III.

ÎNTORS DIN INSPECŢIE, Kutuzov, însoţit de generalul austriac, trecu în cabinetul său de lucru şi, chemându-şi aghiotantul, porunci să i se aducă unele acte privitoare la starea trupelor ce soseau, precum şi scrisorile trimise de arhiducele Ferdinand, comandantul armatelor din prima linie. Prinţul Andrei Bolkonski intră cu hârtiile cerute în cabinetul comandantului suprem. În faţa unei hărţi întinse pe masă, stăteau Kutuzov şi generalul austriac, membru al Hofkriegsrat-ului.

— Ah! exclamă Kutuzov, aruncându-şi privirea spre Bolkonski, ca un fel de rugăminte de a mai aştepta puţin, şi continuă în franţuzeşte convorbirea.

— Vă spun un singur lucru, generale, spuse rar Kutuzov, cu intonaţii plăcute şi expresii alese, care te sileau să-i asculţi atent fiecare cuvânt, rostit pe îndelete. Era vădit că şi lui Kutuzov îi plăcea să se asculte în vreme ce vorbea. Vă spun un singur lucru, generale: dacă lucrul ar fi depins numai de propria mea voinţă, această dorinţă a majestăţii sale împăratul Franz ar fi fost demult împlinită. Demult aş fi unit armata mea cu aceea a arhiducelui. Şi vă rog să credeţi, vă dau cuvântul meu de onoare, că pentru mine personal ar fi fost foarte îmbucurător să predau comanda supremă unui general mai încercat şi mai iscusit decât mine, aşa cum Austria are atâţia, şi să trec asupra sa toată această grea răspundere. Dar uneori împrejurările sunt mai tari decât noi, domnule general.

Şi Kutuzov zâmbi, ca şi când ar fi vrut să spună: „Dumneata ai tot dreptul să nu mă crezi şi, de altfel, mi-e absolut egal dacă mă crezi sau nu, dar nu ai nici un motiv să mi-o spui. Şi asta-i principalul.”

Generalul austriac nu prea avea aerul să fie mulţumit, dar nu-i putea răspunde lui Kutuzov decât pe acelaşi ton.

— Dimpotrivă, zise el morocănos şi răstit, într-un chip care contrasta cu sensul măgulitor al cuvintelor pe care le rostea, dimpotrivă, participarea excelenţei voastre la această acţiune comună este foarte preţuită de majestatea-sa, dar noi considerăm că întârzierea actuală lipseşte glorioasele armate ruseşti, şi pe comandanţii ei supremi, de laurii pe care sunt deprinşi să-i culeagă în lupte, îşi sfârşi el fraza, pe care, fără îndoială, şi-o avea pregătită dinainte.

Kutuzov se înclină, continuând să zâmbească.

— Eu însă am credinţa şi chiar, întemeindu-mă pe ultima scrisoare cu care m-a onorat alteţa sa arhiducele Ferdinand, sunt convins că armatele austriece, sub comanda unui atât de iscusit ajutor al său cum este generalul Mack, au şi repurtat până în prezent victoria hotărâtoare şi nu mai au nevoie de-aci încolo de ajutorul nostru, zise Kutuzov.

Generalul se încruntă. Cu toate că nu aveau încă informaţii sigure despre înfrângerea austriecilor, erau totuşi excesiv de multe împrejurările care puteau confirma zvonurile atât de neliniştitoare, răspândite pretutindeni; iată pentru ce afirmaţia lui Kutuzov cu privire la victoria austriecilor părea mai degrabă o batjocură. Dar Kutuzov surâdea blajin, cu aceeaşi expresie a feţei, care spunea lămurit că avea dreptul să presupună acest lucru. Şi, într-adevăr, ultima scrisoare primită de la armata lui Mack îl înştiinţa despre victoria şi despre deosebit de favorabila situaţie strategică a acestei armate.

— Dă-mi, te rog, scrisoarea aceea, zise Kutuzov către prinţul Andrei. Iată, vă rog să vă convingeţi, şi, cu un zâmbet ironic în colţul buzelor, Kutuzov citi în limba germană următorul pasaj din scrisoarea arhiducelui Ferdinand: „Wir haben vollkommen zusammengehaltene Kräfte, nahe an 70 000 Mann, um den Feind, wenn er den Lech passirte, angreifen und schlagen zu können. Wir können, da wir Meister von Ulm sind, den Vortheil, auch von beiden Uferien der Donau Meister zu bleiben, nicht verlieren; mithin auch jeden Augenblick, wenn der Feind den Lech nicht passirte, die Donau übersetzen, uns auf seine Communikations-Linie werfen, die Donau unterhalb repassiren und dem Feinde, wenn er sich gegen unsere treue Allirte mit ganzer Macht wenden wollte, seine Absicht alabald vereitelien. Wir werden auf solche Weise den Zeitpunkt, wo die Kaiserlich-Ruseische Armée ausgerüstet sein wird, muthig entgegenharren, und sodann leicht gemeinschaftlich die Möglichkeit finden, dem Feinde das Schicksal zuzubereiten, so er verdient”.239

Sfârşind această lungă frază, Kutuzov oftă din greu şi privi pe reprezentantul Hofkriegsrat-ului, blând şi atent.

— Cunoaşteţi şi dumneavoastră, excelenţă, regula înţeleaptă care prescrie să presupunem totdeauna cazul cel mai rău, spuse generalul austriac, dornic pesemne să sfârşească odată cu glumele şi să treacă la treabă.

Nemulţumit, el aruncă o privire aghiotantului.

— Scuzaţi-mă, domnule general, îl întrerupse Kutuzov, întorcându-se şi el spre prinţul Andrei. Uite ce te rog, dragul meu: ia de la Kozlovski toate rapoartele iscoadelor noastre. Iată două scrisori de la contele Nostitz, iată şi scrisoarea de la alteţa-sa arhiducele Ferdinand, iată-le şi pe astea, zise el, dându-i câteva hârtii. Şi din toate întocmeşte-mi frumos, în franţuzeşte, un memorandum240, o mică dare de seamă, pentru evidenţa tuturor ştirilor pe care le-am avut noi cu privire la operaţiile armatei austriece. Aşa; şi-l prezinţi apoi excelenţei-sale.

Prinţul Andrei înclină din cap, în semn că înţelesese de la primele cuvinte nu numai ceea ce i se spusese, ci şi ceea ce Kutuzov ar mai fi avut să-i spună. Strânse hârtiile şi, salutându-i pe amândoi, trecu în antecameră, călcând pe covor fără zgomot.

Deşi nu trecuse multă vreme de când părăsise Rusia, prinţul Andrei se schimbase foarte mult. În expresia feţei sale, în mişcări şi în mers nu se mai observa nimic din prefăcătoria, din oboseala şi din lenea de altădată; avea acum înfăţişarea omului care n-are timp să se gândească la impresia ce-ar produce-o asupra altora şi care e ocupat cu lucruri plăcute şi pline de interes. Pe chipul lui se citea mai multă mulţumire de sine şi de ceilalţi; zâmbetul şi privirea îi erau mai voioase şi mai pline de farmec.

Kutuzov, pe care îl ajunsese din urmă încă în Polonia, îl primise cu multă bunăvoinţă, îi promisese să nu-l uite, îl tratase mai deosebit decât pe ceilalţi aghiotanţi, îl luase cu el la Viena şi îi dăduse însărcinările cele mai serioase. Din Viena, Kutuzov îi scrisese bătrânului său prieten, tatăl prinţului Andrei: „Fiul dumitale, scria el, promite a fi un ofiţer din rândul celor excepţionali ca sârguinţă, energie şi conştiinciozitate. Mă consider fericit că am alături de mine un subaltern ca el.”

La statul-major al lui Kutuzov, printre camarazii de serviciu şi în general printre militari, prinţul Andrei avea, ca şi în societatea petersburgheză, o îndoită reputaţie cu desăvârşire contradictorie. Unii, şi aceştia erau mai puţini la număr, simţeau în prinţul Andrei ceva deosebit de ei şi de toţi ceilalţi oameni şi se aşteptau ca el să ajungă foarte departe; îl ascultau, îl admirau şi îl imitau; cu aceştia, prinţul Andrei era simplu şi prietenos. Alţii, majoritatea, nu-l aveau deloc la inimă; îl considerau un om îngâmfat, rece şi antipatic. Acestora însă prinţul Andrei reuşise să li se impună până într-atâta, încât să-l respecte şi chiar să-i ştie de frică.

Trecând din cabinetul lui Kutuzov în sala de primire, prinţul Andrei, cu hârtiile în mână, se apropie de camaradul său, aghiotantul de serviciu Kozlovski, care şedea lângă fereastră cu o carte în mână.

— Ei, ce-i, prinţe? Întrebă Kozlovski.

— Ordin să întocmim un memoriu, în care să arătăm de ce nu înaintăm.

— Cu ce scop?

Prinţul Andrei ridică din umeri.

— Nici o veste de la Mack? Întrebă Kozlovski.

— Nimic.

— Dacă ar fi adevărat că a fost înfrânt, ne-ar fi venit vreo ştire.

— Probabil, zise prinţul Andrei şi se îndreptă spre ieşire; dar în aceeaşi clipă uşa se dădu de perete şi un general austriac înalt, care părea a fi sosit de departe, numai în surtuc, legat la cap cu o batistă neagră şi cu ordinul Maria Tereza atârnat de gât, intră în sala de primire. Prinţul Andrei se opri.

— General en chef Kutuzov? Zise repede generalul austriac venit de departe, cu un pronunţat accent nemţesc, uitându-se la dreapta şi la stânga şi, fără să se oprească, trecu spre uşa cabinetului.

— Generalul en chef e ocupat, spuse Kozlovski, apropiindu-se în grabă de generalul necunoscut şi aţinându-i calea spre uşă. Pe cine ordonaţi să anunţ?

Generalul necunoscut îl măsură dispreţuitor, de sus până jos, pe Kozlovski, care era de statură mică, şi părea mirat că e cu putinţă să nu-l cunoască cineva.

— Generalul en chef e ocupat, repetă liniştit Kozlovski.

Fruntea generalului se încruntă; buzele îi tresăriră şi începură să-i tremure. Scoase un carneţel de note, pe care scrise în grabă ceva cu creionul, rupse fila şi i-o întinse; se îndreptă apoi cu paşi repezi înspre fereastră şi se azvârli cu toată greutatea trupului său pe un scaun, privind la cei dimprejur, cu aerul că ar vrea să-i întrebe de ce s-or fi uitând aşa la dânsul? Apoi îşi înălţă iar fruntea şi-şi întinse gâtul, ca şi când s-ar fi pregătit să spună ceva; dar, în loc de vorbe, din gâtlejul său ieşi un sunet straniu că un început involuntar de fredonare, ce amuţi în aceeaşi clipă.

Uşa cabinetului se deschise şi Kutuzov apăru în prag. Generalul cu capul bandajat se repezi ca urmărit de-o primejdie, cu paşi mari şi iuţi, încovoiat.

— Vous voyez le malheureux Mack241, spuse el cu o voce stinsă.

Chipul lui Kutuzov, ce apăruse în uşa cabinetului, rămase câteva clipe în completă nemişcare. Cute adânci îi brăzdau ca nişte valuri faţa, apoi fruntea i se netezi din nou; înclină respectuos capul şi închise ochii, lăsându-l în tăcere pe Mack să treacă prin faţa lui; apoi închise chiar el după sine uşa.

Zvonul, care se răspândise mai de multă vreme, despre înfrângerea austriecilor şi despre capitularea întregii armate la Ulm, se dovedea deci întemeiat. După o jumătate de ceas fură trimişi în toate direcţiile aghiotanţi cu ordine ce vesteau că armatele ruseşti, până atunci inactive, vor trebui curând să dea piept cu inamicul.

Prinţul Andrei era unul dintre rarii ofiţeri ai marelui cartier general ale cărui principale preocupări se identificaseră cu mersul general al operaţiunilor de război. Când îl văzu pe Mack şi auzi amănuntele înfrângerii sale înţelese că războiul era pe jumătate pierdut; înţelese toată gravitatea situaţiei în care erau puse trupele ruseşti şi-şi reprezenta viu, într-o clipă, ce le aştepta de-aci-nainte, ca şi rolul pe care va trebui să-l joace el personal în cadrul armatei ruseşti. Fără să vrea, simţi o bucurie tulburătoare la gândul că încrezuta Austrie fusese umilită şi ca poate peste o săptămână îi va fi hărăzit să asiste, şi să ia parte chiar, la o ciocnire între ruşi şi francezi, cea dintâi de la Suvorov încoace. Se temea de geniul lui Bonaparte, care s-ar fi putut dovedi mai tare decât vitejia trupelor ruseşti, dar în acelaşi timp nu voia să admită că eroul său ar putea fi înfrânt.

Tulburat şi întărâtat de aceste gânduri, prinţul Andrei o luă spre camera lui, cu gândul să scrie tatălui său, lucru pe care-l făcea zilnic. Pe coridor îl întâlni pe tovarăşul lui de cameră, pe Nesviţki, împreună cu glumeţul Jerkov; ca întotdeauna, ei găsiseră ceva de râs.

— Ce-i cu tine de eşti atât de posomorât? Întrebă Nesviţki, văzând chipul palid cu ochi lucioşi ai prinţului Andrei.

— N-am nici un motiv să fiu vesel, răspunse Bolkonski.

Pe când prinţul Andrei se apropia de Nesviţki şi de Jerkov, din partea opusă a coridorului păşi înspre ei Strauch, delegatul de pe lângă statul-major al lui Kutuzov, însărcinat cu supravegherea aprovizionării armatei ruse, şi un alt general, membru al Hofkriegsrat-ului, sosiţi în ajun. După cât de larg era coridorul, loc ar fi fost destul pentru ca amândoi generalii să poată trece în voie pe lângă cei trei ofiţeri ruşi; dar Jerkov, trăgându-l de mână pe Nesviţki mai la o parte, spuse cu răsuflarea întretăiată:

— Iată-i, vin! Daţi-vă în lături, faceţi-le loc! Vă rog, faceţi loc!

Generalii veneau cu aerul că ar fi dorit grozav să fie scutiţi de unele onoruri împovărătoare. Pe faţa şugubăţului Jerkov se zugrăvi deodată un zâmbet prostesc de bucurie, pe care, chipurile, nu şi-l putea stăpâni.

— Excelenţă, spuse el în nemţeşte, făcând câţiva paşi înainte şi adresându-se unuia dintre generalii austrieci, am onoarea să vă felicit.

Înclină capul şi începu stângaci, ca un copil care învaţă să danseze, să-şi mişte când un picior, când celălalt.

Generalul, membru al Hofkriegsrat-ului, se uită încruntat la el; dar, observând seriozitatea zâmbetului său prostesc, nu putu să nu-i acorde o clipă de atenţie. Închise pe jumătate ochii, arătând prin asta că-l ascultă.

— Am onoarea să vă felicit; generalul Mack a sosit absolut teafăr; s-a lovit numai puţin aici, spuse Jerkov, cu un zâmbet radios, arătându-şi capul cu mâna.

Generalul încruntă sprâncenele, se întoarse şi trecu mai departe.

— Gott, wie naiv! 242 zise el, supărat, după ce făcu câţiva paşi.

Nesviţki, râzând în hohote, îl îmbrăţişă pe prinţul Andrei; dar Bolkonski se făcu şi mai palid şi, cu o expresie de mânie pe figură, îl îmbrânci şi se întoarse spre Jerkov. Starea de nervi în care se găsea de când îl văzuse pe Mack şi se încredinţase de înfrângerea acestuia, şi gândul la primejdiile care aşteptau armata rusă, îşi găseau acum o supapă în gluma prostească a lui Jerkov, care-i dădu prilej să izbucnească.

— Dacă dumneata, preastimate domn, spuse el strident, cu un uşor tremur al bărbiei, vrei să faci pe măscăriciul, eu nu te pot opri de la asta; te înştiinţez, însă, că dacă vei îndrăzni să mai faci şi-a doua oară asemenea caraghioslâcuri în prezenţa mea, te voi învăţa eu minte cum să te porţi.

Nesviţki şi Jerkov erau atât de uluiţi de ieşirea aceasta, încât se uitau încremeniţi, cu ochii holbaţi, la Bolkonski şi nu spuneau nici un cuvânt.

— Bine, dar n-am făcut decât să-l felicit, zise Jerkov.

— Mie nu-mi arde de glumit cu dumneata, fii bun şi taci! Se răsti Bolkonski.

Apoi, luându-l de braţ pe Nesviţki, îl lăsă în urmă pe Jerkov, care nu ştia ce să răspundă.

— Ce te-a apucat, frate? Încercă Nesviţki să-l potolească.

— Cum aşa? Spuse prinţul Andrei, oprindu-se pe loc în prada emoţiei. Trebuie să înţelegi şi tu că ori suntem ofiţeri care ne slujim împăratul şi patria şi, deci, ne bucurăm de toate victoriile comune şi ne întristăm de toate înfrângerile comune, ori nu suntem decât nişte lachei, cărora puţin le pasă de ceea ce fac stăpânii lor. Quarante milles hommes massacrés et l'armée de nos alliés détruite, et vous trouvez la le mot pour rire, spuse el, vrând parcă să dea prin această frază franţuzească mai multă tărie părerilor sale. C'est bien pour un garçon de rien, comme cet individu, dont vous avez fait un ami, mais pas pour vous, pas pour vous.243 Numai băieţandrii mai pot face astfel de glume, adăugă prinţul Andrei în ruseşte, dar, observând că Jerkov încă l-ar mai fi putut auzi, pronunţă cuvântul „băieţandrii” cu accent franţuzesc.

Aşteptă să vadă dacă sublocotenentul îi va răspunde cumva. Dar Jerkov se răsuci pe călcâie şi ieşi din coridor.

IV.

REGIMENTUL DE HUSARI Pavlograd cantonase la două mile de Braunau. Escadronul în care servea ca iuncher Nikolai Rostov era încartiruit în satul german Salzeneck. Comandantul escadronului, căpitanul Denisov, cunoscut în toată divizia de cavalerie cu diminutivul lui, Vaska Denisov, avea drept cvartir în sat cea mai bună casă. Iuncherul Rostov, din momentul în care îşi ajunsese regimentul în Polonia, locuise tot timpul împreună cu comandantul lui de escadron.

În ziua de 11 octombrie, ziua de pomină, când la marele cartier general fuseseră toate date peste cap de vestea înfrângerii lui Mack, la comandamentul escadronului viaţa de campanie îşi urma liniştită cursul, ca şi până atunci. Denisov, care jucase până dimineaţa cărţi, nu se înapoiase încă acasă când Rostov, cu noaptea în cap, se întorcea călare de la o rechiziţie de furaje. Rostov, în uniformă de iuncher, se apropie de intrarea casei şi, strunindu-şi calul, scoase cu o mişcare sprintenă şi tinerească un picior din scară, mai stătu câteva clipe aşa, ca şi cum nu i-ar fi venit să se despartă de cal, şi în sfârşit sări din şa şi-şi strigă ordonanţa.

— A, Bondarenko, dragul meu prieten, spuse el husarului care se şi repezise să ia calul. Plimbă-l puţin, prietene, continuă el cu voioşia aceea frăţească şi duioasă, pe care o arată faţă de toată lumea tinerii buni la suflet, când sunt fericiţi.

— Am înţeles, luminăţia-voastră! Răspunse ucrainianul, dând din cap cu voie bună.

— Dar vezi, plimbă-l cum trebuie!

Se mai repezise şi un alt husar să ia calul, dar Bondarenko apucase să-l ia de dârlogi. Se vedea că iuncherul dădea bacşişuri bune şi că, prin urmare, era mai mare dragul să-l serveşti. Rostov mângâie calul pe gât, apoi pe crupă, şi se opri o clipă pe trepte.

„Minunat cal! O mândreţe de bidiviu are să se facă!” îşi spuse ca pentru sine şi, zâmbind, o luă la fugă, ţinându-şi cu o mână sabia, în sus pe scară, cu pintenii zornăind. Gazda, un neamţ cu flanelă şi tichie pe cap, se arătă în uşa grajdului de vite, ţinând în mână o furcă cu care tocmai scotea băligarul. Cum îl văzu pe Rostov, chipul neamţului se lumină deodată. Schön, gut Morgen! Schön, gut Morgen! 244 zâmbi el vesel, clipind din ochi, şi se vedea că-i făcea cu adevărat plăcere să-l salute pe tânăr.

— Shön fleissig! 245 spuse Rostov, păstrând mereu acelaşi zâmbet de frăţească bunătate, care era nelipsit de pe chipul lui plin de viaţă. Hoch Oestreicher! Hoch Russen! Kaiser Alexander hoch! 246 repetă el, întorcându-se spre gazdă, cuvintele pe care gospodarul neamţ avea obiceiul să le rostească.

Neamţul prinse a râde, ieşi cu totul din pervazul uşii grajdului, îşi scoase tichia şi, agitând-o pe deasupra capului, strigă:

— Und die ganze Welt hoch! 247

Rostov făcu întocmai ca neamţul, agitându-şi chipiul deasupra creştetului, şi strigă râzând:

— Und vivat die ganze Welt!

Cu toate că nici neamţul, care îşi curăţa grajdul, şi nici Rostov, care fusese cu plutonul după fân, n-aveau nici o pricină deosebită de veselie, îşi aruncară amândoi priviri pline de voie bună şi de iubire frăţească, dădură din cap în semn de dragoste reciprocă şi se despărţiră, zâmbindu-şi; gospodarul intră în grajd, iar Rostov în casa ţărănească pe care o ocupa împreună cu Denisov.

— Ce face conaşul? Îl întrebă el pe Lavruşka, ordonanţa lui Denisov, soldat cunoscut în tot regimentul pentru ghiduşiile lui.

— N-a venit de-aseară. Se vede c-a pierdut la cărţi, răspunse Lavruşka. Nu-l cunosc eu? Când câştigă, vine devreme acasă să se laude, iar când nu vine până la ziuă, înseamnă c-a pierdut tot şi se-ntoarce supărat. Ordonaţi o cafea?

— Da, adu-mi.

După zece minute, Lavruşka aducea cafeaua.

— Vine! Zise el. Acu să te ţii. Vai de capul meu.

Rostov se uită pe fereastră şi văzu cum se întorcea Denisov acasă. Denisov era un omuleţ scund, roşu la faţă, cu ochi negri sclipitori, cu părul şi mustăţile negre şi ciufulite. Purta un dolman descheiat, pantaloni bufanţi de cavalerist, largi pe coapsă, şi căciulă de husar, turtită şi dată pe ceafă. Posomorât, cu privirea în pământ, el se apropie de scară.

— Lavruşka, strigă el, hârâind pe „r”, cu voce puternică şi supărată. Hai, scoate-mi cizmele, nerodule!

— Ordonaţi! Le-am şi scos! Răspunse glasul lui Lavruşka.

— A! Te-ai şi sculat, spuse Denisov, intrând în odaie.

— Demult, răspunse Rostov, am fost şi după fân şi am văzut-o şi pe Fräulein Matilda.

— Ia te uită. Şi eu care noaptea asta m-am curăţat ca un porc de câine! Strigă Denisov. Ce ghinion! Ce ghinion, măi… Cum ai plecat, a şi început. Ei, ceaiul!

Denisov, posomorându-se, îşi descoperi dinţii scurţi şi puternici, ca şi cum ar fi zâmbit, şi începu să-şi zburlească cu amândouă palmele lui scurte şi-ndesate părul negru, stufos şi des.

— Dracu m-a pus să mă duc la şobolanul ăsta (era porecla unuia dintre ofiţeri), spuse el, frecându-şi cu amândouă mâinile fruntea şi faţa. Îţi poţi închipui, nici o carte, nici o singură carte; nu mi-a dat niciuna măcar!

Denisov luă pipa aprinsă pe care i-o întindea ordonanţa, o strânse în pumn şi o dădu de pământ, împrăştiind focul şi continuând să ţipe:

— Miza simplă mi-o dă, pardiul mi-l ia – aşa m-a ţinut toată noaptea.

Risipi tot jarul din lulea pe jos, sfărâmă apoi pipa şi o aruncă. După asta tăcu şi se uită deodată, vesel, cu ochii lui negri, sclipitori, la Rostov.

— Cel puţin de-ar fi pe-aici femei… Dar în văgăuna asta, dacă nu te-apuci de băutură, n-ai nimic de făcut. De ne-ar vârî odată în foc…

— Ei, cine-i acolo? Strigă el spre uşă, auzind un tropăit de cizme grosolane, zăngănit de pinteni şi-o tuse discretă.

— Majorul, zise Lavruşka.

Denisov se posomorî şi mai tare.

— Foarte prost, spuse el, azvârlind o pungă în care mai rămăseseră şi câteva monede de aur. Rostov, numără tu, dragul meu, câţi bani au mai rămas şi pune-mi punga sub pernă, adăugă el şi ieşi să vorbească cu majorul.

Rostov luă banii, maşinal, îi clădi grămăjoare-grămăjoare, pe cei vechi de o parte, pe cei noi – de aur – de altă parte, şi începu să-i numere.

— A! Telianin! Noroc! M-au pârlit rău aseară, se auzi glasul lui Denisov din cealaltă cameră.

— La cine? La Bâkov, la şobolanul? Ştiam c-o să se întâmple aşa, spuse o altă voce, mai subţire, şi odată cu ea apăru în prag locotenentul Telianin, un ofiţer scund din acelaşi escadron.

Rostov aruncă sub pernă punga de bani şi-i strânse mâna umedă şi mică pe care acesta i-o întindea. Telianin fusese mutat disciplinar pentru nu se ştie ce fapt, cu puţin înainte de începutul campaniei, de la un regiment de gardă. Aici în regiment avusese o foarte frumoasă ţinută, dar nimeni nu-l avea la inimă şi mai ales Rostov nu putea nici să-şi ascundă, nici să-şi înăbuşe antipatia nelămurită pe care o simţea pentru el.

— Ei, tinere cavalerist, cum eşti mulţumit de Gracik al meu? (Gracik era calul de călărie, un armăsăraş, pe care Rostov îl cumpărase de la Telianin.)

Locotenentul nu se uita niciodată în ochii omului cu care vorbea; îi fugeau totdeauna privirile de la un obiect la altul.

— Te-am văzut de dimineaţă călare…

— N-am ce spune, calu-i bun, spuse Rostov, cu toate că plătise pe el şapte sute de ruble, iar calul nu preţuia nici jumătate din suma asta. A început să şchioapete de piciorul stâng din faţă… adăugă el.

— I-o fi plesnit copita! Asta-i nu-i nimic. Te învăţ eu ce fel de scoabă să-i pui.

— Da, să-mi arăţi, te rog, zise Rostov.

— Îţi arăt, îţi arăt, nu-i nici un secret. Cât despre cal, să ştii c-ai să-mi mulţumeşti.

— Atunci să spun să şi vină cu calul, zise Rostov, dornic să scape mai curând de Telianin, şi ieşi să dea ordin să fie adus calul.

În tindă, Denisov, cu luleaua între dinţi, şedea chircit pe prag şi asculta la majorul care-i raporta ceva. Dând cu ochii de Rostov, Denisov se încruntă şi, arătând cu degetul cel mare peste umăr, spre camera unde rămăsese Telianin, se strâmbă şi se scutură cu un gest de scârbă.

— Of, nu-mi place defel băiatul ăsta, zise el, fără să se sinchisească de prezenţa majorului.

Rostov ridică din umeri, ca şi cum ar fi spus: „Nici mie, dar ce să fac?” Şi după ce dădu ordinul cu privire la cal, se înapoie la Telianin.

Telianin şedea alene în aceeaşi poziţie în care-l lăsase Rostov şi-şi freca mâinile mici şi albe.

„Cum pot fi unele mutre atât de nesuferite!” gândi Rostov când intră în odaie.

— Ei, ai dat ordin să vină cu calul? Întrebă Telianin, ridicându-se şi aruncând o privire leneşă împrejur.

— Da.

— Hai mai bine să ne ducem noi acolo. Eu n-am venit decât ca să-l întreb pe Denisov în privinţa ordinului de ieri. L-ai primit, Denisov?

— Încă nu. Dar unde pleci?

— Vreau să-i arăt tânărului cum se potcoveşte calul, răspunse Telianin.

Ieşiră în cerdac şi se duseră în grajd. Locotenentul arătă cum trebuie pusă scoaba şi plecă acasă.

Când Rostov se întoarse în odaie, pe masă era o sticlă cu votcă şi un cârnat. Denisov şedea la masă şi pana-i aluneca pe hârtie, scârţâind. Se uită posomorât în ochii lui Rostov.

— Îi scriu ei, spuse el.

Se sprijini apoi cu coatele pe masă şi, cu condeiul în mână, bucuros pesemne că are prilejul să spună cuiva mai repede ceea ce voia să scrie, încredinţă lui Rostov conţinutul scrisorii.

— Vezi, dragul meu prieten, zise el, atâta vreme cât nu iubim, suntem ca şi adormiţi. Suntem copiii ţarinei… dar în inima noastră încolţeşte iubirea şi suntem deodată zei, suntem curaţi, ca în ziua dintâi a creaţiei… Dar ăsta cine-o mai fi? Spune-i să se mai ducă naibii, n-am timp pentru nimeni! Strigă el la Lavruşka; acesta, fără să se sfiască însă deloc, se apropie de el.

— Cine să fie? Doar dumneavoastră i-aţi dat ordin să vină. E majorul, a venit după parale.

Denisov se încruntă; voi să strige ceva, dar îşi luă de seamă.

— Urâtă afacere, murmură el ca pentru sine. Câţi bani mai sunt în pungă, Rostov?

— Şapte noi şi trei vechi.

— Of, urâtă al dracului! Ei, dar ce stai aşa, momâie ce eşti? Trimite-l încoace pe major! Îi strigă Denisov lui Lavruşka.

— Te rog, Denisov, dă-mi voie să te împrumut eu; ştii doar că am bani, spuse Rostov, înroşindu-se.

— Nu-mi place să mă împrumut de la ai mei, nu-mi place, bombăni Denisov.

— Dacă nu primeşti bani de la mine, ca de la un prieten, mă jigneşti. Crede-mă, zău că am! Repetă Rostov.

— Dar nici nu mă gândesc!

Denisov se apropie de pat şi dădu să-şi ia punga de sub pernă.

— Unde-ai pus-o, Rostov?

— Sub perna de dedesubt.

— Dar nu-i!

Denisov aruncă amândouă pernele pe duşumea. Dar punga, nicăieri.

— Ei, drăcie!

— Stai puţin, nu cumva ai scăpat-o jos? Spuse Rostov şi, luând pernele una câte una, începu să le scuture.

Luă apoi pătura şi o scutură, dar punga tot nu ieşi la iveală.

— N-am uitat eu cumva? Nu, îmi amintesc foarte bine că m-am şi gândit cum îţi păstrezi tu comoara sub cap, zise Rostov. Am pus-o aici, sub pernă. Unde poate fi? Întrebă el pe Lavruşka.

— Eu nici n-am intrat aici. Unde aţi pus-o, acolo trebuie să fie.

— Dar vezi că nu-i!

— Aşa faceţi dumneavoastră totdeauna. Aruncaţi lucrurile la întâmplare şi pe urmă uitaţi. Căutaţi-vă, vă rog, prin buzunare.

— Nu-i; dacă-ţi spun că mi-aduc aminte că m-am gândit la comoară, spuse Rostov, şi de aceea ştiu că am pus-o acolo…

Lavruşka scotoci tot aşternutul, căută sub saltea, sub pat, sub masă şi prin toate colţurile, şi se opri apoi în mijlocul camerei. Denisov se uita tăcut la toate mişcările lui Lavruşka, şi când acesta îşi desfăcu braţele, mirându-se că punga nu era nicăieri, Denisov se uită la Rostov:

— Rostov, te rog să nu-mi faci farse de-astea…

Rostov, simţind privirile lui Denisov aţintite asupra sa, ridică ochii şi în aceeaşi clipă îi şi coborî. Tot sângele-i zvâcni în faţă şi în ochi: respiraţia i se tăiase.

— Şi doar n-a fost nimeni în camera asta afară de domnul locotenent şi de dumneavoastră. Nu se poate, trebuie să fie aici, pe undeva, zise Lavruşka.

— Tu, mai bine dă-ţi osteneala şi caută, momâia dracului! Se răsti Denisov şi se repezi la ordonanţă cu un gest ameninţător. Să iasă punga, altfel te omor în bătaie! Pe toţi vă omor!

Rostov, ocolindu-i privirea, începu să-şi încheie tunica; îşi agăţă la şold sabia şi-şi puse chipiul.

— Să scoţi punga, îţi spun, strigă Denisov, zgâlţâindu-l pe Lavruşka şi izbindu-l de perete.

— Lasă-l în pace, Denisov; ştiu eu cine a luat-o, spuse Rostov, îndreptându-se spre uşă, fără să-şi ridice ochii.

Denisov se opri, stătu puţin pe gânduri şi, pricepând aluzia lui Rostov, îl apucă de mână.

— Fleacuri! Strigă el atât de tare, încât vinele i se încordară, umflate ca nişte frânghii, pe gât şi pe frunte. Ascultă-mă pe mine, ţi-ai ieşit din minţi; eu, unul, nu pot admite aşa ceva. Punga e aici! Am să-l jupoi de viu pe mizerabilul ăsta şi punga va ieşi la iveală.

— Ştiu eu cine a luat-o, repetă Rostov cu tremur în glas şi se îndreptă spre uşă.

— Şi eu îţi spun să nu îndrăzneşti să faci una ca asta, strigă Denisov şi se repezi la iuncher să-l oprească.

Dar Rostov îşi smulse mâna şi-l ţinti drept şi dârz în ochi, cu atâta răutate, de parcă Denisov i-ar fi fost cel mai mare duşman.

— Îţi dai seama ce spui? Zise el cu voce tremurătoare. Afară de mine n-a mai fost nimeni în cameră. Asta înseamnă că, dacă n-a luat-o el…

Dar nu mai putu să-şi săvârşească gândul şi fugi din odaie.

— Of, dracu să te ia şi pe tine şi pe toţi, fură ultimele cuvinte pe care le mai auzi Rostov.

Rostov se duse la casa unde era încartiruit Telianin.

— Conaşul nu-i acasă, îi spuse ordonanţa lui Telianin, a plecat la comandament. S-a întâmplat ceva? Adăugă curios ordonanţa, văzând îngrijorarea care se citea pe chipul iuncherului.

— Nu, nimica.

— Adineauri era încă aicea, spuse ordonanţa.

Comandamentul se găsea la trei verste de Salzeneck; Rostov, fără să mai treacă pe acasă, luă un cal şi porni spre comandament. În satul unde se instalase comandamentul era o cârciumă foarte vizitată de ofiţeri. Rostov trecu pe la cârciumă; la scară văzu calul lui Telianin. În a doua încăpere, din fund, a cârciumii, locotenentul stătea la masă, cu o tavă de cârnăciori şi o sticlă de vin dinainte.

— A, ai venit şi dumneata, tinerelule, exclamă el, zâmbind şi ridicând din sprâncene.

— Da, răspunse Rostov în silă, ca şi cum l-ar fi costat multă trudă să rostească acest cuvânt, şi se aşeză la masa de alături.

Tăceau amândoi; în cameră mai erau pe la mese doi nemţi şi un ofiţer rus. Tăceau cu toţii; nu se auzeau decât tacâmurile izbite de farfurii şi clefăitul locotenentului. Când sfârşi de mâncat, Telianin scoase din buzunar o pungă dublă, desfăcu inelele cu degetele lui mici, albe, puţin încovoiate, luă din ea o monedă şi, cerând restul, o întinse băiatului.

— Mai repede, te rog, spuse el.

Galbenul era nou. Rostov se ridică şi se apropie de Telianin.

— Dă-mi voie să-ţi văd punga, spuse el încet, cu o voce care de-abia se auzi.

Telianin, cu ochii jucându-i în cap, dar tot ridicând din sprâncene, îi întinse punga.

— Da, e o pungă frumoasă… Da… da… spuse el, şi deodată se îngălbeni. Priveşte-o, tinere, mai spuse el.

Rostov luă în mâini punga şi se uită la ea, şi la banii din ea, şi la Telianin. Locotenentul căta tot într-o parte, aşa cum avea obiceiul, şi păru deodată foarte înveselit.

— Când vom ajunge la Viena, îi fac eu praf pe toţi, dar acum, prin târguşoarele astea păcătoase, n-ai nici cum să-i cheltuieşti, spuse el. Ei, hai, tinere; dă-mi-o; vreau să plec.

Rostov tăcea.

— Dar dumneata posteşti? Nu iei masa? Se mănâncă aici destul de bine, continuă el. Hai, dă-mi-o odată!

El făcu un gest şi puse mâna pe pungă. Rostov îi dădu drumul. Telianin băgă punga în buzunarul pantalonilor; sprâncenele i se ridicară iarăşi şi gura i se întredeschise, ca şi când ar fi spus: „Da, da îmi bag în buzunar punga mea; e ceva foarte firesc şi nimeni n-are de ce să se-amestece aici”.

— Ei, ce faci, tinere, rămâi? Zise el, oftând şi uitându-se pe sub sprâncenele mult ridicate, drept în ochii lui Rostov.

Un schimb de priviri scurte, cu iuţeala fulgerătoare a scânteii electrice, din ochii lui Telianin în ochii lui Rostov şi îndărăt, avu loc într-o singură clipă.

— Vino încoace, zise Rostov, luându-l de mână, şi-l duse aproape cu forţa până la fereastră. Sunt banii lui Denisov; dumneata i-ai luat… îi şuieră el în ureche.

— Ce? Cum? Cum îndrăzneşti? Ce? rosti Telianin.

Dar cuvintele acestea sunau disperat, a, strigăt de durere şi a rugăminte de iertare. Cum auzi sunetul acestui glas, sufletul lui Rostov se uşură de povara grea a bănuielii care-l apăsase. Simţi o mare bucurie, dar în acelaşi timp şi milă pentru omul nenorocit care-i sta în faţă; trebuia totuşi să ducă până la capăt lucrul început.

— Nu aici; oamenii pot să-şi închipuie cine ştie ce, bolborosi Telianin şi, luându-şi chipiul, se îndreptă spre o cameră mică unde nu era nimeni. Trebuie să ne explicăm…

— Ştiu asta precis şi pot s-o dovedesc, spuse Rostov.

— Eu…

Faţa palidă şi înspăimântată a lui Telianin începu să tremure din toţi muşchii, ochii tot îi mai jucau în cap, dar priveau acum în jos, neîndrăznind să se ridice până la chipul lui Rostov. Şi, deodată, izbucni într-un plâns cu sughiţuri.

— Conte! Nu nenoroci un biet tânăr… iată banii aceştia blestemaţi, ia-i… şi aruncă banii pe masă. Am şi eu un tată bătrân, am şi eu o mamă…

Rostov luă banii, ferindu-se să se uite în ochii lui Telianin şi, fără să mai spună ceva, porni să iasă din cameră. Ajuns la uşă, însă, se opri şi se întoarse.

— Dumnezeule, spuse el cu ochii în lacrimi, cum ai putut face una ca asta?

— Conte, spuse Telianin, apropiindu-se de iuncher.

— Nu te atinge de mine, spuse Rostov, dându-se iute în lături. Dacă ai nevoie într-adevăr de ei, ia-ţi banii ăştia.

Îi azvârli punga şi fugi din cârciumă.

V.

ÎN SEARA ACELEIAŞI ZILE, în casa unde era încartiruit Denisov, se încinsese o discuţie însufleţită între ofiţerii escadronului.

— Iar eu îţi spun, Rostov, că va trebui să-i ceri scuze comandantului de regiment, spuse un căpitan secund înalt, cu părul încărunţit, cu mustăţi uriaşe şi cu chipul brăzdat de cute adânci, către Rostov, care, tulburat, se înroşise ca focul.

Căpitanul secund Kirsten fusese de două ori degradat pentru chestiuni de onoare şi de tot atâtea ori se reabilitase.

— Nu permit nimănui să afirme că eu mint! Strigă Rostov. El mi-a spus mie că mint, şi eu i-am răspuns că el e acela care minte! Asta-i tot şi-aici rămânem. Poate să mă pună şi în fiecare zi de serviciu dacă vrea, poate să mă ţină şi sub arest la domiciliu, dar să-mi cer iertare, nimeni nu mă poate sili; fiindcă dacă el, în calitatea lui de comandant al regimentului, consideră că nu e de demnitatea lui să-mi dea satisfacţie, atunci…

— Da' stai un pic, drăguţă; ascultă-mă puţin şi pe mine, îl întrerupse căpitanul secund cu vocea lui de bas, mângâindu-şi netulburat mustăţile lungi. Dumneata, de faţă cu alţi ofiţeri, spui comandantului de regiment că un ofiţer a furat…

— Ce sunt eu de vină că discuţia a început când se aflau şi alţi ofiţeri de faţă? Poate că n-ar fi trebuit, într-adevăr, să vorbesc faţă de ei, dar eu nu-s diplomat. De aceea am şi intrat într-un regiment de husari; credeam că aicea nu se mai umblă cu subtilităţi şi, când colo, îmi spune că mint… ei bine, să binevoiască să-mi dea satisfacţie…

— Tot ce spui e foarte frumos, nimeni nu crede că eşti un fricos, dar nu de asta e vorba. Întreabă-l şi pe Denisov: unde s-a mai pomenit vreodată ca un elev să ceară satisfacţie comandantului de regiment?

Denisov, muşcându-şi mustaţa, asculta posomorât convorbirea, şi se vedea bine că n-ar fi vrut să se amestece. La întrebarea căpitanului secund, el dădu din cap în semn de negaţie.

— Dumneata te-apuci în faţa ofiţerilor să-i vorbeşti comandantului de regiment despre ticăloşia asta, continuă căpitanul secund. Bogdanâci (aşa îl numeau pe comandant) te-a pus la locul dumitale.

— Nu m-a pus la locul meu, ci mi-a spus că vorbesc neadevăruri.

— Bine, bine; dar dumneata i-ai îndrugat tot felul de prostii şi trebuie deci să-ţi ceri scuze.

— Pentru nimic în lume! Strigă Rostov.

— Nu m-am aşteptat la aşa ceva din partea dumitale, răspunse serios şi cu severitate căpitanul secund. Nu vrei să-ţi ceri scuze, dar dumneata, drăguţă, eşti vinovat nu numai faţă de el, ci şi faţă de întregul regiment, faţă de noi toţi eşti vinovat. Şi iată pentru ce: în loc să te fi gândit sau să fi cerut cuiva vreun sfat cum să te descurci în afacerea asta, te-ai dus de-a dreptul şi ai trântit tot ce aveai de spus, de faţă cu toţi ofiţerii comandantului. Ce putea comandantul regimentului să facă? Să-l dea la Curtea marţială pe ofiţer şi să azvârle astfel cu noroi în întregul regiment? Din cauza unui netrebnic să fi făcut de ruşine tot regimentul? Aşa s-ar fi cuvenit, nu, după dumneata? După noi însă, nu-i deloc aşa. Şi Bogdanâci a făcut foarte bine când ţi-a spus că vorbeşti neadevăruri. Nu-i deloc plăcut, dar ce să-i faci, drăguţă, singur ţi-ai căutat-o. Şi-acuma, când noi vrem să restabilim lucrurile, dumneata, nu ştiu din ce capricii, refuzi să ceri scuze şi vrei să dai totul pe faţă. Ţi se pare nedrept că trebuie să faci de serviciu ca pedeapsă; dar ce te-ar costa să-ţi ceri scuze faţă de un ofiţer bătrân şi cinstit? Orice s-ar spune, Bogdanâci – bătrânul colonel – e un ofiţer viteaz şi cinstit; pe dumneata te supără asta; dar să terfeleşti onoarea unui regiment întreg, asta nu te supără? Vocea căpitanului secund începu să tremure. Dumneata, drăguţă, eşti în regiment de ieri, de-alaltăieri; azi eşti aici, mâine cine ştie, te mută ca aghiotant pe undeva; dumitale ţi-e totuna dacă se va spune: „Printre ofiţerii din regimentul Pavlograd sunt hoţi!” Pentru noi însă nu-i totuna. Ce zici, Denisov? Aşa-i că nu-i totuna?

Denisov tăcea întruna nemişcat şi se uita din când în când, cu ochii lui negri sclipitori, la Rostov.

— Ţii la fandaxiile dumitale şi nu-ţi convine să ceri scuze, continuă căpitanul secund, însă nouă, ăstora bătrâni, care am crescut aici şi care, dacă o vrea Dumnezeu, avem să şi murim în acest regiment, onoarea lui ni-i scumpă şi Bogdanâci ştie lucrul acesta. Of, ce scumpă ni-i! Nu-i bine ce faci, nu-i bine! Te-oi supăra, nu te-oi supăra, dar la mine, totdeauna ce-i în guşă-i şi-n căpuşă! Eu spun adevărul verde-n faţă. Nu e bine ce faci!

Şi căpitanul secund se ridică şi-şi întoarse faţa de la Rostov.

— Ei drăcie, e adevărat! Strigă, sărind de la locul său, Denisov. Hai, Rostov, hai!

Rostov, care schimba feţe-feţe, se uita pe rând când la unul din ofiţeri, când la celălalt.

— Nu, domnilor, nu… să nu credeţi… Înţeleg foarte bine, în zadar mă credeţi atât de… eu… pentru mine… eu pentru onoarea regimentului… Dar ce să spun? Voi dovedi cu fapte că şi pentru mine onoarea drapelului… dar… totuna e; aveţi dreptate, sunt vinovat! Îi dădură lacrimile. Sunt vinovat, vinovat faţă de toţi! Mai vreţi ceva de la mine?

— Aşa te vreau, conte, strigă, întorcându-se, căpitanul secund, şi-l bătu cu mâna lui mare pe umăr.

— Când ţi-am spus eu că-i băiat bun, strigă Denisov.

— Aşa-mi placi, conte, reluă căpitanul, ca şi cum din acest titlu de nobleţe ar fi făcut un fel de răsplată pentru faptul că Rostov îşi recunoştea vinovăţia. Du-te acuma şi-ţi cere scuze, luminăţie!

— Domnilor, tot ce vreţi fac, nimeni nu va auzi o vorbă de la mine, răspunse Rostov cu o voce rugătoare, dar să-mi cer scuze nu pot, zău nu pot, orice-aţi spune! Cum să-mi cer eu scuze ca un copil? Să cer iertare?

Denisov începu să râdă.

— Tot în capul dumitale se sparge. Bogdanâci e răzbunător; n-o să-ţi uite uşor încăpăţânarea, ţi-o plăteşte el, zise Kirsten.

— Zău că nu-i încăpăţânare! Nu vă pot descrie ce sentiment am… nu pot să…

— Voia dumitale! I-o tăie căpitanul. Dar ticălosul acela unde a intrat? Întrebă el pe Denisov.

— S-a prefăcut bolnav; s-a dat dispoziţie ca mâine să fie şters din controale prin ordin de zi, spuse Denisov.

— Asta la el trebuie să fie un soi de boală, altfel nu se poate explica, zise căpitanul.

— Boală, ne-boală, să se ferească să dea ochi cu mine, că-l omor! Strigă Denisov, turbat de mânie.

În clipa aceea intră în odaie Jerkov.

— Ce-i cu tine? Săriră ofiţerii la noul sosit.

— Pornim în marş, domnilor. Mack s-a predat cu întreaga armată!

— Minţi!

— L-am văzut cu ochii mei.

— Cum? L-ai văzut pe Mack? Viu? În carne şi oase?!

— Pornim! Pornim! Să-i oferim o sticlă de vin pentru vestea asta! Dar tu, cum ai nimerit aici?

— M-au trimis la loc la regiment, dracu ştie pentru ce, din cauza lui Mack. S-a plâns de mine un general austriac: îl felicitasem cu prilejul sosirii lui Mack… Dar ce-i cu tine, Rostov? Ce eşti aşa de plouat?

— Noi, aici, fierbem, măi frate, de două zile, într-o încurcătură cumplită!

Intră aghiotantul regimentului şi întări ştirea adusă de Jerkov. Se dăduse ordin de plecare, chiar pentru a doua zi.

— Pornim, domnilor!

— Slavă Domnului, ne şi plictisiserăm de-atâta şedere!

VI.

KUTUZOV SE RETRASE spre Viena, distrugând pe urma lui podurile de pe râurile Inn (la Braunau) şi Traun (la Linz). La 23 octombrie trupele ruseşti trecură râul Enns. Convoaiele, artileria şi coloanele de trupe ruseşti se scurgeau în plină zi prin oraşul Enns, şi pe o parte, şi pe alta a podului.

Era o zi călduţă de toamnă, ploioasă. Vasta panoramă care se deschidea de pe înălţimea unde erau aşezate bateriile ruseşti ce apărau podul, când se îngusta deodată strânsă în pânza diafană a unei ploi piezişe, când se lărgea la fel de brusc în lumina soarelui care făcea să strălucească totul, lăsând să se vadă limpede până la mari depărtări toate obiectele, ca date cu lac. Sub deal se ivea la picioarele trupelor orăşelul cu casele lui albe şi acoperişurile roşii, cu catedrala şi cu podul, pe amândouă capetele căruia se revărsau înghesuite unităţile ruseşti. Se zăreau la un cot al Dunării vase, şi o insulă, şi un castel cu parc, înconjurat de apele Ennsului, care se vărsa în acest loc în fluviu; se zărea malul stâng al Dunării, stâncos, acoperit cu o pădure de pini, cu tainice creştete verzi şi cu defileuri albăstrind zarea. Se zăreau, dincolo de pădurea sălbatică de pini ce părea neumblată, turnurile unei mânăstiri, iar departe de tot, pe un deal, de cealaltă parte a Ennsului, drept înainte, se zăreau patrulele călări ale inamicului.

De pe înălţime, între cuiburile de tunari, însoţit de un ofiţer din suita sa, generalul care comanda ariergărzile cerceta printr-un ochean regiunea. Ceva mai în urmă, pe o ţeavă de tun, şedea Nesviţki, care fusese trimis la ariergardă într-o misiune de către comandantul suprem. Cazacul care-l însoţea pe Nesviţki îi dădu raniţa şi bidonul; şi Nesviţki trată ofiţerii cu pateuri şi cu Doppel Kilmmel veritabil. Ofiţerii, bucuroşi, făcură roată în jurul lui, care în genunchi, care aşezându-se turceşte pe iarba udă.

— Da, n-a fost prost prinţul ăsta austriac când şi-a zidit castelul aici. Minunată privelişte. Dar de ce nu mâncaţi, domnilor? Întrebă Nesviţki.

— Vă mulţumesc respectuos, răspunse unul dintre ofiţeri, cu satisfacţia că vorbeşte unei persoane atât de însemnate de la marele cartier general. Da, e un loc minunat! Noi, când am trecut încoace, am avut drum chiar pe lângă parc şi am văzut şi doi cerbi; cât despre conac, e o adevărată minune!

— Uitaţi-vă, prinţe, zise un al doilea, care ar mai fi luat bucuros încă un pateu, dar, fiindu-i ruşine, se prefăcea că admiră priveliştea, uitaţi-vă, infanteriştii noştri au şi intrat acolo. Iar mai departe, pe pajişte, dincolo de capătul satului, trei inşi cară ceva în spate. Au să jefuiască tot castelul, zise el, cu vădită aprobare în glas.

— Văd, văd, zise Nesviţki. Dar tot ceea ce aş fi dorit eu era să ajung acolo, adăugă el, mestecând la pateuri cu gura lui frumoasă, cu buzele umezite.

Şi arătă mânăstirea cu turnurile care se vedeau pe culme. Apoi zâmbi, strânse pleoapele şi ochii începură să-i lucească.

— Ah, atunci să te ţii trai, domnilor!

Ofiţerii râseră.

— Măcar să le speriem puţin pe mironosiţele astea! Cică-s italience şi sunt şi tinere printre ele! Drept să spun, mi-aş da cinci ani din viaţă!

— Chiar că li s-o fi urât acolo, spuse râzând un ofiţer mai îndrăzneţ.

În vremea asta ofiţerul din suită, care stătea în faţă, arătă ceva generalului; acesta duse ocheanul la ochi.

— Da, aşa e; aşa e, spuse generalul supărat, luând ocheanul de la ochi şi ridicând din umeri, aşa e, au să înceapă să bată podul. Nu ştiu de ce-or fi zăbovind atâta ai noştri!

De cealaltă parte se puteau vedea şi cu ochiul liber inamicul şi una dintre bateriile sale din care ieşi deodată un fum alb, lăptos; odată cu fumul se auzi o detunătură depărtată, şi jos se putea desluşi cum trupele noastre se grăbeau să treacă râul şi să lase podul în urmă.

Nesviţki, răsuflând zgomotos, se ridică şi se apropie surâzând de general.

— Nu binevoiţi să gustaţi ceva, excelenţă?

— Proastă afacere, zise generalul fără să-i răspundă, prea au zăbovit ai noştri.

— Să nu mă reped până acolo, excelenţă? Zise Nesviţki.

— Da, repede-te, te rog, zise generalul, repetând ordinul care fusese dat cu toate amănuntele, şi spune-le husarilor să treacă ultimii şi să dea foc podului pe urma lor, aşa cum le-am dat ordin; nu uita să inspectezi materialul incendiar de pe pod.

— Foarte bine! Răspunse Nesviţki.

Îşi strigă cazacul cu calul, îi porunci să strângă raniţa şi bidonul şi-şi aruncă sprinten trupul greoi în şa.

— Să ştiţi că trec pe la călugăriţe, spuse el către ofiţerii care se uitau zâmbind la el şi porni pe cărarea care cobora şerpuind.

— Ia să vedem, căpitane, până unde bat tunurile, se adresă generalul unui artilerist. Trageţi! Vă mai trece de urât.

— Servanţii, la tunuri! Comandă ofiţerul şi, într-o clipă, tunarii se repeziră voioşi din preajma focurilor şi încărcară tunurile.

— Pentru-ntâia lovitură! Se-auzi comanda.

Servantul numărul unu sări sprinten înapoi. Se auzi o detunătură metalică, asurzitoare; obuzul zbură şuierând pe deasupra ruşilor aflaţi sub poalele muntelui şi explodă cu mult înainte de a fi ajuns la inamic, însemnând cu un fum locul unde căzuse.

Chipurile soldaţilor şi ale ofiţerilor se înveseliră la auzul acestei explozii. Se ridicară cu toţii să privească în jos, la picioarele lor, urmărind mişcările trupelor noastre ce se vedeau ca-n palmă, iar în faţă, mişcările inamicului care se tot apropia. În aceeaşi clipă soarele ieşi cu totul din nori, şi frumosul sunet al detunăturii stinghere şi lumina strălucitoare a soarelui se contopiră într-o singură impresie de elan şi voie bună.