VII.

PE DEASUPRA PODULUI zburară două ghiulele duşmane, iar pe pod era din ce în ce mai mare înghesuială. În mijlocul podului, coborât de pe cal şi înghesuindu-şi trupul masiv în balustradă, sta prinţul Nesviţki şi se uita râzând îndărăt spre cazacul lui, care, câţiva paşi mai în urmă, ţinea amândoi caii de dârlogi. Ori de câte ori prinţul Nesviţki încerca să facă un pas înainte, soldaţii şi căruţele dădeau peste el şi îl şi împingeau la loc în balustradă, aşa că nu reuşea să facă nimic altceva decât să zâmbească.

— Om eşti tu, măi frăţioare? Spuse cazacul unui soldat conductor de furgon, care se vâra cu caii şi căruţa în grămada de infanterişti. Om eşti tu? Nu poţi să aştepţi şi tu puţin, să treacă generalul?

Dar conductorul de furgon nu se sinchisi de pomenirea acestui grad şi strigă la soldaţii care-i încurcau trecerea:

— Ei, măi fraţilor! Ţineţi mai pe stânga! Staţi pe loc!

Dar fraţii se înghesuiau umăr la umăr, încurcându-se în baionete şi nu ţineau deloc pe stânga, trecând pe pod ca o masă compactă, neîntreruptă. Uitându-se în jos peste parapet, prinţul Nesviţki văzu valurile repezi, zgomotoase şi mărunte ale Ennsului, care se învălmăşeau, fremătând şi, rotindu-se în jurul pilonilor podului, năvăleau unele peste altele. Apoi, uitându-se pe pod, văzu aceleaşi uniforme, vii valuri de soldaţi, apoi panaşe, chivere cu glugi, baionete şi puşti lungi, iar sub chivere, chipuri cu pomeţi laţi, cu obraji scofâlciţi, cu o expresie de oboseală şi nepăsare, şi picioare care se târau prin noroiul cleios, adunat pe scândurile podului. Din când în când, printre valurile acestea monotone de soldaţi, apărea, asemeni unei coame de spumă deasupra valurilor Ennsului, câte un ofiţer cu pelerină şi cu faţa deosebită de aceea a soldaţilor; uneori ca o şipcă legănată de apele râului, răzbătea printre valurile de infanterişti câte un husar rămas fără cal, vreo ordonanţă sau câte-un localnic; alteori, ca o bârnă care pluteşte înconjurată din toate părţile de apă, înota prin mulţimea de pe pod câte-o căruţă ofiţerească sau de campanie, încărcată cu vârf şi acoperită cu coviltir de piele.

— Ia te uită, parcă-i potop! S-au rupt zăgazurile, spuse deznădăjduit cazacul, oprindu-se. Mai sunteţi mulţi, măi?

— Fără unul, un melion, zise voios, clipind ghiduş, un soldat cu mantaua ruptă, care trecu chiar pe lângă dânsul şi dispăru o clipă mai târziu. După el trecu altul, un soldat bătrân.

— Când o-ncepe el (el era duşmanul) acuşica să ne împroaşte aici pe pod, spuse posomorât soldatul bătrân către tovarăşul său, n-ai să ştii unde să te scarpini mai întâi.

Soldatul trecu. În spatele lui trecu alt soldat, într-o căruţă:

— Unde dracu ai vârât obielele? Îl întrebă o ordonanţă, alergând după căruţă şi scotocind prin ea.

Trecu şi acesta, cu căruţă cu tot.

După ei venea un grup de soldaţi veseli şi, pe cât se vedea, cam băuţi.

— Măi, şi când mi ţi-l izbi odată cu patul puştii, drept peste dinţi… povestea bucuros unul, cu poalele mantalei suflecate, făcând un gest larg cu mâna.

— Ce să-i faci, gustoasă-i ea şunca, numai că… se amestecă un alt soldat, râzând cu hohote.

Trecură şi aceştia, aşa că Nesviţki nu putu afla pe cine l-au lovit peste dinţi şi mai ales ce era cu şunca.

— Grăbit mai e, ce să zic! Dacă ne-a trimis şi el o ghiulea, şi-a închipuit că praf îi face pe toţi, spuse supărat şi dojenitor un subofiţer.

— Şi numa' ce-a zburat odată pe deasupra mea, frăţioare, ghiuleaua aceea, am încremenit, nu alta… zise cu gura până la urechi, abia stăpânindu-şi râsul, un soldat tânăr. Zău aşa, să mor dacă vă mint, m-am speriat, nu glumă! Făcu soldatul, ca şi cum s-ar fi mândrit cu spaima lui.

Trecu şi acesta. După el venea o căruţă care nu semăna deloc cu cele care trecuseră până atunci. Era un furgon nemţesc cu doi cai şi încărcat, pe cât părea, cu o întreagă gospodărie; de furgonul acesta, pe care îl conducea un neamţ, era legată o minunată vacă bălţată, cu un uger uriaş. Sus, peste nişte aşternuturi, pe perne, şedeau o femeie cu un copil la sân, o babă şi o fetişcană trupeşă şi rumeioară. Aceşti locuitori refugiaţi erau, de bună seamă, lăsaţi să treacă în baza unei autorizaţii speciale. Ochii tuturor soldaţilor se îndreptară spre femei şi, cât timp trecu printre ei căruţa domol, la pas, toate observaţiile soldaţilor se învârtiră numai în jurul celor două femei. Pe toate chipurile vedeai aproape unul şi acelaşi zâmbet, care trăda gânduri necuviincioase cu privire la fetişcana din car.

— Ia te uită, cârnăţarii, şi-au luat şi ei tălpăşiţa!

— Nu-ţi vinzi muierea? Spunea altul, apăsând pe ultima silabă, către neamţul care, supărat şi speriat, mergea cu paşi mari şi cu privirea în pământ.

— Ia te uită cum s-au mai gătit! Ale dracului!

— La ele să te fi brodit tu în cantonament, măi Fedotov!

— Aţi văzut, fraţilor?

— Încotro? Întrebă un ofiţer de infanterie, care muşca dintr-un măr şi zâmbea şi el la vederea fetei.

Neamţul închise ochii, în semn că nu înţelege.

— Dacă vrei, ia-ţi-l ţie, spuse ofiţerul, şi întinse fetei mărul.

Fata zâmbi şi-l luă. Ca toţi cei de pe pod, Nesviţki nu-şi mai dezlipi ochii de la femei, tot timpul cât le văzu trecând. După ce trecură, începură să vină iarăşi aceleaşi rânduri nesfârşite de soldaţi, cu aceleaşi vorbe în gură, şi în sfârşit toţi se opriră. Aşa cum se întâmplă adesea, la ieşirea de pe pod caii de la căruţa unei companii se poticniseră şi toată gloata trebui să aştepte.

— Dar de ce s-or fi oprind? Nu-i deloc rânduială! Spuneau soldaţii. Unde te bagi? Fire-ai al dracului! Nu poţi aştepta şi tu un pic? Dar când o să dea el foc podului, atunci ce-ai să te mai faci? Ia uită-te, l-au înghesuit şi pe ofiţerul de colo, se auzeau glasuri din toate părţile gloatei îngrămădite; şi toţi se îmbulzeau spre capătul podului.

În timp ce se uita peste parapet la apele Ennsului, Nesviţki auzi deodată un sunet, încă nou pentru el, care se apropia din ce în ce… şi ceva greu căzu plescăind în apă.

— Ia te uită până unde ajunge! Rosti necăjit un soldat foarte aproape de el, privind spre locul de unde se auzise sunetul.

— Ne dă ghes să trecem mai iute, zise altul cu îngrijorare.

Mulţimea se urni iarăşi din loc. Nesviţki înţelese că asta trebuie să fi fost o ghiulea.

— Ei, cazacule, dă-mi calul! Spuse el. Ei, voi, de colo! Daţi-vă mai la o parte! La o parte! Faceţi loc!

Cu mari sforţări, reuşi să ajungă până la cal. Fără să înceteze a striga, se îmbulzi înainte. Soldaţii dimprejurul lui se înghesuiră ca să-i facă loc, dar nu izbutiră, căci şi pe ei îi împingeau alţii, şi-l călcară rău pe picior.

— Nesviţki! Nesviţki! Măi urâtule! Se auzi în timpul acesta, din spatele lui, o voce răguşită.

Nesviţki se întoarse şi-l văzu, la vreo cincisprezece paşi, despărţit de dânsul prin această masă vie a infanteriştilor care se urneau cu greu, pe frumosul Vaska Denisov, cu faţa aprinsă, cu părul negru zburlit, cu chipiul pe ceafă şi cu dolmanul husăresc aruncat tinereşte pe-un umăr.

— Dă-le tu ordin ăstora, lua-i-ar dracu, să-mi facă drum, strigă Denisov, pe care se vedea că-l cuprinsese un acces de furie, căci cu mâna-i mică, roşie ca şi faţa, îşi agita ameninţător sabia, cu teacă cu tot, iar ochii lui negri ca tăciunele îi jucau, sclipind în orbite.

— Hei, Vasea! Răspunse cu bucurie Nesviţki. Ce mai faci?

— Nu poate trece escadronul, strigă Vaska Denisov cu îndârjire, arătându-şi dinţii albi şi dând pinteni lui Beduin, frumosul său cal negru, care, ciulind urechile şi ferindu-şi-le de baionete, bătea nerăbdător cu copitele în scândurile podului, tot sforăind şi împroşcând necontenit cu spuma strânsă la zăbală pe cei dimprejur, gata parca să sară peste parapet, dacă l-ar fi lăsat călăreţul.

— Ce-i asta? Oi ce sunteţi! Sunteţi mai rău ca oile! La o parte… Faceţi loc… Stai, n-auzi? Măi, tu cel cu căruţa, lua-te-ar dracu! Te fac bucăţi! Strigă el şi, într-adevăr, trase sabia din teacă şi începu să-l ameninţe cu ea.

Soldaţii, cu spaimă-n ochi, se înghesuiră unii într-alţii, şi Denisov ajunse lângă Nesviţki.

— Cum de astăzi nu eşti beat? Îl întrebă Nesviţki pe Denisov, când acesta fu lângă dânsul.

— Da' parcă mai ai vreme să te-mbeţi? Răspunse Vaska Denisov. Toată ziua, de colo până colo, ne mână cu regimentul. Dracu să mai înţeleagă! Dacă-i bătălie, atunci să ne batem, nu aşa.

— Ce fercheş eşti tu azi! Zise Nesviţki, privind la dolmanul cel nou al lui Denisov şi la valtrapul calului.

Denisov zâmbi, scoase din buzunar o batistă care răspândea miros de parfum şi o apropie de nasul lui Nesviţki.

— Altfel nici nu se poate! Doar merg la luptă! M-am bărbierit, m-am spălat pe dinţi şi m-am parfumat.

Datorită chipului impunător al lui Nesviţki, urmat de cazac, şi hotărârii lui Denisov, care-şi vântura ameninţător sabia şi striga necontenit, izbutiră să răzbată până la celălalt capăt al podului şi să oprească infanteria. Nesviţki îl găsi la ieşire pe colonel, căruia avea misiunea să-i transmită ordinul şi, de îndată ce şi-o îndeplini, porni înapoi.

După ce-şi făcu drum, Denisov se opri la intrarea podului. Strunindu-şi cu nepăsare armăsarul, care bătea nerăbdător din picior, el se uita la escadronul din faţa lui. Scândurile podului începură să răsune de tropotul măsurat al copitelor, ca şi cum ar fi dat drumul la o herghelie; escadronul, cu ofiţerii în frunte, se înşiră pe pod în rânduri de câte patru şi începu să treacă pe lângă el de cealaltă parte.

Infanteriştii, înghesuiţi în noroiul frământat de pe marginea podului, se uitau la husarii fercheşi şi spălaţi, care treceau în ordine pe lângă ei, privindu-i zeflemitor, cu reavoinţă şi răceală, caracteristice întâlnirilor dintre unităţi de arme diferite.

— Spilcuiţi băieţi! Îs tocmai buni pentru parada de la Podnovinskoie248.

— Ce folos! Nu-s buni de nimic altceva decât de paradă, spuse un altul.

— Măi pifane, nu ridica praful! Glumi un husar, al cărui cal, sărind, stropise cu noroi un infanterist.

— Să te văd şi pe tine mărşăluind numai vreo două etape cu raniţa-n spinare, şi ţi s-ar duce dracului toate ceaprazurile alea, zise infanteristul, ştergându-şi cu mâneca noroiul de pe faţă. Când eşti călare, te crezi pasăre, nu om.

— De-ai fi şi tu pe cal, măi Zikin, să mergi colea călare, ce mândru ai mai fi! Glumi un caporal cu un infanterist slăbănog, îndoit sub greutatea raniţei.

— Încalecă pe un băţ şi zi şi tu că-i cal, se amestecă în vorbă un husar.