XI.

CU DOUA LUNI ÎN URMĂ, Pierre, încă de pe atunci oaspete al Rostovilor, primise de la prinţul Feodor o scrisoare prin care era chemat la Petersburg, pentru a dezbate anumite chestiuni importante ce preocupau pe membrii unei asociaţii căreia Pierre îi fusese fondator principal.

Citind scrisoarea, aşa cum citea toate scrisorile primite de bărbatul ei, Nataşa îi propusese ea singură să plece la Petersburg, fără să se gândească ce greu îi venea în lipsa bărbatului ei. Tuturor preocupărilor lui intelectuale, abstracte, ea le atribuia de vreme ce nu le înţelegea, o importanţă imensă, şi trăia tot cu frica să nu-i fie lui o piedică în această activitate. De aceea, la privirea sfioasă şi întrebătoare a lui Pierre, după citirea scrisorii, Nataşa răspunsese de-a dreptul prin rugămintea ca el să plece, dar să-i precizeze doar, în chip sigur, data când se va întoarce. Şi-i dădu concediu pentru patru săptămâni.

Din ziua expirării termenului de concediu, de acum două săptămâni şi până astăzi, Nataşa o dusese numai într-o teamă, într-o tristeţe şi o stare de necontenită iritare.

Denisov, acum general în retragere şi nemulţumit de situaţia actuală, sosit la Lâsâe Gorî în aceste două săptămâni din urmă, se uita cu mirare şi tristeţe la Nataşa, ca la un portret prea puţin asemănător al unui om pe care l-ar fi iubit cândva. O privire posomorâtă şi plictisită, răspunsuri anapoda şi tot soiul de discuţii cu privire la copii era tot ce mai vedea el şi tot ce-i mai auzeau urechile de la zâna vrăjită de altădată.

Toată vremea aceasta Nataşa fusese tristă şi enervată, mai cu seamă atunci când, voind s-o liniştească, mamă-sa, fratele ei, Sonia sau contesa Maria căutau să-l scuze pe Pierre şi să găsească tot soiul de motive pentru care ar fi putut întârzia.

— Prostii, fleacuri, spunea Nataşa, fleacuri, toate reveriile astea ale lui, care nu duc la nimic; şi fleacuri toate asociaţiile astea prosteşti, spunea ea despre aceleaşi lucruri, în a căror deosebită importanţă crezuse cu tărie.

Şi pleca în odaia copiilor să-şi alăpteze singurul ei băiat, pe Petea.

Nimeni şi nimic nu i-ar fi putut spune atâtea lucruri liniştitoare şi inteligente ca această făptură micuţă, în vârstă de trei luni, atunci când, punându-şi-l la piept, ea îi simţea mişcările gurii şi fornăiala năsucului. Fiinţa asta îi spunea: „Te superi, eşti geloasă, ai vrea să te răzbuni, te temi, dar uite, eu sunt tot el, eu sunt tot el…” Iar ea n-avea ce să-i răspundă. Era mai mult decât adevărat.

În aceste două săptămâni de îngrijorare, Nataşa se refugiase atât de des lângă copil ca să se liniştească, se îngrijise cu atâta înverşunare de dânsul, încât îi dăduse prea mult lapte şi copilul se îmbolnăvise. Boala lui o îngrozea, dar, totodată, era exact ce-i trebuia. Căutând să-l facă sănătos, ea suporta mai uşor îngrijorarea pricinuită de lipsa soţului.

Îşi alăpta copilul când zgomotul trăsurii lui Pierre se auzi dinspre intrarea casei şi dădaca, ştiind cât o va bucura pe cucoană, intră pe uşă uşor, dar grăbită, cu faţa radioasă.

— A venit? Întrebă repede Nataşa pe şoptite, ferindu-se să facă vreo mişcare, ca să nu-şi trezească băieţaşul adormit la sân.

— A venit, maică, a venit, răspunse, tot în şoaptă, dădaca.

Nataşei îi năvăli tot sângele în obraz şi picioarele i se mişcară fără voie; dar să se ridice brusc şi să fugă n-avea cum. Copilul deschise iar ochii şi se uită la ea. „A, eşti aici”, părea să spună el, şi buzele lui mai supseră de câteva ori, alene.

După ce îşi trase cu băgare de seamă sânul din gura lui, Nataşa legănă puţin copilul pe braţe, îl trecu dădacei, apoi se îndreptă cu paşi repezi spre uşă. Dar în uşă se opri, ca şi cum ar fi cuprins-o remuşcările pentru faptul că, de bucurie, îşi lăsase prea degrabă copilul; se uită înapoi. Dădaca, ridicându-şi coatele, tocmai trecea copilul peste grilajul pătuţului.

— Du-te, du-te, fata mamii, fii pe pace, du-te, şopti dădaca zâmbind cu familiaritatea care, de obicei, se stabileşte între dădacă şi stăpână.

Şi Nataşa, cu paşi uşori, dădu fuga în vestibul.

Denisov, care ieşise din cabinet pe sală cu pipa între dinţi, o recunoscu întâia oară de când venise pe Nataşa pe care o ştia el. Valuri de lumină puternică, de strălucire şi de bucurie izvorau năvalnic din faţa ei transfigurată.

— A venit! Îi azvârli ea din fugă şi Denisov simţi că era şi el în culmea bucuriei pentru că venise Pierre, la care ţinea prea puţin.

Intrând fuga în vestibul, Nataşa dădu cu ochii de o siluetă înaltă, cu şubă de blană şi care tocmai îşi desfăcea şalul de la gât.

„E el! E el! E adevărat! Iată-l! Îşi spuse în sinea ei şi, zburând spre dânsul, îl îmbrăţişă, îi strânse capul la piept, apoi, depărtându-se puţin, îi privi faţa plină de promoroacă, îmbujorată şi fericită. Da, el este; fericit, mulţumit…”

Şi, dintr-o dată, îşi aduse aminte de toate chinurile aşteptării prin care trecuse în aceste două săptămâni; bucuria care-i luminase faţa se stinse; ea se încruntă şi un torent de reproşuri şi de cuvinte răutăcioase se revărsa asupra lui Pierre.

— Da, tu te simţi bine, tu te bucuri grozav, tu te-ai distrat… Dar te-ai întrebat cum mi-e mie? Măcar de copii să-ţi fi fost milă! Ştiai doar că alăptez şi mi s-a stricat laptele… Petea a fost la un pas de moarte. Şi tu, tu eşti vesel, cum nu se mai poate. Da, eşti grozav de bine dispus…

Pierre ştia că nu avea nici o vină, căci într-adevăr nu putuse veni mai curând; ştia că izbucnirea aceasta a ei nu era cuviincioasă şi mai ştia că, peste câteva clipe, avea să-i treacă; ştia, mai ales, că el era bine dispus şi fericit. Ar fi avut chef să zâmbească, dar nu îndrăznea nici să se gândească la una ca asta. Îşi luă o mutră jalnică, speriată, şi îşi lăsă capul în piept.

— N-am putut, zău, crede-mă! Dar ce-i cu Petea?

— Acum nu mai e nimic. Să mergem! Mă mir că nu ţi-e ruşine! Să mă fi văzut cum arătam când nu erai tu. Cum m-am chinuit…

— Eşti sănătoasă?

— Haidem, haidem, spunea ea mereu, fără să-i lase mâna. Şi se duseră în camera lor.

Când Nikolai şi nevasta lui veniră să-l vadă pe Pierre, acesta era în odaia copiilor; îşi ţinea în uriaşa palmă a mâinii lui drepte fiul sugaci, care se deşteptase, şi-l mângâia. Pe faţa lată a copilului, cu gura deschisă şi fără dinţi, se aşternuse un zâmbet fericit. Furtuna se potolise demult şi un soare voios strălucea puternic pe faţa Nataşei, care se uita înduioşată la bărbatul şi la copilul ei.

— Va să zică, ai vorbit cu prinţul Feodor tot ce aveai de vorbit? Întrebă Nataşa.

— Da, absolut.

— Vezi? Şi-l ţine (Nataşa vorbea de capul copilului). Dar prin ce spaime m-a făcut să trec.

— Dar pe prinţesă ai văzut-o? E adevărat că s-a îndrăgostit de acela?

— Da, închipuieşte-ţi…

În momentul acesta, intră Nikolai cu contesa Maria. Pierre, fără să lase din braţe copilul, se aplecă şi-i sărută, răspunzându-le la fel de fel de întrebări. Dar era vădit că, oricâte ar fi fost chestiunile interesante de care trebuia să stea de vorbă cu ei, copilaşul cu scufiţă, care clătina mereu din cap, îi absorbea lui Pierre toată atenţia.

— Ce drăguţ e! Spuse contesa Maria, uitându-se la copil şi jucându-se cu el. Uite, asta nu pot eu pricepe, Nicolas, se întoarse ea spre soţul ei, cum de nu înţelegi tu farmecul pe care-l au minunile astea de copii…

— Nu înţeleg, nu pot, spuse Nikolai, privind cu răceală copilul. Un boţ cu ochi. Haidem, Pierre!

— Şi când te gândeşti ce tată bun şi duios este, spuse contesa Maria, ca pentru a-şi apăra bărbatul. Dar îi iubeşte numai când ajung să aibă un an, doi…

— Ba Pierre al meu îi dădăceşte minunat, zise Nataşa. Spune că mâna lui e făcută chiar pe măsura popoului unui copil de ţâţă. Ia uitaţi-vă!

— Ei nu, chiar pentru asta nu-i făcută! Spuse Pierre, pe care-l apucase deodată râsul: şi, luând copilul, îl trecu dădacei.