VIII.

SINGURUL LUCRU CARE-L chinuia câteodată pe Nikolai în legătură cu administrarea moşiei era violenţa, unită cu vechea deprindere, de pe vremea când era husar, de a-şi cam da drumul mâinilor, când îl apuca furia. La început el nu vedea în asta nimic condamnabil dar, în al doilea an al căsătoriei, părerea sa asupra acestui gen de a pedepsi se schimbă brusc.

Într-o zi, vara, fusese chemat la el starostele care luase locul răposatului Dron, la Bogucearovo, învinuit de tot felul de ticăloşii şi incorectitudini. Nikolai ieşi să-l judece în cerdac şi, de la primele răspunsuri ale starostelui, se auziră în tindă ţipete şi lovituri. Când se întoarse în casă, la ceai, Nikolai se apropie de soţia lui, care stătea cu capul aplecat deasupra gherghefului şi începu să-i înşire, cum avea obiceiul, tot ce i se întâmplase în dimineaţa aceea şi, între altele, tărăşenia cu starostele din Bogucearovo. Contesa Maria, care se făcea când roşie, când palidă, şi strângea din buze, fără să răspundă o vorbă la tot ce-i spunea bărbatul ei, rămase tot aşa, cu capul în piept.

— Ce ticălos obraznic! Spunea el, înfuriindu-se iar, numai cât îşi amintea de staroste. Măcar să-mi fi mărturisit că fusese beat şi că numai la treabă nu-i era mintea… Dar ce ai, Marie? Întrebă el deodată.

Contesa Maria înălţă capul, dădu să spună ceva, dar şi-l lăsă iarăşi, repede, în jos, şi buzele i se strânseră.

— Ce-i, draga mea? Ce-i cu tine? Ce ai?

Contesa Maria, care era departe de a fi frumoasă, câştiga totdeauna în frumuseţe când plângea. Ea nu plângea niciodată de durere sau de supărare, ci numai de tristeţe sau de milă. Şi când plângea, ochii ei strălucitori deveneau de un farmec irezistibil.

Cum o luă Nikolai de mână, ea nu se mai putu ţine şi izbucni în plâns.

— Nicolas, am văzut… e vinovat, dar… pentru ce să faci tu asta? Nicolas! şi îşi acoperi faţa cu mâinile.

Nikolai amuţi, se înroşi tot şi, plecând de lângă ea, începu să se plimbe tăcut prin odaie. El înţelegea de ce plângea nevastă-sa, dar, totodată, în sufletul lui, nu putea fi de acord cu ea; nu putea înţelege că un lucru, care era aşa cum apucase el din copilărie şi pe care îl socotea cât se poate de firesc, putea să fie rău.

„Or fi, oare, toate astea sentimentalităţi şi flecăreli femeieşti, ori o fi având dreptate?” se întreba el. Dar, înainte de a rezolva înăuntrul său această problemă, îşi mai aruncă încă odată privirea la chipul îndurerat şi iubitor al soţiei sale şi înţelese dintr-o străfulgerare că ea avea dreptate şi că el era, de multă vreme, vinovat faţă de sine însuşi.

— Marie, îi spuse el încet, apropiindu-se de ea, n-are să se mai întâmple niciodată; îţi dau cuvântul meu. Niciodată, repetă el cu tremur în glas, ca un copil care-şi cere iertare.

Lacrimile o podidiră şi mai tare pe contesă. Ea luă mâna bărbatului ei şi i-o sărută.

— Nicolas, când ţi-ai spart cameea? Spuse ea ca să schimbe discuţia, privindu-i mâna, la un deget al căreia purta un inel cu capul lui Laocoon.

— Astăzi, tot atunci, Marie. Ah, nu-mi mai aduce aminte de asta! Şi se înroşi din nou. Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu se va mai întâmplă! Iar asta să-mi fie tot timpul de aducere-aminte, spuse el, arătând inelul spart.

De atunci, ori de câte ori, în explicaţiile lui cu starostii şi cu vătafii, sângele îi năvălea în faţă şi pumnii începeau să i se strângă, Nikolai îşi răsucea pe deget inelul cu piatra spartă şi îşi întorcea ochii de la omul care-l mâniase. Cu toate acestea, cam de vreo două ori pe an, tot îşi ieşea din sărite şi atunci, venind acasă la soţia lui, îşi mărturisea fapta şi iarăşi îi dădea asigurări că era pentru ultima oară când greşea.

— Marie, tu cred că mă dispreţuieşti într-adevăr, îi spunea el. Şi merit asta.

— Mai bine, când vezi că nu te poţi stăpâni, pleacă, pleacă de acolo cât poţi mai repede, spunea cu tristeţe contesa Maria, încercând să-şi consoleze bărbatul.

În societatea nobililor din gubernie, Nikolai era stimat, dar nu era iubit. Interesele nobilimii nu-l preocupau. Din pricina asta, unii îl socoteau om trufaş, iar alţii – de-a dreptul prost. Toate verile, de la semănăturile de primăvară până la seceriş, şi le petrecea ocupându-se de moşie. Toamna, cu aceeaşi seriozitate cu care se ocupa de agricultură, se dedica vânătorii, plecând de acasă pentru o lună sau chiar două. Iarna călătorea prin alte sate şi se îndeletnicea cu cititul. Lectura sa o formau cu precădere cărţile de istorie, pentru care îşi rezerva anual o anumită sumă. Îşi forma, cum zicea el, o bibliotecă serioasă şi îşi făcuse o regulă din citirea tuturor cărţilor cumpărate. Cu un aer important, el se închidea în cabinetul său pentru aceste lecturi, la început dintr-o obligaţie pe care şi-o luase singur, iar mai târziu dintr-o deprindere statornică, care-i dădea o deosebită plăcere pe lângă conştiinţa că se dedă unei ocupaţii serioase. Cu excepţia zilelor când era plecat după treburi, iarna, Nikolai îşi petrecea cea mai mare parte din timp în mijlocul familiei, legându-se de familie şi intrând până în cele mai mici amănunte în viaţa mamei şi a copiilor. Se apropia din ce în ce mai mult de soţia lui şi, cu fiecare zi ce trecea, descoperea la ea noi comori sufleteşti.

Sonia locuia cu dânşii chiar de la căsătoria lor. Încă înainte de căsătorie, Nikolai îi istorisise prinţesei Maria tot ce fusese între el şi Sonia, învinuindu-se pe sine şi lăudând-o pe ea. El o rugă pe prinţesa Maria să fie bună şi prietenoasă cu verişoara lui. Contesa Maria simţea din plin cât era de vinovat soţul ei şi îşi simţea şi propria ei vină faţă de Sonia. Credea că averea sa îl influenţase pe Nikolai în alegerea făcută şi, mai ales că n-avea cum să-i reproşeze Soniei nimic, căuta s-o iubească. În realitate însă, nu numai că n-o iubea, dar îşi simţea adeseori în suflet porniri duşmănoase împotriva ei şi nu şi le putea învinge.

Odată vorbi cu prietena ei Nataşa despre Sonia şi despre nedreptatea de care se simţea vinovată faţă de aceasta.

— Ştii, îi spuse Nataşa, tu, care ai citit mult Evanghelia; este acolo un loc ce i se potriveşte de-a dreptul Soniei.

— Care? Întrebă cu mirare contesa Maria.

— Celui ce are, i se va mai da, iar celui ce n-are, i se va mai lua!” Îţi aminteşti? Ea e dintre cei care n-au. Pentru ce? Nu ştiu; poate că nu-i deloc egoistă; nu ştiu, dar i se va mai lua şi i s-a şi luat totul. Mi-e groaznic de milă de ea câteodată; pe vremuri, doream grozav ca Nicolas să se însoare cu dânsa; dar totdeauna parcă am avut eu un presentiment că lucrul acesta n-are să se întâmple. Ea e floarea stearpă, ştii, cum se găsesc printre căpşuni! Uneori, mi-e milă de ea, dar alteori stau şi mă gândesc că ea nu simte acest lucru, aşa cum l-am simţi, de pildă, noi.

Şi, oricât îi spusese contesa Maria Nataşei că pasajul acesta din Evanghelie trebuie interpretat altfel, ea, de câte ori se uita la Sonia, simţea că era de acord cu explicaţia dată de Nataşa. Într-adevăr, s-ar fi zis că Sonia se resemnase cu totul, că se împăcase cu această situaţie, care n-o mai apăsa, şi-şi merita cu totul numele de floare stearpă. Părea că ţine nu atât la oamenii din familie, cât la familia întreagă. Era ca pisicile, care se simt legate nu de oameni, ci de casă. O îngrijea pe bătrâna contesă, mângâia şi răsfăţa copiii şi era oricând gata sa facă toate acele mici servicii de care era capabilă şi pe care cei ai casei le primeau, fără vina lor, cu prea puţină recunoştinţă…

Conacul de la Lâsâe Gorî fusese reconstruit, deşi nu pe picior atât de mare ca pe vremea răposatului prinţ.

Clădirile, începute în vremuri grele, erau mai mult decât simple. Casa de locuit, foarte mare, clădită pe vechile ei temelii de piatră, era înălţată acum doar din lemn şi tencuită numai pe dinăuntru. Această casă mare şi spaţioasă avea duşumelele nevopsite şi era mobilată cu cele mai simple divane şi jilţuri tari, cu mese şi scaune din lemn de mesteacăn luat din pădurea lor şi făcute de către tâmplari de-ai lor. Era o casă foarte încăpătoare, cu odăi de servitori şi apartamente pentru musafiri. Rudele familiilor Rostov şi Bolkonski veneau uneori la Lâsâe Gorî, cu toată familia, în trăsurile lor, cu câte şaisprezece cai şi cu zeci de slugi după ei, şi rămâneau aici cu lunile. În afară de rude, de patru ori pe an, la onomasticile şi aniversările stăpânilor, se adunau aici, pentru câte o zi sau două, până la o sută de musafiri. Restul zilelor se scurgeau tot anul după anumite reguli ce nu se schimbau, cu obişnuitele îndeletniciri, ceaiuri, dejunuri, prânzuri şi cine, servite din proviziile casei.

IX.

ERA ÎN AJUN DE SFÂNTUL Nicolae, în 5 decembrie al anului 1820. În anul acela, de cum se întomnase, Nataşa – cu bărbatul şi cu copiii ei – venise ca oaspete la fratele său. Pierre era plecat la Petersburg pentru treburi personale şi speciale, cum spunea el; trebuia să lipsească trei săptămâni, dar rămăsese acolo aproape şapte. Era aşteptat să sosească din clipă în clipă.

La 5 decembrie, pe lângă familia Bezuhov, se afla printre musafirii familiei Rostov şi vechiul prieten al lui Nikolai, generalul în retragere Vasili Feodorovici Denisov.

Nikolai ştia că, la 6 decembrie, ziua solemnităţii, când îi soseau oaspeţii, va trebui să-şi scoată beşmetul pe care-l purta de obicei, să-şi pună redingotă, să încalţe ghete strâmte cu vârfuri ascuţite şi să se ducă la biserica cea nouă, pe care o ridicase el; să primească apoi felicitări, să ofere gustări şi să discute despre alegerile nobilimii şi despre recoltă; dar ajunul sărbătorii, cel puţin, el socotea că are încă dreptul să-l petreacă în chipul obişnuit. Până la masă, Nikolai făcu verificări la conturile aduse de primarul unui sat din gubernia Riazan, unde nepotul soţiei sale îşi avea moşia, scrisese două scrisori de afaceri şi dete o raită pe la arie, pe la grajduri şi pe la staule. Luând măsuri pentru preîntâmpinarea beţiei generale, ce era de aşteptat pe a doua zi cu prilejul hramului bisericii, veni la prânz şi, fără să mai poată sta de vorbă între patru ochi cu nevasta, luă loc la masa lungă de douăzeci de tacâmuri, la care erau adunaţi toţi ai casei. La masă erau: mama sa cu Belova, bătrâna care locuia cu ea, soţia lui, cei trei copii ai lor, guvernanta şi guvernorul copiilor, nepotul soţiei sale cu guvernorul lui, Sonia, Denisov, Nataşa, cei trei copii ai ei, guvernanta acestora şi bătrânelul Mihail Ivanâci, arhitectul bătrânului prinţ, care trăia tihnit la Lâsâe Gorî.

Contesa Maria şedea în capătul opus al mesei. De cum i se aşeză la masă bărbatul, după gestul precipitat cu care el îşi luase şervetul şi îşi mutase din faţă paharul şi păhărelul de votcă, îşi zise că Nikolai nu era în toane bune, lucru care i se întâmplă câteodată înainte de supă, mai cu seamă când venea de la treburile gospodăreşti direct la masă. Contesa Maria îi cunoştea bine aceste toane şi, atunci când era ea bine dispusă, îl aştepta liniştită să-şi isprăvească supa şi abia după aceea începea să-i vorbească, făcându-l să recunoască faptul că n-avea nici un motiv să fie indispus; dar astăzi, ea îşi uită cu desăvârşire prudenţa; o duru că el se supărase pe ea fără motiv şi se simţi nefericită. Îl întrebă pe unde a fost. Nikolai îi răspunse. Atunci ea îl mai întrebă şi dacă treburile merg bine. El se încruntă neprietenos, ca atins de tonul nefiresc al soţiei sale, şi-i dădu un răspuns cam repezit.

„Va să zică n-am greşit, îşi zise contesa Maria. Şi de ce să se supere pe mine?” În tonul cu care-i răspunsese, contesa Maria desluşise parcă o lipsă de bunăvoinţă faţă de ea şi dorinţa de a încheia discuţia. Simţise că spusele ei nu sunaseră firesc, dar nu se putuse abţine să mai pună câteva întrebări.

Discuţia din timpul mesei deveni curând, datorită lui Denisov, generală şi animată, şi contesa Maria nu mai schimbă nici o vorbă cu bărbatul ei. Când toţi se ridicară de la masă şi veniră să-i mulţumească bătrânei contese, contesa Maria îşi sărută bărbatul, dându-i, la rândul său, mâna să-i fie sărutată, şi-l întrebă pentru ce era supărat pe ea.

— Ai totdeauna nişte idei grozav de curioase; nici prin gând nu mi-a trecut să mă supăr, zise el.

Dar cuvântul totdeauna pentru contesa Maria însemna: „Da, sunt supărat şi nu vreau să-ţi spun de ce.”

Nikolai se înţelegea atât de bine cu soţia sa, încât până şi Sonia şi contesa cea bătrână care, din gelozie, doreau să vadă neînţelegeri între ei, nu le puteau găsi vreun motiv de reproş. Dar şi între ei se iveau, totuşi, momente de vrăjmăşie: uneori, tocmai după momentele cele mai fericite, încercau deodată un sentiment de înstrăinare şi de duşmănie; aceasta se întâmplă mai cu seamă în perioadele de sarcină ale contesei Maria. Într-o asemenea perioadă era ea şi acum.

— Ei, messieurs et mesdames, zise Nikolai tare şi parcă vesel (contesei Maria i se părea că face asta anume ca s-o jignească pe dânsa), eu sunt de la şase dimineaţa în picioare. Mâine, trebuie să-mi port crucea, aşa că azi aş vrea să mă odihnesc puţin.

Şi, fără să-i mai spună ceva contesei Maria, se duse în micuţa cameră cu divane şi se culcă pe o canapea.

„Aşa e, întotdeauna e aşa, îşi zise contesa Maria. Cu toată lumea vorbeşte, numai cu mine nu. Văd eu bine, văd eu că-l dezgust. Mai ales în situaţia asta.” Îşi privi pântecele proeminent şi se uită în oglindă la chipul galben, palid şi slăbit, în care ochii păreau mai mari ca oricând.

Şi totul începu să i se pară neplăcut: şi strigătele, şi hohotele de râs ale lui Denisov, şi vorbăria Nataşei şi, mai cu seamă, privirea aceea fugară pe care i-o aruncase Sonia.

Sonia era totdeauna cel dintâi pretext pe care şi-l alegea contesa Maria pentru supărările ei.

După ce mai rămase puţin printre musafiri şi nu pricepu nimic din tot ce vorbeau, ea ieşi încetinel şi se duse în odaia copiilor.

Copiii îşi făcuseră trăsuri din scaune şi se jucau de-a călătoria la Moscova, aşa că o poftiră şi pe ea să meargă cu dânşii. Luă loc pe unul din scaune, se jucă cu ei, dar gândul la bărbatul ei şi la supărarea lui fără motiv nu contenea s-o chinuiască. Ea se ridică şi se duse, păşind cu greutate în vârful picioarelor, în odăiţa cu divane.

„Poate că nu doarme. Vreau să am o explicaţie cu el!” îşi zicea în sinea ei. Andriuşa, băiatul cel mai mare, se luă după ea, imitându-i mersul în vârful picioarelor. Contesa Maria nu-l observă.

— Chere Marie, il dort, je crois: il est şi fatigué950, îi spuse, în salonul mare cu divane, Sonia, pe care contesa Maria avea impresia că o întâlnea pretutindeni. Să nu-l trezească Andriuşa cumva!

Contesa Maria întoarse capul, îl văzu pe Andriuşa în urma ei şi simţi că Sonia avea dreptate; dar, tocmai de aceea, sângele îi năvăli în faţă şi ea se abţinu cu vădită greutate să nu spună cuvinte aspre. Nu scoase o vorbă şi, ca să n-o asculte pe Sonia, îi făcu semn lui Andriuşa să nu facă zgomot, dar totuşi s-o urmeze, apoi se apropie de uşă. Sonia ieşi pe altă uşă. Din odaia în care dormea Nikolai i se auzea respiraţia ritmică, atât de cunoscută soţiei lui până în cele mai fine nuanţe. Ea îi ascultă respiraţia, îi văzu fruntea netedă şi frumoasă, mustăţile, faţa în întregul ei, la care adeseori, în liniştea nopţii, se uita îndelung. Nikolai făcu deodată o mişcare şi tuşi. În aceeaşi clipă, Andriuşa strigă din uşă:

— Tăticule, mămica vine la tine.

Contesa Maria îngălbeni de spaimă şi începu să-i facă semne copilului. El tăcu şi, timp de câteva clipe, se aşternu o linişte înfricoşătoare pentru contesa Maria, care ştia cât îl supăra pe Nikolai să fie trezit din somn. Apoi, deodată, în dosul uşii, se auzi tusea lui şi iar mişcare; vocea necăjită a lui Nikolai rosti:

— Nu se poate să mă odihnesc şi eu măcar o clipă? Marie, tu eşti? Pentru ce l-ai adus aici?

— Venisem numai să mă uit. Nu l-am văzut… iartă-mă…

Nikolai tuşi iar şi tăcu. Contesa Maria plecă din uşă şi îşi duse fiul în odaia copiilor. Peste cinci minute, Nataşa, o fetiţă de trei ani, cu ochi negri, favorita tatălui ei, aflând de la Andriuşa că tăticul doarme şi că mămica e în odaia cea mare cu divane, fugi, neobservată de mama ei, spre odăiţa unde dormea Nikolai. Îndrăzneaţă, fetiţa cu ochi negri făcu uşa să scârţâie, se apropie, călcând energic cu picioruşele ei dolofane, de canapea şi, după ce se uită cum dormea tatăl său, cu faţa la perete, se ridică pe vârful picioarelor şi-i sărută mâna pe care acesta şi-o ţinea sub cap. Nikolai se întoarse cu un zâmbet duios pe faţă.

— Nataşa, Nataşa! Se auziră de la uşă şoaptele speriate ale contesei Maria. Tăticu vrea să doarmă!

— Nu, mămico, nu vrea să doarmă, răspunse cu convingere Nataşa cea mică. Râde.

Nikolai îşi dădu jos picioarele de pe canapea, se ridică şi îşi luă fiica în braţe.

— Intră, Maşa, îi spuse el soţiei sale.

Contesa Maria intră în odaie şi se aşeză alături de bărbatul ei.

— Nici n-am prins de veste cum s-au luat după mine, zise ea, sfioasă. Venisem numai aşa.

Nikolai, ţinându-şi cu o mână fetiţa, se uită la soţia lui şi, observând expresia de vinovăţie de pe faţa ei, o cuprinse cu celălalt braţ şi o sărută în creştet.

— Am voie s-o sărut pe maman? O întrebă el pe Nataşa.

Fetiţa zâmbi ruşinoasă.

— Încă odată, făcu ea cu un gest poruncitor, arătând locul pe care-l sărutase Nikolai, pe creştetul nevestei sale.

— Nu ştiu de unde ai scos tu că n-aş fi în apele mele, spuse Nikolai, răspunzând la întrebarea care, ştia el bine, dăinuia în sufletul soţiei sale.

— Tu nu-ţi poţi închipui ce nefericită şi cât de singură mă simt atunci când eşti tu aşa. Mi se pare tot mereu…

— Marie, sfârşeşte odată cu prostiile astea. Mă mir că nu ţi-e oarecum, spuse el cu voie bună.

— Mi se pare că tu nu mă poţi iubi, că sunt aşa de urâtă… întotdeauna, dar acum… în starea în ca…

— Ah, caraghioasă mai eşti! Nu ţi-e drag cine-i frumos, ci-i frumos cine ţi-e drag. Numai pe Malvina951 şi pe altele ca ea le iubeau amanţii pentru frumuseţea lor. Aşa o iubesc eu oare pe nevastă-mea? Nu, n-o iubesc aşa; e altceva, nu ştiu cum să-ţi spun. Atunci când nu eşti lângă mine sau atunci când, uite, ca acum, îşi vâră dracul coada între noi, mă simt ca pierdut, fără nici un rost şi fără puteri. Pot spune, de pildă, că-mi iubesc degetul? Nu! Dar ia încearcă de mi-l taie…

— Nu. Eu te iubesc altfel, dar te pot înţelege. Va să zică, nu eşti supărat pe mine?

— Îngrozitor de supărat, răspunse Nikolai zâmbind; apoi se ridică, îşi îndreptă cu mâna părul şi începu să se plimbe prin cameră.

— Ştii, Marie, la ce mă gândeam? Începu el să-şi depene cu glas tare gândurile faţă de nevastă-sa, acum că împăcarea se făcuse.

Nici n-o întreba măcar dacă voia să-l asculte; îi era totuna. Îi trecuse o idee prin cap, trebuia deci să i-o împărtăşească. Şi îi spuse că avea intenţia să-l convingă pe Pierre să rămână cu ei până la primăvară.

Contesa Maria îl ascultă, făcu unele observaţii şi începu, la rândul ei, să-şi spună cu glas tare gândurile. Gândurile ei erau tot la copii.

— Cum se vede în ea, de pe acum, femeia, spuse în franţuzeşte contesa, arătând la mica Nataşa. Voi ne reproşaţi nouă, femeilor, lipsa de logică. Dar logica noastră, uite-o! Eu spun: tăticu vrea să doarmă şi ea îmi răspunde: nu vrea, râde. Şi ea e cea care are dreptate, sfârşi contesa Maria, zâmbind fericită.

— Da, asta aşa-i!

Şi Nikolai, punându-şi fetiţa pe unul din braţele lui puternice, o ridică sus de tot, o aşeză pe umăr, o cuprinse pe după picioruşe şi începu să se plimbe cu ea prin odaie. Faţa tatălui şi fiicei aveau una şi aceeaşi expresie de fericire inconştientă.

— Dar ştii, poate că eşti nedrept. Prea o iubeşti mult pe asta, îi şopti contesa Maria în franţuzeşte.

— Aşa-i, dar ce să fac? Caut să nu arăt…

În vremea aceasta, la intrare, se auzi zgomotul clanţei, iar pe coridor paşi, ca atunci când vine cineva.

— A venit cineva.

— Sunt sigură că e Pierre. Mă duc să văd, spuse contesa Maria şi ieşi din odaie.

În lipsa ei, Nikolai îşi îngădui să facă înconjurul odăii, galopând cu Nataşa în cârcă. Când obosi, îşi luă din spinare fata care râdea înveselită şi o strânse la piept. Ţopăiala asta îl făcu să-şi aducă aminte de dans şi, uitându-se la feţişoara ei copilărească, rotundă şi fericită, se gândi cum are să fie ea când el, bătrân, va începe să iasă în lume cu dânsa şi, tot aşa cum răposatul tatăl său jucase odinioară cu fiică-sa Danilo Kupor, va dansa şi el cu Nataşa o mazurcă.

— El este, chiar, el, Nikolas! Zise contesa Maria, întorcându-se în odaie peste câteva clipe. S-a înviorat pe loc Nataşa noastră. Să fi văzut cât era de încântată şi cum l-a săpunit pe loc, pentru că s-a întors cu atâta întârziere. Acuma, hai să mergem, să mergem mai repede! Dar despărţiţi-vă odată, zise ea, uitându-se zâmbitoare la fetiţa care se ghemuise la pieptul tatălui ei.

Nikolai ieşi cu fetiţa de mână.

Contesa Maria rămase locului.

— Niciodată, niciodată n-aş fi crezut, şopti ea ca pentru sine, că se poate să fiu aşa de fericită.

Un zâmbet îi lumină faţa; dar în acelaşi timp oftă şi în privirea ei adâncă se văzu o tristeţe reţinută, ca şi cum ar fi fost conştientă că, pe lângă fericirea pe care o trăia, mai era şi alta, ce nu putea fi atinsă în viaţa aceasta şi de care-şi amintea, fără voia ei, acuma.

X.

NATAŞA SE MĂRITASE LA începutul primăverii lui 1313, şi până în 1820, avusese timpul să nască trei fete şi un băiat, pe care dorise mult să-l aibă şi pe care-l alăpta acuma chiar ea. Se împlinise mult la trup şi se lăţise, aşa încât ar fi fost greu să recunoşti în această mamă trupeşă pe Nataşa cea firavă şi mlădioasă de odinioară. Trăsăturile feţei i se precizaseră şi aveau acum un aer de blândeţe, linişte şi seninătate. Pe faţă nu i se mai aprindea, ca altădată, focul însufleţirii care era farmecul ei pe atunci. Acum, de cele mai multe ori îi vedeai faţa doar, şi trupul, dar din suflet nu i se mai vedea nimic. Tot ce se vedea era femeia voinică, frumoasă şi fecundă. Prea arareori se mai stârneau în ea înflăcărările de odinioară. Asta se întâmpla doar în ocaziile când ca acum, i se întorcea bărbatul din vreo călătorie, când i se scula după boală vreun copil sau când, stând cu contesa Maria, îşi amintea de prinţul Andrei (cu bărbatul ei nu vorbea niciodată de prinţul Andrei, bănuind că i-ar fi putut stârni prin asta gelozia), sau, lucru care acum i se întâmpla foarte rar, atunci când cineva izbutea s-o înduplece ocazional să cânte, îndeletnicire pe care o părăsise cu totul după căsătorie. Dar în rarele momente în care focul de altădată dogorea din nou în frumosul ei trup de femeie ajunsă în floarea vârstei, Nataşa era şi mai fermecătoare decât odinioară.

De când se măritase, Nataşa stătuse cu bărbatul ei la Moscova, la Petersburg şi la moşia de lângă Moscova, sau la mama ei, adică la Nikolai. În societate, tânăra contesă Bezuhova era văzută foarte rar, iar cei care o vedeau rămâneau nemulţumiţi de ea. Nu era nici simpatică, nici amabilă. Nu că i-ar fi plăcut singurătatea (nu ştia nici ea dacă îi plăcea sau nu; i se părea însă că nu), dar, tot rămânând însărcinată şi tot alăptând câte un sugaci până-l vedea mai răsărit, şi, pe lângă asta, luând parte clipă de clipă la viaţa bărbatului ei, Nataşa nu putea face faţă atâtor cerinţe în alt chip decât renunţând la societate. Toţi cei care o cunoşteau pe Nataşa dinainte de căsătorie se mirau de schimbarea petrecută cu ea ca de ceva extraordinar. Singură bătrâna contesă care, cu simţul ei de mamă, înţelesese demult că toate pornirile Nataşei izvorau doar din dorinţa de a-şi avea familia ei, de a-şi avea bărbatul ei (aşa cum strigase ea însăşi, cândva, la Otradnoe, mai mult în serios decât în glumă), singură maică-sa era mirată doar de mirarea celorlalţi şi repeta într-una că ea ştiuse totdeauna că Nataşa va fi o soţie şi o mamă exemplară.

— Numai că îşi exagerează la culme dragostea ei de bărbat şi de copii, spunea contesa. Asta-i stupid.

Nataşa nu se conducea după regula de aur – propovăduită de oamenii cu cap, mai cu seamă de francezi – care cere ca o fată, după ce se mărită, să nu se neglijeze şi să nu-şi uite talentele ci, dimpotrivă, să se ocupe încă şi mai atent decât înainte de căsătorie de exteriorul ei şi să caute să-l atragă pe bărbatul ei întocmai cum îl atrăgea când nu-i era bărbat. Nataşa, dimpotrivă, îndată după căsătorie renunţă imediat la toate farmecele ei, dintre care unul era neobişnuit de puternic: cântecul. Ba tocmai pentru că prea era puternic farmecul acesta, se şi lepădă de el. Nu-şi mai bătu capul nici cu manierele, nici cu fineţea expresiilor, nici cu atitudinile menite să o facă să apară mai atrăgătoare pentru bărbatul ei, nici cu toaletele, şi nici nu-şi dădu măcar osteneala să nu-şi mai sâcâie bărbatul cu pretenţiile ei. Tot ce făcea era împotriva acestor reguli. Simţea că mijloacele de atracţie pe care instinctul o învăţase altădată să le folosească acum n-ar fi făcut decât să o acopere de ridicol în ochii bărbatului ei, căruia, din prima clipă, i se dăruise toată, adică din tot sufletul, fără să-i fi rămas în el vreo cută ascunsă ochilor lui. Îşi dădea seama că legătura dintre ea şi bărbatul ei se menţinea acum nu prin sentimentele poetice pe care i le insuflase odinioară, ci prin ceva cu totul de altă natură, nedefinit, dar puternic, ca însăşi legătura dintre sufletul şi trupul ei.

Să-şi încreţească părul, să-şi pună o robe ronde952 şi să cânte romanţe cu scopul de a-şi spori atracţia pentru bărbatul ei, i s-ar fi părut la fel de ciudat ca şi dacă s-ar fi gătit ca să-şi devină ei însăşi plăcută. Să se gătească pentru a place altora, poate că i-ar fi plăcut şi ei – nu ştia – dar n-avea când. Principalul motiv pentru care n-o mai preocupau nici cântecul, nici toaletele, nici cântărirea cuvintelor pe care le rostea, era că n-avea deloc vreme de atari preocupări.

Ştiut este că omul are capacitatea de a se cufunda până la uitare de sine într-un obiect, oricât de neînsemnat ar părea el. Şi tot ştiut este că nu există obiect atât de neînsemnat, încât, concentrându-ţi atenţia şi îndreptând-o asupra lui, să nu crească la infinit.

Lucrul căruia i se dăruise cu totul Nataşa era familia, adică bărbatul, pe care trebuia să-l ţină în aşa fel, încât să-i aparţină exclusiv ei şi casei, pe urmă copiii, pe care trebuia să-i poarte în pântec, să-i nască, să-i alăpteze şi să-i crească.

Şi, pe măsură ce se adâncea mai mult, nu numai cu mintea, ci şi cu tot sufletul, cu toată fiinţa, în lucrul care o preocupa, acesta creştea mereu nutrit de atenţia sa, şi tot mai slabe şi mai neînsemnate i se păreau puterile proprii, aşa că şi le concentra tot mai mult asupra unuia şi aceluiaşi lucru, fără să izbutească, totuşi, să facă tot ce i se părea că trebuie făcut.

Vorbărie şi discuţii despre drepturile femeii, despre raporturile dintre soţi, despre libertăţile şi îndatoririle lor, chiar dacă nu purtau, ca astăzi, denumirea de probleme, existau şi pe atunci, ca şi astăzi; aceste probleme, însă, nu numai că n-o interesau pe Nataşa, dar, hotărât lucru, ea nici nu le pricepea.

Problemele acestea nu existau nici atunci, cum nu există nici azi, decât pentru aceia dintre oameni care văd în căsătorie numai satisfacţiile pe care soţii şi le procură unul altuia, adică numai punctul de plecare al căsătoriei şi nu întreg rostul ei care constă în întemeierea unei familii.

Discuţiile de felul acesta şi problemele de astăzi asemănătoare problemei de a găsi felul în care se poate obţine mai multă satisfacţie dintr-un prânz nu existau pe atunci, după cum nu există nici astăzi, pentru oamenii la care mâncarea are drept scop alimentaţia, iar căsătoria, familia.

Dacă scopul unui prânz este nutrirea corpului, atunci acela care mănâncă dintr-o dată două prânzuri va atinge, poate, un grad mai înalt de plăcere, dar nu-şi va atinge scopul, de vreme ce ambele prânzuri nu vor putea fi mistuite de stomacul său.

Iar dacă scopul căsătoriei este familia, atunci cine va dori să aibă mai multe femei sau mai mulţi bărbaţi s-ar putea să-şi procure mai multă plăcere, dar în nici un caz nu va avea familie.

Dacă scopul mâncării este nutriţia, iar scopul căsătoriei – familia, toată problema se rezumă la a nu mânca mai mult decât poate mistui stomacul şi la a nu avea mai multe femei sau mai mulţi bărbaţi decât atâţi câţi sunt necesari pentru întemeierea familiei, adică un singur bărbat sau o singură femeie. Nataşei îi trebuise un bărbat. Bărbatul îi fusese dăruit. Şi bărbatul îi dărui o familie. Iar de alt bărbat, mai bun, nu numai că nu avea trebuinţă, ci, întrucât ea îşi îndreptase toate puterile sufletului doar spre slujirea bărbatului acestuia şi a familiei sale, nici nu-şi putea închipui măcar şi nici n-o interesa ce i s-ar întâmpla dacă ar fi să fie altfel.

Nataşei nu-i plăcea, în general, societatea, dar preţuia cu atât mai mult societatea rudelor compusă din: contesa Maria, fratele ei, mama ei şi Sonia. Îi era drag să fie în societatea acestor oameni, faţă de care putea să apară, ieşind cu paşi mari din camera copiilor, numai în capot şi cu părul ciufulit, dar cu faţa radioasă, ca să le arate un scutec cu o pată galbenă în loc de una verde şi ca să le audă vorbele liniştitoare în legătură cu sănătatea copilului, care e acum incomparabil mai bună.

Nataşa merse până acolo cu delăsarea, încât îmbrăcămintea, pieptănătura ei, cuvintele spuse cum îi veneau la gură, gelozia – era geloasă pe Sonia, pe guvernantă şi pe orice femeie, pe orice femeie frumoasă sau urâtă – ajunseseră motive obişnuite de glumă pentru toţi cei din jurul ei. Părerea generală era că pe Pierre îl ţine nevasta sub papuc şi, de fapt, aşa şi era. Chiar din primele zile ale căsniciei lor, Nataşa îşi manifestase pretenţiile. Pe Pierre îl mirase mult această concepţie – nouă pentru el – a soţiei sale, conform căreia fiecare clipă a vieţii lui îi aparţinea ei şi familiei; fu mirat de pretenţiile soţiei sale, dar se simţi măgulit de ele şi li se supuse.

Supunerea aceasta a lui Pierre se reducea la faptul că el nu numai că nu trebuia să facă curte vreunei alte femei, dar n-avea voie nici măcar să-i zâmbească, vorbind cu ea. Nu trebuia să se mai ducă la club şi la mese cu prietenii numai aşa, ca să-şi mai treacă vremea; nu trebuia să cheltuiască bani pentru capricii, nu trebuia să plece în călătorii pe termen lung, exceptând călătoriile de afaceri în rândul cărora Nataşa punea şi preocupările lui cu caracter ştiinţific, din care ea nu pricepea nimic, dar cărora le atribuia o importanţă deosebită. În schimb, Pierre avea depline drepturi de a porunci la el în casă, de a dispune cum voia nu numai de persoana sa, ci de întreaga familie. Nataşa, acasă la ea, se socotea roaba bărbatului ei; şi toată casa umbla în vârful picioarelor când Pierre avea de lucru, citea adică, sau scria în cabinetul său. Era de ajuns să arate Pierre vreo preferinţă oarecare şi orice chef i se împlinea numaidecât. Era destul să-şi exprime el vreo dorinţă şi Nataşa dădea fuga să i-o împlinească.

Toată casa se conducea doar după aşa-zisele ordine ale lui Pierre, adică după dorinţele lui, pe care Nataşa îşi dădea silinţa să le ghicească. Felul lor de trai şi locul unde-şi duceau viaţa, cunoştinţele, relaţiile, ocupaţiile Nataşei, educaţia copiilor, toate, nu numai că se făceau conform voinţei exprimate de Pierre, dar Nataşa se străduia să ghicească tot ceea ce ar putea decurge din ideile exprimate de Pierre în cursul unei conversaţii. Şi ea ghicea cu adevărat în ce consta, în esenţă, dorinţa lui Pierre, iar odată dibuită, se ţinea dârz pe calea aleasă odată pentru totdeauna. Când Pierre singur avea de gând să-şi schimbe preferinţele, ea îl înfrunta cu propriile lui arme.

Aşa, într-o epocă grea din viaţa lor, care rămăsese pe vecie întipărită în mintea lui Pierre, când Nataşa se îmbolnăvise de deznădejde după ce schimbase trei doici pentru primul ei copil, născut debil, Pierre îi împărtăşise ideea lui Rousseau, cu care el era absolut de acord, şi care spunea că, anume, creşterea pruncilor cu doici este un lucru cu desăvârşire nefiresc şi dăunător. La copilul următor, cu toată împotrivirea mamei ei, a doctorilor şi chiar a bărbatului ei, care se coalizaseră toţi împotriva alăptării copilului de către mamă, ca împotriva unui lucru nemaiauzit pe-atunci şi păgubitor, Nataşa rămase la hotărârea sa, şi din ziua aceea toţi copiii şi-i alăpta singură.

Foarte adeseori, în momente de enervare, se întâmplă ca soţii să se certe; dar, la distanţe mari în timp de aceste certuri, Pierre descoperea, spre uimirea şi bucuria sa, nu numai în vorbele, dar şi în faptele Nataşei, tocmai punctul de vedere pe care ea i-l combătuse în timpul certei. Şi nu numai că-şi descoperea punctul său de vedere, dar şi-l descoperea acum, în felul în care îl formula ea, purificat de tot ce pusese Pierre în el de prisos, din pricina pasiunii cu care discutase.

După şapte ani de viaţă conjugală, Pierre avea conştiinţa îmbucurătoare şi fermă a faptului că nu era om rău şi simţea acest lucru tocmai după chipul cum se vedea oglindit de nevastă-sa. În adâncul sufletului, el simţea cum binele şi răul se amestecau şi îşi aruncau unul asupra celuilalt umbra. Dar în Nataşa se oglindea numai ce era cu adevărat bun în el; tot ce nu era pe deplin frumos, era respins. Şi răsfrângerea aceasta în oglinda ei se petrecuse nu pe calea gândirii logice, ci pe o cale tainică, nemijlocită.