IV.

LA ÎNCEPUTUL IERNII, PRINŢESA Maria reveni la Moscova. Află de zvonurile care circulau prin oraş de situaţia Rostovilor şi de felul cum „fiul se sacrifica pentru mamă-sa” – cum vorbea toată lumea.

„Nici nu mă aşteptam din partea lui la altceva”, îşi zise prinţesa Maria, simţind cu bucurie că dragostea ce-i purta îşi căpăta acum confirmarea. Amintindu-şi legăturile ei de prietenie şi aproape de rudenie cu întreaga familie, socoti de datoria ei să le facă o vizită. Dar, mai amintindu-şi şi de raporturile ei cu Nikolai, la Voronej, îi fu teamă să-l revadă. Călcându-şi totuşi pe inimă, câteva săptămâni după sosirea ei în oraş se duse la Rostovi.

Nikolai fu cel dintâi care-i ieşi înainte, întrucât la contesă nu se putea trece decât prin odaia lui. Chiar de la prima privire pe care i-o aruncă, Nikolai, în loc să manifeste bucurie, aşa cum se aşteptase prinţesa Maria, îşi luă o expresie seacă, rece şi mândră, pe care ea nu i-o mai văzuse niciodată înainte. Nikolai o întrebă de sănătate, o conduse la maică-sa şi, după ce rămase lângă ele ca la vreo cinci minute, părăsi odaia.

Când ieşi de la contesă, prinţesa Maria fu iarăşi întâmpinată de Nikolai, care o conduse până în antreu cu un aer deosebit de solemn şi de rece. Nu binevoi să răspundă nimic la remarca ei cu privire la sănătatea contesei. „Şi ce-ţi pasă? Lasă-mă în pace!” spuneau privirile lui.

— Ce se tot plimbă? Ce-i lipseşte? Nu mai pot suferi cucoanele astea şi toate amabilităţile lor! Spuse el tare faţă de Sonia, nemaiputând să-şi înfrângă necazul, după ce cupeul prinţesei se depărta de casă.

— Ah, cum poţi vorbi aşa, Nikolas! Răspunse Sonia, abia ascunzându-şi bucuria. E atât de bună şi maman ţine atât de mult la ea!

Nikolai nu răspunse nimic şi ar fi preferat să nu se mai vorbească deloc despre prinţesă. Dar, din ziua vizitei acesteia, bătrâna contesă aducea de câteva ori pe zi vorba de ea.

Contesa o lăuda şi pretindea ca fiul ei să se ducă pe la dânsa, îşi exprima dorinţa să o vadă cât mai des, dar totodată se indispunea de câte ori vorbea de ea.

Nikolai căuta să nu scoată nici o vorbă atunci când mamă-sa vorbea de prinţesă şi tăcerea lui o enerva pe contesă.

— E o fată foarte vrednică şi bună, spunea ea, şi trebuie să-i întorci vizita. Mai vezi şi tu, oricum, pe câte cineva; fiindcă aşa, cred că te-oi fi plictisind aici, numai cu noi.

— Dar n-am deloc chef de aşa ceva, mamă.

— Până mai ieri voiai să vezi oameni şi acum, poftim: „N-am deloc chef de aşa ceva!”… Eu, dragul mamei, nu te mai înţeleg deloc! Tu te plictiseşti şi tot tu nu vrei să vezi pe nimeni.

— Am spus eu că mă plictisesc?

— Cum, n-ai spus tu că nici s-o vezi n-ai chef? E o fată foarte vrednică şi ţi-a plăcut întotdeauna; şi acum, poftim, ţi s-a năzărit din senin. Ce motive ai? Toţi v-ascundeţi de mine!

— Da' nicidecum, mamă.

— Măcar dacă te-ar fi rugat să faci ceva neplăcut, dar eu te rog să te duci să întorci o vizită. Se pare că şi politeţea cere să… Te-am rugat, dar să nu mă mai amestec, dacă ai secrete faţă de mama ta.

— Bine, mă duc dacă vrei.

— Mie mi-i indiferent; vorbeam pentru tine.

Nikolai oftă, muşcându-şi mustaţa, şi împărţi cărţile, căutând să atragă atenţia mamei sale în altă direcţie.

Aceeaşi şi iar aceeaşi discuţie se repetă a doua, a treia şi a patra zi.

După vizita la Rostovi şi primirea neaşteptat de rece pe care i-o făcuse Nikolai, prinţesa Maria îşi zise că avusese dreptate să nu vrea să le facă ea prima vizită.

„De fapt, nici nu m-am aşteptat la altceva, continuă ea să-şi spună, chemându-şi în ajutor orgoliul. N-am nimic de-a face cu el; am voit doar s-o văd pe bătrâna, care a fost totdeauna bună cu mine şi căreia îi datorez mult.”

Dar aceste argumente nu putură s-o liniştească: un sentiment asemănător cu remuşcarea o chinuia, ori de câte ori îşi amintea această vizită. Deşi era ferm hotărâtă să nu se mai ducă la Rostovi şi să uite toate acestea, se simţea necontenit sâcâită de ceva. Şi când se întreba ce o chinuia, era nevoită să recunoască faţă de sine însăşi că acel ceva erau raporturile ei cu Nikolai. Tonul acela rece şi urban nu-şi avea izvorul în sentimentele pe care le nutrea faţă de dânsa (de asta era sigură); în el se ascundea ceva. Şi acest ceva voia ea să-l descopere; simţea că până nu-l descoperea, nu putea avea linişte.

Odată, pe la mijlocul iernii, ea se afla în camera de studii, urmărind o lecţie a nepoţelului ei, când îi fu anunţată vizita lui Rostov. Cu hotărârea fermă de a nu-şi da pe faţă taina şi de a nu-şi arăta tulburarea, prinţesa Maria o chemă pe mademoiselle Bourienne şi apăru împreună cu ea în salon.

De cum îşi aruncă ochii pe chipul lui Nikolai, ea văzu că el venise numai ca să-şi împlinească datoria de politeţe şi rămase ferm hotărâtă să se menţină la tonul cu care i se adresase el.

Vorbiră de sănătatea contesei, de cunoştinţe comune, de ultimele ştiri în legătură cu războiul şi, când trecură cele zece minute protocolare după care musafirul poate pleca, Nikolai se ridică să-şi ia rămas-bun.

Cu ajutorul domnişoarei Bourienne, prinţesa izbutise să menţină convorbirea în limitele pe care şi le propusese; dar chiar în ultimul moment, în timp ce Rostov se ridica să plece, ea se simţi atât de obosită să discute despre lucruri de care nu-i păsa, şi întrebarea: de ce oare ea singură avusese parte de atât de puţine bucurii în viaţă, o copleşi până într-atâta, încât rămase nemişcată, distrată, aţintindu-şi ochii ei lucitori drept înainte, fără să observe că el se ridicase.

Nikolai o privi şi, voind să aibă aerul că nu-i observă accesul de neatenţie, schimbă câteva cuvinte cu domnişoara Bourienne, după care se uită din nou la prinţesa Maria. Ea şedea tot aşa, nemişcată, şi pe figura ei delicată se citea suferinţa. Atunci lui Nikolai i se făcu deodată milă de ea şi avu reprezentarea vagă că motivul tristeţii care se citea pe faţa ei era, poate, chiar el. Ar fi voit să-i vină într-ajutor, să-i spună ceva plăcut, orice, dar nu fu în stare să născocească nimic ce i-ar fi putut spune.

— Rămâi cu bine, prinţesă, zise el.

Ea îşi veni în fire, se înroşi şi oftă adânc.

— Ah, scuză-mă, zise ea, trezindu-se parcă din somn. Pleci, conte? Bine, la revedere! Dar perna contesei?

— Aşteptaţi un moment, o aduc eu numaidecât, zise domnişoara Bourienne şi ieşi din odaie.

Tăceau amândoi, uitându-se din când în când unul la altul.

— Da, prinţesă, zise, în sfârşit, Nikolai zâmbind trist, parcă de-abia ieri ne-am întâlnit pentru întâia oară la Bogucearovo şi câtă apă a curs totuşi la vale de atuncea. Ce nefericiţi ne credeam atunci cu toţii şi ce n-aş da acum să mai trăiesc vremurile acelea… dar nu te mai poţi întoarce…

Prinţesa îl privi stăruitor, cu ochii ei strălucitori, drept în ochi, cât timp rosti el aceste vorbe. Era ca şi cum ar fi căutat să-i pătrundă înţelesul tainic al cuvintelor, înţeles care să fi putut explica sentimentele lui faţă de dânsa.

— Da, aşa-i, răspunse ea, dar dumneata nu ai de ce să regreţi trecutul, conte. Cât pricep eu din viaţa dumitale prezentă, ai să-ţi aduci totdeauna aminte cu plăcere de ea, deoarece trăieşti dedicându-te…

— Nu merit laudele dumitale, o întrerupse grăbit Nikolai. Dimpotrivă, tot timpul îmi fac reproşuri. Dar să lăsăm subiectul acesta cu totul neinteresant şi trist.

Şi faţa lui îşi luă iar expresia de răceală şi asprime de la început. Prinţesa Maria, însă, apucase să vadă din nou în el pe omul pe care-l cunoscuse şi-l iubise şi numai cu acest om vorbea acum.

— Credeam că-mi permiţi să-ţi spun asta, zise ca. Mă apropiasem atât de mult de dumneata… şi de familia dumitale, încât credeam că nu vei considera simpatia mea ca fiind deplasată; dar m-am înşelat. Vocea începu să-i tremure deodată. Nu ştiu de ce, continuă ea după ce-şi reveni, dar odinioară erai altfel…

— De ce? Sunt mii de motive (el apăsă în chip deosebit pe cuvintele de ce). Îţi mulţumesc, prinţesă, spuse el încet. Uneori mi-i aşa de greu.

„Aşadar, asta era! Asta era! Vorbi o voce lăuntrică în sufletul prinţesei. Da, mie nu mi-a fost dragă numai privirea lui voioasă, bună şi sinceră, nu numai chipul lui frumos l-am îndrăgit; am simţit eu bine că are un suflet nobil, hotărât şi plin de abnegaţie, îşi spuse ea. Aşadar, fiindcă el acum e sărac, iar eu bogată… Da, numai de asta… Dar, dacă n-ar fi acest motiv…” şi, amintindu-şi de duioşia lui de altădată, privindu-i faţa blândă şi tristă, ea înţelese dintr-o dată pricina răcelii cu care o trata.

— Dar pentru ce, conte, pentru ce? Aproape că strigă deodată fără voie prinţesa, apropiindu-se de el. Pentru ce? Spune-mi! Trebuie să-mi spui! El tăcea. Eu nu-ţi pricep acest de ce, conte, continuă ea. Dar mi-e greu, mi-e… îţi mărturisesc aceasta. Şi atunci, de ce vrei să mă lipseşti de prietenia de altădată? Pe mine faptul acesta mă doare. Avea lacrimi în ochi şi în glas. Am avut parte de atât de puţină fericire în viaţă, încât orice pierdere mă doare… iartă-mă, rămâi cu bine.

Izbucni deodată în plâns şi dădu să iasă.

— Prinţesă! Stai puţin, pentru Dumnezeu, o chemă el, încercând s-o oprească. Prinţesă!

Ea întoarse capul. Câteva clipe ei se priviră tăcuţi în ochi unul pe altul şi ceea ce li se păruse îndepărtat şi cu neputinţă deveni deodată apropiat, posibil şi de neînlăturat.