VII.

ÎN TOAMNA ANULUI 1814, Nikolai se căsători cu prinţesa Maria şi se duse să trăiască la Lâsâe Gorî, împreună cu mamă-sa şi cu Sonia.

În trei ani, fără să vândă nimic din averea soţiei, el se achită de restul datoriilor şi, mai moştenind ceva de pe urma unei rude a lui care murise, îşi plăti şi datoria faţă de Pierre.

După alţi trei ani, în 1820, Nikolai îşi aranjase aşa de bine treburile băneşti, încât îşi cumpără o mică proprietate lângă Lâsâe Gorî şi ducea tratative pentru răscumpărarea moşiei părinteşti, Otradnoe, ceea ce constituia visul lui cel mai scump.

Începuse a gospodări de nevoie dar, cu timpul, prinsese atâta drag de munca de gospodar, încât agricultura ajunsese pentru el cea mai dragă şi aproape exclusivă ocupaţie.

Nikolai era un moşier simplu; nu-i plăceau inovaţiile – mai cu seamă cele englezeşti, care începuseră să fie la modă atunci – râdea de lucrările teoretice despre agricultură, nu-i plăceau fabricile, procedeele de producţie scumpe, culturile costisitoare de cereale şi, în general, nu se ocupa în mod special de nici o ramură a agriculturii. Avea totdeauna în faţa ochilor moşia şi nu o anumită parte a ei. Iar elementul principal al moşiei era, pentru el, nu oxigenul sau azotul solului ori atmosferei, nici un anumit plug ori un anumit îngrăşământ, ci acel instrument principal prin mijlocirea căruia acţionează şi azotul şi oxigenul şi îngrăşămintele şi plugul, adică mujicul muncitor. De cum se apucă Nikolai de agricultură şi prinse a pătrunde în diferitele ei elemente, mujicul fu ceea ce-i atrase mai cu osebire luarea-aminte; lui, mujicul nu-i apărea doar ca o unealtă, ci şi ca un scop în sine şi ca un judecător. La început se apucase să-l observe pe mujic, dându-şi osteneala să afle care-i sunt nevoile, ce socoteşte el că e bine şi ce socoteşte că e rău, şi se prefăcea doar că ar conduce şi că ar porunci, când, în realitate, nu făcea decât să înveţe de la mujici şi metodele lor de muncă, şi felul lor de a vorbi, şi felul lor de a judeca ce-i rău şi ce-i bine. Şi numai atunci când le înţelese gusturile şi năzuinţele, când învăţă să vorbească pe limba lor şi să le înţeleagă sensul ascuns al vorbei, când se simţi înrudit cu ei, abia atunci începu să-şi ia curajul să-i conducă, adică să-şi îndeplinească faţă de mujici tocmai îndatorirea care-i era cerută. Şi gospodăria lui Nikolai dădea rezultatele cele mai strălucite.

Luând în primire o moşie, Nikolai alegea mai întâi, cu un dar al clarviziunii rar întâlnit, ca primar, staroste şi delegaţi, tocmai pe acei oameni, pe care i-ar fi ales mujicii înşişi, dacă ar fi avut dreptul să aleagă ei; şi nu se întâmplase niciodată să i se ceară schimbarea administraţiei puse de el. Înainte de a cerceta proprietăţile chimice ale bălegarului, înainte de a se deprinde cu debitul şi creditul (cum îi plăcea lui să spună în bătaie de joc), el căuta să ştie ce număr de vite au ţăranii şi sporea acest număr prin toate mijloacele cu putinţă. Susţinea familiile de ţărani în chipul cel mai substanţial, nedând voie membrilor lor să se răzleţească. Pe leneşi, pe desfrânaţi şi pe cei neîndemânatici îi urmărea deopotrivă şi căuta să-i elimine din obşte.

La vremea semănăturilor şi a recoltării finului şi bucatelor, avea grijă deopotrivă de ogoarele sale şi de cele ale mujicilor. Şi rari erau moşierii la care semănăturile şi secerişul se făceau atât de timpuriu şi de bine ca la dânsul şi puţini aveau venituri atât de mari ca Nikolai.

Cu argaţii nu-i plăcea să aibă de-a face, îi califica drept paraziţi şi, cum îi imputau toţi, îi trata prea puţin sever, îi răsfăţa; atunci când era obligat să ia măsuri împotriva oamenilor de curte şi mai ales atunci când trebuia să pedepsească pe vreunul dintre ei, părea nehotărât şi cerea părerea tuturor din casă; doar când îi stătea în putinţă să trimită la armată, în locul unui mujic, pe vreun argat, făcea asta fără să şovăie cât de puţin. În ce priveşte însă toate măsurile privitoare la mujici, nu avea niciodată nici un fel de ezitare. Orice măsură de-a lui – era sigur de asta – avea să găsească încuviinţarea unanimă, cu opoziţia doar a unuia sau a câtorva.

Nikolai nu-şi permitea, de asemenea, să-l muncească pe om peste puterile sale, ori să-l pedepsească numai fiindcă aşa-i venea lui chef, după cum nu-şi permitea nici să înlesnească ori să recompenseze un om numai pentru că aşa ar fi dorit el. Şi nici n-ar fi putut spune care anume era etalonul cu care măsura ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie făcut; acest etalon exista totuşi puternic şi neclintit, în sufletul lui.

Spunea şi el, adeseori, la supărare, când nu-i ieşea bine ceva, sau când vedea vreo neorânduială: „Ce să-i faci, aşa-i cu ţăranul nostru rus…” şi îşi închipuia atunci că nu-l poate suferi pe mujic.

Dar, de fapt, el îl iubea din tot sufletul pe ţăranul nostru rus şi felul lui de viaţă, şi numai din pricina aceasta putea pricepe şi îşi putea însuşi unica metodă de gospodărire justă, calea pe care obţinea rezultate atât de bune.

Contesa Maria îşi pizmuia bărbatul pentru această dragoste a lui şi regreta că nu o putea şi ea împărtăşi; dar ea nu putea pătrunde sensul bucuriilor şi necazurilor pe care i le da lui Nikolai această lume străină de dânsa. Nu putea înţelege de ce era atât de neobişnuit de însufleţit şi de fericit de câte ori, după ce stătuse ziua întreagă la arie, pe câmp sau la coasă, unde plecase din zorii zilei, odată cu semănătorii, cu cosaşii ori cu secerătorii, venea la ceaiul pe care i-l pregătea. Nu înţelegea de ce era atât de încântat, vorbind cu entuziasm despre Matvei Ermişin, mujic bogat şi vrednic, care toată noaptea cărase, el şi familia lui, snopii, şi-i făcuse clăi, pe când la niciunul dintre ceilalţi nu era încă nimic strâns. Nu înţelegea de ce oare îi mijea sub mustaţă un surâs de bucurie, de ce clipea el mereu din ochi, făcând tot timpul naveta între fereastră şi balcon, atunci când vreo ploicică deasă şi caldă se cernea deasupra firelor de ovăz care se uscau de secetă, sau de ce, la vremea coasei sau în timpul secerişului, atunci când norii ameninţători, erau risipiţi de vânt, el venea acasă ars de soare şi roşu, tot o apă, cu părul mirosind a pelin şi a iarba găii, îşi freca mâinile fericit şi spunea: „Încă o zi, şi toată recolta mea, ca şi a ţăranilor, va fi pe arie!”

Dar şi mai puţin era ea în stare să priceapă de ce el, cu inima lui bună, gata oricând să-i prevină orice dorinţă, se lăsa aproape cuprins de disperare ori de câte ori îi transmitea ea rugămintea vreunui mujic sau a vreunei femei care-i ceruseră ei să fie scutiţi de muncă, de ce el, bunul Nicolas, o refuza cu încăpăţânare, rugând-o supărat să nu se amestece în treburile care n-o privesc. Ea simţea că el îşi are lumea lui aparte, pe care o iubeşte cu pasiune şi care se conduce după legi străine de înţelegerea ei.

Câteodată, când ea, dându-şi osteneala să-l înţeleagă, îi vorbea de meritele lui, de cât bine făcuse, el iobagilor săi, Nikolai se supăra şi răspundea: „A! Da' de unde: nici măcar prin minte nu mi-a trecut vreodată aşa ceva. Pentru binele lor nu fac nici atâtica. Toată povestea asta cu fericirea aproapelui e numai poezie şi flecăreală muierească. Tot ce mă preocupă pe mine e să nu ajungă copiii noştri pe drumuri; vreau să văd că buna noastră stare creşte cât sunt eu în viaţă; atâta tot! Şi, pentru asta, am nevoie de rânduială, am nevoie să fiu sever… Asta-i!” spunea el, strângându-şi pumnul ca un om sangvin ce era. „Se înţelege de la sine că trebuie să fiu drept, adăugă el, căci altfel, dacă ţăranul e gol şi flămând, dacă nu are decât un căluţ, nu poate munci cu spor nici pentru el, nici pentru mine.”

Şi, poate, tocmai pentru că Nikolai nu-şi îngăduia să creadă că făcea pentru alţii ceva de dragul binefacerii, din virtute – tot ce făcea era rodnic; buna lui stare creştea văzând cu ochii. Mujicii din satele vecine veneau să se roage de el să-i cumpere şi pe ei şi, multă vreme după moartea lui, se păstră în popor amintirea pioasă a bunei lui rânduieli. „Era stăpân în toată puterea cuvântului… Mai întâi la ce e al mujicului îi era gândul şi abia pe urmă la ce era al lui. E drept, nu ne prea alinta el, dar, ce mai încolo-încoace, îl ştiam de stăpân!”