiecare crimă pe care o comiţi, atribuindu-i o semnificaţie supranaturală şi de neînţeles, idealul care trebuia să-l călăuzească mai târziu pe acest om şi pe colaboratorii lui, este elaborat pe îndelete în Africa, fără de nici o piedică. Orice ar face el îi merge în plin. Ciuma nu se lipeşte de dânsul. Cruzimea cu care erau ucişi prizonierii nu i se impută lui. Copilăros de imprudenta, nejustificata şi josnica lui plecare din Africa, unde-şi părăseşte tovarăşii în nenorocire, îi este considerată drept un merit; şi din nou flota inamică îl face de două ori scăpat. Iar când, zăpăcit cu totul de chipul fericit cum s-au soldat nelegiuirile comise, simţindu-se pregătit pentru rolul pe care avea să-l joace, vine fără nici un rost la Paris, procesul de descompunere a guvernului republican – guvern care doar cu un an înainte îl putea nimici – tocmai ajunsese la culme: iar prezenţa lui acum la Paris ca om neconsumat în partide politice, nu poate decât să-l ridice.

N-are nici un plan; se teme de orice; partidele însă se agaţă de el şi-i cer participarea.

Singur el, cu idealul lui de glorie şi grandoare elaborat în Italia şi Egipt, cu absurda lui autoadorare, numai un om cu o cutezanţă a nelegiuirii şi cu o sinceritate a minciunii ca ale lui, el singur poate da o justificare celor ce aveau să se întâmple.

El e necesar pentru locul care-l aşteaptă şi, de aceea, în mod aproape independent de voinţa lui, cu toată nehotărârea lui şi lipsa de plan, cu toate greşelile pe care le face, e atras în conspiraţia care urmărea să pună mâna pe putere şi conspiraţia este încununată de succes.

E împins într-o şedinţă a guvernanţilor. Speriat, vrea să fugă, considerându-se pierdut; se preface că leşină; spune lucruri negândite, care ar fi trebuit să-l piardă. Dar guvernanţii Franţei, până atunci ageri şi mândri, simţind acum că rolul lor s-a sfârşit şi mai stingheriţi chiar decât el însuşi, nu rostesc cuvintele pe care ar fi trebuit să le rostească pentru a păstra puterea şi a-l nimici.

Întâmplarea, milioane de întâmplări îi dau puterea, şi toată lumea, ca şi când s-ar fi vorbit, cooperează la consolidarea acestei puteri. Întâmplările sunt cele care au format caracterul guvernanţilor de atunci ai Franţei, care i s-au supus, întâmplările au format şi caracterul lui Pavel I, care îi recunoştea puterea; întâmplarea urzeşte împotriva lui un complot, care nu numai că nu i-a pricinuit vreun rău, dar i-a întărit chiar puterea. Întâmplarea îi aduce în mână pe ducele d'Enghien şi-l determină pe neaşteptate să-l ucidă, convingând prin aceasta mulţimea, mai bine decât prin oricare alte mijloace, că el are dreptul să procedeze astfel de vreme ce a lui este puterea. Întâmplarea face că el îşi încordează toate forţele pentru expediţia împotriva Angliei şi că nu-şi mai realizează niciodată acest plan, ce, de bună seamă, l-ar fi dus la pieire, ci-l atacă fără veste pe Mack cu austriecii lui, care se predau fără luptă. Întâmplarea şi genialitatea îi aduc victoria de la Austerlitz şi, tot din întâmplare, toată lumea, nu numai francezii, ci şi toată Europa cu excepţia Angliei, care nici nu ia parte la evenimentele ce aveau să se întâmple, toată lumea, în ciuda groazei şi repulsiei cu care îi privise până acum nelegiuirile, îi recunoştea acum puterea, titlul pe care şi-l dă singur şi idealul de glorie şi grandoare, care le apare tuturor ca fiind ceva frumos şi înţelept.

Ca un fel de antrenament şi ca o pregătire pentru mişcarea ce avea să se producă, forţele apusului tind în repetate rânduri – în 1805, 1806, 1807 şi 1809 – spre răsărit, întărindu-se şi crescând. În 1811, grupul de oameni care s-a închegat în Franţa se uneşte, într-un singur tot uriaş, cu popoarele Europei Centrale. Odată cu grupul acesta în plină creştere se dezvoltă şi mai mult, în omul pus în fruntea mişcării, puterea de justificare. În perioada celor zece ani de pregătire, care a precedat mişcarea cea mare, omul acesta vine în contact cu toate capetele încoronate ale Europei. Despuiaţi de autoritatea lor, aceşti stăpânitori ai lumii nu pot opune idealului napoleonian de glorie şi grandoare, ideal lipsit de orice sens, nici un ideal raţional. Ei se străduiesc, care mai de care, să-şi dezvăluie în faţa lui nemernicia. Regele Prusiei îşi trimite soţia să câştige graţiile marelui om; împăratul Austriei consideră drept o favoare faptul că omul acesta a primit-o în patul său pe fiica Cezarilor; papa, care are în păstrarea lui sfânta sfintelor tuturor popoarelor, se pune, cu religia lui, în slujba măririi acestui mare om. Şi nu atât Napoleon însuşi se pregăteşte pentru rolul ce avea să-l joace, cât îl pregătesc toţi cei ce-l înconjoară şi-l conving să ia asupră-şi întreaga răspundere pentru tot ce se întâmplă şi se va mai întâmpla în viitor. Nu-i faptă, nu-i nelegiuire sau înşelăciune de rând pe care, săvârşind-o, să nu o fi aflat transformată pe loc în chip de ispravă măreaţă, în gura celor din jurul său. Cea mai mare sărbătoare pe care sunt în stare să o născocească pentru el germanii este sărbătorirea victoriilor de la Jena şi Auerstaedt. Nu numai el e mare; mari sunt şi strămoşii şi fraţii şi fiii lui vitregi şi cumnaţii lui. Tot ceea ce fac oamenii din jurul său, fac numai pentru a-l lipsi de ultimele licăriri ale raţiunii şi a-l pregăti pentru groaznicul lui rol. Şi când e gata el, sunt gata şi forţele.

Invazia se îndreaptă spre răsărit şi îşi atinge ţinta finală – Moscova. Capitala e luată; armata rusă este mai zdrobită decât fuseseră zdrobite vreodată armatele inamice în toate bătăliile anterioare, de la Austerlitz şi până la Wagram. Dar, deodată, în locul acelor întâmplări şi a acelei genialităţi, care până acum îl duseseră atât de consecvent, printr-un nesfârşit şir de succese, spre ţinta finală, se iveşte o serie infinită de întâmplări contrarii, începând cu guturaiul de la Borodino şi sfârşind cu gerul şi cu scânteia care a dat foc Moscovei; iar în locul genialităţii iese la iveală o prostie şi o ticăloşie fără seamăn.

Invadatorii fug, se întorc înapoi şi iarăşi fug; şi, de-aci încolo, toate întâmplările sunt, cu consecvenţă, nu în favoarea lui, ci împotriva lui.

Se produce o mişcare inversă, de la răsărit la apus, a cărei asemănare cu mişcarea de mai înainte, de la apus la răsărit, este remarcabilă. Aceleaşi încercări de mişcare dinspre răsărit către apus, din anii 1805, 1807, 1809, preced mişcarea principală; aceeaşi constituire într-un grup de dimensiuni uriaşe; aceeaşi adeziune la mişcare a popoarelor din centrul Europei; aceeaşi şovăială la jumătatea drumului şi aceeaşi viteză pe măsură ce se apropie de ţintă.

Parisul, ţinta finală, este atinsă. Guvernul napoleonian şi armata napoleoniană sunt distruse. Napoleon însuşi nu mai are nici o raţiune de a exista; tot ce întreprinde e în mod vădit lamentabil şi respingător; dar intervine iarăşi o întâmplare inexplicabilă: aliaţii îl urăsc pe Napoleon, în care văd cauza nenorocirilor; lipsit de forţe proprii, căzut de la putere, demascat în nelegiuirile şi perfidiile sale, el ar fi trebuit să fie considerat de ei aşa cum îl consideraseră cu zece ani mai înainte şi cu un an după aceea, adică un bandit în afară de lege. Datorită însă unui fapt inexplicabil, nimeni nu vedea în el banditul. Rolul său încă nu s-a încheiat. Omul, care cu zece ani înainte şi cu un an mai târziu a fost socotit un bandit în afară de lege, este acum surghiunit într-o insulă, la numai două zile distanţă de Franţa, insulă care îi este dată în deplină stăpânire, împreună cu garda lui şi cu milioanele ce i se plătesc, nu se ştie pentru ce.

IV.

MIŞCAREA DE POPOARE ÎNCEPE să reintre iar între malurile ei. Valurile marii mişcări s-au retras şi pe marea liniştită se formează cercuri, în care se învârtesc diplomaţii, închipuindu-şi că cei care produc potolirea mişcării sunt chiar ei.

Deodată însă, marea calmă se agită. Diplomaţilor li se pare că ei şi neînţelegerile dintre ei sunt cauza noii îngrămădiri de forţe; ei aşteaptă un război între suveranii lor; situaţia lor li se pare de nerezolvat. Dar valul, a cărui ridicare ei o simt, nu vine din partea de unde se aşteptau ei. Se ridică acelaşi val. Din acelaşi punct de plecare – Parisul… un ultim salt al mişcării din apus are loc: un salt care trebuie să rezolve dificultăţi diplomatice ce păreau de nerezolvat şi să pună capăt mişcării războinice din acea perioadă.

Omul care a pustiit Franţa vine în Franţa singur, fără cei din conspiraţia lui şi fără soldaţi. Orice paznic poate pune mâna pe el; însă, printr-o ciudată întâmplare, nu numai că nu-l arestează nimeni, dar toată lumea îl întâmpină cu entuziasm pe omul pe care-l blestemaseră cu o zi mai înainte şi pe care-l vor blestema iar peste o lună.

Omul acesta mai e necesar pentru justificarea ultimei acţiuni în comun.

Acţiunea s-a sfârşit. Cea din urmă replică a fost rostită. Actorul e pus să se dezbrace şi să-şi şteargă fardul: nu mai e nevoie de dânsul.

Şi trec câţiva ani în care omul acesta, în singurătate, pe insula lui, joacă doar faţă de el însuşi o tristă comedie, punând la cale intrigi; el minte, justificându-şi acţiunile, atunci când de justificările lui nu mai are nimeni nevoie, şi arată lumii întregi ce anume fusese ceea ce oamenii luaseră drept forţă, când în realitate îl conducea o mână nevăzută.

Odată drama sfârşită, regizorul l-a dezbrăcat pe actor şi ni l-a arătat.

— Priviţi în cine aţi crezut! Iată-l! Vedeţi acum că nu el, ci eu sunt cel ce v-a pus în mişcare?

Dar oamenii, orbiţi de forţa mişcării, multă vreme n-au înţeles lucrul acesta.

O şi mai mare consecvenţă, un şi mai puternic determinism prezintă viaţa lui Alexandru I, a acelui personaj care se află în fruntea contramişcării de la răsărit la apus.

Ce-i era necesar omului care, lăsând pe alţii în umbră, trebuia să stea în fruntea acestei mişcări de la răsărit la apus?

Îi era necesar simţul dreptăţii şi interesul pentru treburile Europei, la care să participe însă de la distanţă, ca să nu-l poată întuneca interese mărunte; îi era necesară o superioritate morală cu care să-i domine pe confraţii lui, suveranii din vremea aceea; îi era necesară o fire blândă şi atrăgătoare; îi era necesară ura personală faţă de Napoleon. Şi toate acestea le-a avut Alexandru I: toate acestea au fost pregătite de un foarte mare număr de aşa-numite întâmplări din viaţa sa trecută; de educaţia pe care a primit-o, de iniţiativele sale liberale, de sfetnicii pe care i-a avut în jurul lui şi de Austerlitz, Tilsit şi Erfurt.

Tot timpul războiului popular, personajul acesta stă inactiv, căci nu e nevoie de el. Dar, de îndată ce se iveşte necesitatea unui război european general, persoana aceasta apare la momentul oportun, gata instalată la postul ei, şi, adunând popoarele Europei, le duce la ţintă.

Ţinta a fost atinsă. După ultimul război din 1815, Alexandru se află în culmea puterii omeneşti. Dar cum foloseşte el această putere?

Alexandru I, pacificatorul Europei, omul care încă din tinereţe năzuise numai la binele popoarelor sale, precursorul şi iniţiatorul reformelor liberale în patria sa – acum, când are, cum s-ar părea, cea mai mare putere şi este, deci, în stare să facă cel mai mult bine popoarelor sale, în timp ce Napoleon, în exil, îşi face planuri copilăreşti şi amăgitoare, despre felul cum ar fi fericit el omenirea dacă ar fi avut puterea, Alexandru I, îndeplinindu-şi chemarea şi simţind asupra sa mâna lui Dumnezeu, recunoaşte deodată micimea acestei puteri imaginare, se leapădă de dânsa, o trece în mâinile unor oameni dispreţuiţi de el şi de toţi şi spune doar atâta:

— Nu nouă, nu nouă, ci numelui tău!” Sunt şi eu un om ca şi voi; lăsaţi-mă să trăiesc ca un oarecare, să mă gândesc la sufletul meu şi la Dumnezeu.

Aşa cum soarele şi fiecare atom de eter este o sferă finită în ea însăşi şi constituie totuşi, în acelaşi timp, numai un atom al imensului tot, inaccesibil omului – tot astfel fiecare individ poartă în sine scopuri proprii care slujesc totodată la atingerea ţelurilor generale, inaccesibile omului.

O albină care stătea pe o floare a înţepat un copil. Şi copilul se teme acum de albine şi spune că scopul albinelor este să înţepe lumea. Poetul se desfăta privind cum se adapă albina din potirul unei flori şi spune că scopul albinelor este să se îmbete de aroma florilor. Apicultorul, care a surprins faptul că albina adună polenul şi nectarul florilor şi le cară în stup, spune că scopul albinelor constă în a aduna mierea. Alt apicultor, care a studiat mai îndeaproape viaţa unui roi, susţine că albina adună polenul şi nectarul florilor pentru a hrăni albinele tinere şi matca şi că scopul albinelor e perpetuarea speciei. Botanistul observă că zburând cu polenul de pe o floare dioică pe un pistil, albina îl fecundează şi vede în asta scopul albinelor. Un altul, studiind migraţiile plantelor, vede că albina contribuie la migraţiunile respective şi acest nou observator e îndreptăţit să declare că acesta este ţelul albinei. Dar scopul final al albinelor nu se epuizează nici cu primul, nici cu cel de-al doilea, nici cu cel de-al treilea scop şi nici cu alte scopuri pe care e în stare mintea omenească să le descopere. Cu cât se ridică mintea omenească mai sus pe treapta descoperirii acestor ţeluri, cu atât îi devine mai evidentă inaccesibilitatea ţelului final.

Omul n-are acces decât la studierea corespondenţei dintre viaţa albinei şi celelalte fenomene ale vieţii. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre ţelurile personalităţilor istorice şi ale popoarelor.

V.

NUNTA NATAŞEI, CĂSĂTORITĂ în 1813 cu Bezuhov, fu ultimul eveniment fericit în vechea familie a Rostovilor. În acelaşi an, contele Ilia Andreevici muri şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna, odată cu moartea lui această veche familie, se destramă.

Evenimentele din ultimul an: arderea Moscovei şi bejenia, moartea prinţului Andrei şi deznădejdea Nataşei, moartea lui Petea, durerea contesei, toate veniră, lovitură după lovitură, asupra capului bătrânului conte. Nu părea să mai înţeleagă şi nici măcar să simtă în el puterea de a mai înţelege însemnătatea acestor evenimente, ci, plecându-şi sufleteşte capul bătrân sub povara lor, aştepta parcă, ba se şi ruga chiar, să-i vină noi lovituri, care să-l înfrângă cu totul. Părea când speriat şi buimăcit, când nefiresc de vioi şi de întreprinzător.

Nunta Nataşei îi dăduse de lucru o bucată de vreme. Comanda prânzuri, dineuri, şi se vedea că voia să pară vesel; dar veselia lui nu se mai comunica şi altora din jur, ca odinioară; dimpotrivă, ea trezea compătimirea în inimile celor ce-l cunoşteau şi-l iubeau.

După plecarea lui Pierre şi a nevestei sale, el intră într-un soi de toropeală şi începu să se plângă de nelinişte sufletească. Peste câteva zile se îmbolnăvi şi căzu la pat. Chiar din prima zi a bolii, cu toate asigurările medicilor, înţelese că n-avea să se mai scoale. Contesa stătu două săptămâni, zi şi noapte, fără să se dezbrace, la căpătâiul lui, într-un fotoliu. De fiecare dată când îi dădea doctoria, el plângea cu sughiţuri şi-i săruta mâna în tăcere. În ultima zi pe care o mai trăi, plânse cu hohote şi-şi ceru iertare de la contesă şi, în lipsă, de la fiul său, pentru că le risipise avutul, principala vină care-i apăsa cugetul. După ce se împărtăşi, primi taina sfântului maslu şi muri liniştit, iar în ziua următoare o grămadă de prieteni, veniţi să aducă ultimul lor salut răposatului, umplură casa în care locuiau cu chirie Rostovii. Aceşti cunoscuţi, care de atâtea ori fuseseră la masa lui, care de atâtea ori dansaseră în casa lui şi care tot de atâtea ori râseseră de el, îşi spuneau acum toţi, cu acelaşi sentiment de remuşcare şi de duioşie, ca şi când s-ar fi justificat în faţa cuiva: „Da, orice s-ar spune, a fost un om foarte bun. Oameni ca el astăzi nu mai întâlneşti cu una cu două. Şi, la urma urmei, nu-şi are orice om slăbiciunile lui?”…

Tocmai în momentul când afacerile băneşti ale contelui se încurcaseră în aşa hal, încât nu-şi mai putea nimeni închipui cum avea să se sfârşească situaţia asta, dacă ar fi fost să mai dureze încă un an, el murise pe neaşteptate.

Nikolai se afla cu trupele ruseşti la Paris, când îi veni vestea morţii tatălui său. Îşi înaintă numaidecât demisia din armată şi, fără să mai aştepte răspunsul, îşi luă concediu şi veni la Moscova. La o lună după moartea contelui, situaţia afacerilor lui băneşti se clarifică definitiv, uimind pe toată lumea prin imensele sume la care se urcau feluritele-i datorii mărunte, de existenţa cărora nimeni nu bănuise măcar. Datoriile lui erau de două ori mai mari decât averea.

Rudele şi prietenii îl sfătuiră pe Nikolai să renunţe la moştenire. Dar Nikolai vedea în această renunţare o jignire a memoriei tatălui său, sfântă pentru el, şi de aceea nici nu vru să audă de un refuz şi acceptă moştenirea, cu obligaţia de a plăti datoriile.

Creditorii, care tăcuseră atâta vreme, simţindu-se, cât timp trăise contele, legaţi prin influenţa vagă, dar puternică, a destrăbălatei sale bunătăţi, dădură acum toţi buzna la onorarea poliţelor. Începu, ca totdeauna în asemenea ocazii, o întrecere între creditori, fiecare vrând să fie achitat mai înainte, şi chiar aceia care, ca Mitenka şi ca alţii, deţineau poliţe fără termen, date de conte în dar, se dovediră acum cei mai exigenţi dintre creditori. Lui Nikolai nu i se dădu nici termen, nici răgaz, şi acei cărora, se vede, le fusese milă de contele care era vinovat de pierderile lor (dacă într-adevăr era vorba de pierderi), se năpustiră acum asupra tânărului şi vădit nevinovatului moştenitor ce luase de bunăvoie asupră-şi toate datoriile.

Niciuna dintre combinaţiile proiectate de Nikolai nu reuşi; moşia se vându la mezat cu jumătate preţ, iar jumătate dintre datorii rămâneau şi aşa neplătite. Nikolai luă cele treizeci de mii de ruble pe care i le puse la dispoziţie cumnatul său Bezuhov, pentru a plăti acea parte de datorii, pe care le recunoscu ca băneşti, adică datorii reale. Pentru restul datoriilor, ca să nu fie azvârlit în închisoare, cum îl ameninţau creditorii, se hotărî să intre din nou într-o slujbă.

Să plece iar la regiment, unde avea să fie făcut, la primul loc liber, comandant de regiment, nu era cu putinţă, căci mamă-sa se agăţa acum de el ca de ultima bucurie a vieţii ei; de aceea, cu toată dorinţa lui de a nu mai rămâne la Moscova, în cercul oamenilor care-l cunoşteau din alte vremuri, cu toată repulsia pe care o avea pentru slujbele administrative, el îşi luă o slujbă la stat, în Moscova, şi, lepădându-şi uniforma pe care o iubise atâta, se mută cu mamă-sa şi cu Sonia într-o locuinţă modestă, în Sivţev Vrajek.

Nataşa şi Pierre locuiau în vremea asta la Petersburg şi nu-şi dădeau prea limpede seama de situaţia lui Nikolai. Nikolai, care împrumutase bani de la cumnatu-său, făcuse tot ce putuse ca să le ascundă situaţia lui nenorocită. Situaţia lui Nikolai era deosebit de proastă, căci cu leafa lui de o mie două sute de ruble el trebuia nu numai să-şi plătească întreţinerea sa, a mamei sale şi a Soniei, ci era obligat s-o întreţină pe mamă-sa în aşa chip, încât ea să nu bage de seamă că sunt săraci. Contesa nu-şi putea închipui o viaţă fără luxul cu care se deprinsese din copilărie şi pretindea neîncetat, fără să-şi dea seama cât de greu era acest lucru pentru fiul ei, când o trăsură pentru ca s-o trimită după o prietenă, ei nemaiavând trăsură, când o mâncare scumpă pentru ea şi vin pentru fiul ei, când bani ca să le facă surprize şi cadouri Nataşei, Soniei şi chiar lui Nikolai însuşi.

Sonia vedea de gospodăria casei, o îngrijea pe mătuşă-sa, îi citea cu glas tare, îi suporta capriciile şi duşmănia tăinuită şi-l ajuta pe Nikolai să-i ascundă contesei situaţia mizeră în care se zbăteau. Nikolai simţea că nu-şi poate plăti faţă de Sonia datoria de recunoştinţă pentru tot ce făcea ea pentru mamă-sa, îi admira răbdarea şi devotamentul, dar căuta să rămână departe de ea.

În inima lui, părea că îi reproşează faptul că prea era desăvârşită şi că nu avea ce să-i reproşeze. În Sonia era tot ce face preţul unui om, dar prea puţin din ceea ce ar fi putut face pe cineva s-o iubească. Şi el simţea că, cu cât o preţuieşte mai mult, cu atât o iubeşte mai puţin. El luase de bună scrisoarea prin care Sonia îi reda libertatea şi se purta cu ea în aşa fel, încât să-i dea de înţeles că tot ce fusese între ei era acum ceva de multă vreme uitat şi care în nici un caz nu se mai poate repeta.

Greutăţile lui Nikolai sporeau necontenit. Planul de a pune deoparte bani din leafă se dovedi a fi un vis. Nu numai că nu punea nimic deoparte, dar, pentru a satisface pretenţiile mamei lui, se împrumuta cu sume mărunte. Şi nu vedea nici o ieşire din această situaţie. Gândul unei căsătorii cu o moştenitoare bogată, aşa cum îi propuneau rudele, îl dezgusta. Cealaltă ieşire posibilă din situaţie – moartea mamei sale – nici măcar nu-i trecuse vreodată prin gând. Nu dorea nimic şi nu avea nici o speranţă iar în adâncul sufletului său simţea o sumbră şi severă desfătare să-şi suporte fără murmur situaţia. Căuta să-şi ocolească prietenii de altădată, cu compătimirile şi ofertele lor jignitoare de ajutor, fugea de orice distracţie şi plăcere, şi nici acasă nu-şi găsea altceva mai bun de făcut decât pasienţe cu mamă-sa, când nu se plimba tăcut prin odaie, fumând pipă după pipă. Era ca şi cum ar fi căutat să-şi întreţină singur acea sumbră stare de spirit, care singură îl putea face să se simtă în stare a-şi suporta viaţa.