XII.

CA ÎN ORICE FAMILIE ADEVĂRATĂ, în casa de la Lâsâe Gorî trăiau laolaltă mai multe lumi, fiecare cu specificul ei, care îşi menţineau fiecare individualitatea, dar, făcându-şi reciproc concesii, se contopeau într-un singur tot armonios. Orice eveniment petrecut în casă era la fel de important, la fel de îmbucurător sau de trist pentru toate aceste lumi; dar fiecare dintre aceste lumi avea motivele ei, absolut proprii şi independente de celelalte, să se bucure sau să se întristeze în urma vreunuia dintre aceste evenimente.

Aşa, de pildă, sosirea lui Pierre fu un eveniment important şi fericit şi ca atare se răsfrânse el asupra tuturor celor din casă.

Servitorii, cei mai buni judecători ai stăpânilor, fiindcă ei îi judecă nu după vorbe şi după felul în care-şi exprimă sentimentele, ci după faptele şi felul lor de viaţă, erau bucuroşi de venirea lui Pierre, fiindcă ştiau că, odată cu venirea lui, contele avea să înceteze de a-şi mai colinda zilnic moşia şi are să fie mai voios şi mai îngăduitor; mai erau bucuroşi şi fiindcă ştiau că, de sfântul Nicolae, toţi aveau să primească daruri bogate.

Copiii şi guvernantele se bucurau de venirea lui Bezuhov, pentru că nimeni nu ştia să-i antreneze atât de bine în viaţa colectivă a casei cum ştia el. Numai el se pricepea să cânte la clavicord ecoseza aceea (care constituia tot repertoriul lui) după care se puteau juca, cum spunea singur, toate dansurile posibile; şi, pe deasupra, el le aducea, desigur, daruri la toţi.

Nikolenka – acum băiat de cincisprezece ani, bolnăvicios şi slab, dar cu bucle mari bălaie şi cu ochi minunaţi – nu mai putea de bucurie, fiindcă nenea Pierre, cum îi zicea el, era obiectul adoraţiei şi iubirii lui pasionate.

Nimeni nu-i insuflase lui Nikolenka această dragoste deosebită pentru Pierre, pe care îl vedea, de altfel, destul de rar. Educatoarea lui, contesa Maria, îşi dădea toată osteneala să-l facă pe Nikolenka să-l iubească pe bărbatul ei, întocmai cum îl iubea ea însăşi; şi Nikolenka îşi iubea într-adevăr unchiul, dar îl iubea cu o uşoară nuanţă de dispreţ. Pe Pierre însă, îl adora. Nu voia să se facă nici husar, nici să ajungă cavaler al ordinului Sfântul Gheorghe, ca unchiul Nikolai; voia să fie învăţat, inteligent şi bun ca Pierre. Când era Pierre de faţă, chipul lui Nikolenka radia de bucurie, iar când Pierre îi adresa o vorbă, se înroşea tot şi se înnăbuşea. Nu scăpa nici o vorbă din ce spunea Pierre şi, mai târziu, singur sau cu Dessalles, îşi amintea fiecare cuvânt al lui Pierre şi-i căuta înţelesul. Tot ce trăise Pierre, viaţa lui nefericită dinainte de anul 1812 (despre care el îşi făurise, din auzite, o vagă imagine poetică), aventurile lui din Moscova, captivitatea, Platon Karataev (despre care-l auzise vorbind pe Pierre), dragostea lui pentru Nataşa (pe care el o iubea, de asemenea, într-un mod deosebit) şi, mai cu seamă, prietenia dintre el şi prinţul Andrei, tatăl lui, pe care Nikolenka nu-l ţinea minte – toate acestea făceau din Pierre, în ochii săi, un erou şi un personaj sacru.

Din frânturile de fraze privitoare la tatăl său şi la Nataşa, din emoţia cu care Pierre vorbea despre răposatul prinţ Andrei, din duioşia, plină de circumspecţie şi de respect, cu care vorbea Nataşa de el, băiatului, care începuse tocmai să ghicească şi câte ceva despre dragoste, i se formă convingerea că tatăl său o iubise pe Nataşa şi că, murind, o lăsase prietenului său Pierre. Tatăl acesta, pe care nu şi-l amintea, era pentru băiat o divinitate, al cărei chip el nici măcar nu putea să şi-l imagineze şi la care se gândea doar cu inima înmuiată şi cu lacrimi de tristeţe şi de admiraţie în ochi. Aşa că băiatul era fericit de sosirea lui Pierre.

Oaspeţii erau bucuroşi de Pierre, ca de un om care ştia întotdeauna să însufleţească şi să sudeze orice societate.

Oamenii maturi din casă, ca să nu mai vorbim de nevastă-sa, erau bucuroşi să aibă un prieten, alături de care viaţa părea mai uşoară şi mai calmă.

Bătrânele erau bucuroase atât de darurile pe care li le aduce Pierre, cât şi, mai cu seamă, de faptul că venirea lui avea să o învioreze din nou pe Nataşa.

Pierre simţea în câte chipuri diferite îl privesc toate aceste lumi şi se grăbea să dea fiecăreia ceea ce aştepta de la dânsul.

El, omul cel mai distrat şi mai uituc, de data aceasta cumpărase tot ce-i scrisese nevasta pe listă şi nu uitase nici comisioanele soacrei şi cumnatului său, nici cadoul hărăzit Belovei, stofă de o rochie, nici jucăriile nepoţeilor. La începutul căsniciei, lui i se păruse ciudată pretenţia aceasta a nevestei sale de a nu uita ceea ce promitea să cumpere, şi îl uimise întristarea serioasă pe care i-o pricinuise ei atunci când, la prima lui călătorie, uitase totul. Mai târziu însă, se obişnui şi cu asta. Ştiind că Nataşa nu-i cerea niciodată nimic pentru ea şi că, pentru ceilalţi, cerea numai atunci când se oferea el singur, el găsea acum o neaşteptată şi copilărească plăcere în aceste târguieli de daruri pentru toată casa şi nu mai uita niciodată nimic. Dacă Nataşa îi mai făcea şi acum, uneori, reproşuri, era doar pentru că târguia şi lucruri de prisos sau le plătea prea scump. La toate cusururile ei – după părerea majorităţii – sau la calităţile ei – după părerea lui Pierre – Nataşa mai adăuga şi zgârcenia, pe lângă dezordine şi neglijenţă.

De când avea casă grea şi familie care necesita cheltuieli mari Pierre observă, spre mirarea lui, că trăieşte pe picior de două ori mai mic decât înainte şi că starea lui materială, cam zdruncinată în ultimul timp (mai cu seamă de datoriile primei neveste), începuse să se îndrepte.

Trăia acum mai înlesnit pentru că viaţa îi era organizată: nu mai ducea şi nici nu-l mai atrăgea viaţa dusă odinioară, cu luxul ei costisitor, lux care consta în faptul că, în orice clipă, el îşi putea schimba felul de viaţă. Pierre simţea că felul de viaţă era stabilit odată pentru totdeauna, până la moarte, şi că nu-i stătea lui în putere să-l schimbe; iată pricina pentru care acest fel de viaţă era mai puţin costisitor.

Cu faţa zâmbitoare şi plină de voie bună, Pierre scotea, una câte una, cele târguite.

— Ce calitate, zise el, desfăşurând ca un prăvăliaş o bucată de stofă.

Nataşa şedea în faţa lui, ţinându-şi fetiţa cea mai mare pe genunchi, şi se uita cu ochi strălucitori când la bărbatul ei, când la ceea ce-i arăta el.

— Asta-i pentru Belova? Minunată!

Şi-o pipăi, ca să vadă cât e de bună calitatea.

— E de o rublă metrul, nu?

Pierre îi spuse preţul.

— Scump, făcu Nataşa. Ei, dar ce-au să se mai bucure copiii şi maman! Numai că mie mi l-ai cumpărat degeaba, adăugă ea, neputându-se ţine să nu zâmbească şi, desfătându-şi ochii cu un admirabil pieptene de aur, încrustat cu perle, dintre cele pe care le scosese la iveală de puţin timp moda.

— S-a ţinut Adele de capul meu: să-l cumpăr şi iar să-l cumpăr, spuse Pierre.

— Dar când crezi c-am să-l pun? Nataşa îşi vârî pieptenele în păr. Doar când om începe să ieşim cu Maşenka. Poate că atunci au să se poarte iar. Ei, hai acum, să mergem!

Şi, strângând cadourile, trecură mai întâi pe la copii, apoi se duseră la contesă.

Contesa, ca de obicei, stătea cu Belova la o grande patience953, când intrară în salon Nataşa şi Pierre, cu pachetele sub braţ.

Contesa trecuse acum de şaizeci de ani. Albise cu totul şi purta o bonetă ce-i încadra toată faţa în dantelă. Obrazul îi era zbârcit, buza de sus adâncită i se răsfrângea la capăt spre nări, iar ochii îi erau stinşi.

După moartea fiului şi a bărbatului ei, venite atât de repede una după alta, ea se simţi dintr-o dată o fiinţă uitată, fără nici un rost şi fără ţel pe lumea asta. Mânca, bea, dormea şi veghea, dar de trăit nu trăia. Viaţa nu-i mai făcea nici o impresie. Nu cerea de la viaţă nimic altceva decât linişte şi liniştea aceasta nu şi-o putea găsi decât în moarte. Dar câtă vreme moartea nu se grăbea să vină, trebuia să trăiască, adică să-şi cheltuiască forţa vitală. La ea se putea observa în cel mai înalt grad ceea ce se observă la copiii mici de tot, sau la oamenii foarte bătrâni. În viaţa ei nu mai rămăsese vizibil nici un scop exterior; vădită era numai necesitatea de a-şi exercita diferitele ei înclinaţii şi însuşiri. Avea nevoie să mănânce, să doarmă, să gândească, să vorbească, să plângă, să lucreze, să se supere şi aşa mai departe, numai fiindcă avea stomac, avea creieri, avea muşchi, nervi şi ficat. Toate acestea le făcea fără să fie provocată de ceva din exterior, cu totul altfel decât le fac oamenii în putere, la care, îndărătul scopului spre care tind, nu se poate întrevedea celălalt scop, acela de a-şi întrebuinţa forţele de care mai dispun încă. Dacă vorbea, era numai fiindcă, fizic, limba şi plămânii ei trebuiau să lucreze. Plângea ca un copil numai din necesitatea de a elimina anumite secreţii din nas şi din ochi etc. Ceea ce pentru oamenii în putere reprezintă un scop, pentru ea era, în chip vădit, doar un pretext.

Aşa, de pildă, dimineaţa, mai cu seamă dacă se întâmplase în ajun să mănânce cumva mâncări grase, simţea nevoia să se supere şi atunci îşi alegea pretextul care îi stătea mai la îndemână – surzenia Belovei.

Începea să-i spună ceva încet, din colţul opus al odăii.

— Azi, mi se pare că e ceva mai cald draga mea, spunea ea în şoaptă. Şi când Belova răspundea: „Ba da, a venit!” ea bombănea supărată: Doamne, cât e de surdă şi de tâmpită!

Alt pretext era tutunul de tras pe nas, care i se părea ba prea uscat, ba prea umed, ori prost frecat. După aceste enervări, fierea i se urca în obraz şi cameristele ştiau, după semne sigure, când avea să fie Belova iarăşi surdă şi tutunul iarăşi umed şi când avea să i se îngălbenească din nou faţa. Şi întocmai aşa cum ei îi era necesar să-şi lase fierea să intre în acţiune din când în când, tot aşa trebuia să lase din când în când să-i lucreze funcţiunile mintale, rămase, şi pentru asta servea de pretext pasienţa. Când trebuia să plângă, pretextul era răposatul conte. Când avea nevoie să-şi facă griji, pretextul era Nikolai şi sănătatea lui. Când simţea nevoia să vorbească pe cineva de rău, acest cineva care-i dădea pretextul era contesa Maria. Când îi era necesar să-şi reverse energia organului vocal – şi lucrul acesta se întâmplă de cele mai multe ori către ceasurile şapte seara, după siesta de digestie în odaia întunecată – atunci pretextul erau aceleaşi şi iar aceleaşi istorii, povestite mereu unora şi aceloraşi ascultători.

De starea aceasta a bătrânei îşi dădeau seama toţi ai casei, deşi nimeni nu vorbea vreodată de ea şi toţi căutau să facă tot ce le sta în putinţă pentru a-i satisface aceste trebuinţe. Doar în rarele priviri, însoţite de frânturi de zâmbet triste, pe care şi le aruncau unul altuia, Nikolai, Pierre, Nataşa şi contesa Maria, se da pe faţă această comună îngăduinţă pentru starea în care se afla contesa.

Dar privirile acestea mai spuneau ceva, afară de asta: privirile lor spuneau că bătrâna îşi făcuse datoria în viaţă, că acum era doar umbra celei care fusese, că noi toţi vom ajunge la fel şi că erau bucuroşi să i se supună şi să se stăpânească în faţa acestei fiinţe, care le fusese cândva scumpă, care fusese cândva la fel de plină de viaţă ca şi noi, şi era acum o fiinţă vrednică de milă. Memento mori954 – spuneau aceste priviri.

Dintre toţi ai casei, numai cei cu desăvârşire răi şi proşti şi copiii mici nu înţelegeau aceste lucruri şi o evitau.