VIII.

INFANTERIA RĂMASĂ LA urmă se grăbea să treacă podul înghesuindu-se, ca într-o pâlnie, la intrarea lui. În cele din urmă, după ce trecură toate căruţele, înghesuiala se mai domoli şi ultimul batalion intră pe pod. Numai husarii lui Denisov rămăseseră faţă în faţă cu duşmanul, de cealaltă parte a podului. Inamicul, care putea fi zărit de departe, de pe dealul din faţă, nu se zărea încă de aci de jos de lângă pod, fiindcă în valea prin care curgea râul, orizontul era închis de o culme ce se înălţa la o distanţă de numai o jumătate de verstă. În faţă era o întindere pustie pe care se vedeau, mişcându-se în grupuri mici, cazaci de-ai noştri în patrulare. Deodată, pe drumul de pe înălţimea din faţă se iviră trupe în mantale albastre şi formaţii de artilerie. Erau francezii. Patrula de cazaci o luă la trap, devale. Toţi ofiţerii şi oamenii din escadronul lui Denisov, deşi îşi dădeau toată silinţa să se uite în altă parte şi să vorbească despre alte lucruri, nu conteneau să privească şi să se gândească tocmai la ceea ce se petrecea acolo, pe colină, şi toţi se uitară deodată la cele câteva pete negre care se iviseră la orizont şi în care ei recunoscură trupele inamice. După-amiază, vremea se înseninase din nou; soarele se lăsa luminos deasupra Dunării şi a dealurilor întunecate din preajma fluviului. Era linişte şi din când în când, de pe deal, se auzeau, aduse de vânt, trompetele şi strigătele duşmanului. Escadronul nu mai era acum despărţit de inamic decât de cele câteva patrule. Un spaţiu pustiu ca de vreo trei sute de stânjeni se aşternea de la ei la duşman. Inamicul încetase focul şi faptul acesta făcea să se simtă şi mai puternic prezenţa acelui strict hotar nevăzut, inaccesibil şi înfricoşător, care desparte două armate duşmane.

„Un singur pas dincolo de linia aceasta, care aduce cu graniţa dintre vii şi morţi, şi dai piept cu necunoscutul, cu suferinţele şi cu moartea. Şi ce-i acolo? Cine-i acolo? Colo, peste câmp, după copacul şi după acoperişul acela luminat de soare? Nimeni nu ştie, dar tare-aş dori să aflu. Groaznic e să treci hotarul acesta, şi totuşi aş dori să-l trec; e ştiut, doar, că mai curând sau mai târziu tot va trebui să-l trec şi să aflu ce este de partea cealaltă a hotarului, aşa cum voi afla neapărat odată ce este dincolo de moarte. Mă simt puternic, voinic, voios, îndârjit şi înconjurat de oameni tot atât de voinici, de îndârjiţi şi de plini de viaţă.” Dacă nu cugetă aşa, cel puţin aşa simte fiecare om care se află faţă în faţă cu inamicul; iar sentimentul acesta dă o strălucire deosebită şi o vioiciune plină de voie bună tuturor impresiilor din asemenea clipe.

Pe culme, la inamic, se ivi un fum de împuşcătură şi ghiuleaua zbură vâjâind deasupra capetelor husarilor din escadron. Ofiţerii care stătuseră toţi împreună se repeziră fiecare la locurile lor. Husarii făceau sforţări să-şi alinieze caii. Se făcu în tot escadronul tăcere deplină. Toţi se uitau drept înainte, la inamic şi la comandantul escadronului, aşteptând comanda. Zbură o a doua şi apoi o a treia ghiulea. Nu mai era nici o îndoială că duşmanul trăgea în escadron; dar ghiulelele zburau, toate la fel, şuierând repezit pe deasupra capetelor lor, şi cădeau undeva, în spate. Husarii nu se uitau unde, dar la fiecare nou şuier al zborului de ghiulea, toţi oamenii din escadron, cu feţele lor atât de diferite, dar devenite acum aidoma, cu răsuflarea oprită, se ridicau în scări, ca la comandă, de îndată ce auzeau proiectilul, şi se lăsau iar în şa când ghiuleaua trecea. Soldaţii, fără a-şi întoarce capetele, se uitau pe furiş unii la alţii, curioşi să observe impresiile camarazilor lor. Pe toate chipurile, începând de la Denisov şi sfârşind cu gornistul, se desenase în jurul buzelor şi în bărbie una şi aceeaşi trăsătură de combativitate, îndârjire şi emoţie. Majorul se încruntase, uitându-se la soldaţi, ca şi cum i-ar fi ameninţat cu cine ştie ce pedeapsă. Iuncherul Mironov se apleca la fiecare nou vâjâit de ghiulea. Rostov, care se afla la flancul sting, călare pe Gracik al lui, cam slab de picioare, dar foarte arătos, avea aerul fericit al unui şcolar chemat în faţa unui numeros public să dea un examen, la care era sigur că se va distinge. Se uita cu ochi limpezi şi luminoşi la toţi, ca şi cum i-ar fi rugat să ia seama cât de liniştit poate sta el sub obuze. Dar şi pe chipul său, fără să-şi dea seama, se desenă în jurul gurii aceeaşi expresie nouă şi severă, care se întipărise şi pe chipurile celorlalţi.

— Cine tot face plecăciuni acolo? Iuncher Mironov! Nu-i bine aşa, uită-te la mine! Strigă Denisov, care nu-şi mai găsea locul şi se învârtea mereu călare prin faţa escadronului.

Faţa cârnă şi încadrată de un păr negru a lui Vaska Denisov, ca de altfel tot trupul lui mărunt şi îndesat, cu mâna mică, dar vânjoasă (cu degetele scurte şi păroase), încleştată pe sabia scoasă din teacă, era întocmai ca întotdeauna, şi arăta mai curând ca în serile în care băuse câte o sticlă-două de vin. Era doar ceva mai roşu decât de obicei şi, dându-şi capul mult pe spate, aşa cum fac păsările când beau apă, îşi înfipse nemilos pintenii în coastele blândului său Beduin şi, lăsat pe spate ca şi cum ar fi rămas în urma calului, zbură la celălalt flanc al escadronului şi strigă cu glas răguşit să-şi controleze toată lumea pistoalele. Se apropie apoi de Kirsten. Căpitanul-secund, călare pe iapa lui butucănoasă, cu mers aşezat, venea spre el la pas. Impunător, cu mustăţile sale lungi, îşi păstra seriozitatea de totdeauna; doar ochii îi străluceau ceva mai tare ca de obicei.

— Ce crezi? Se adresă el lui Denisov. Eu zic că tot n-ajungem să ne încăierăm! Iaca, să vezi că iar vine ordin de retragere.

— Dracu-i ştie, ce au de gând să facă, bombăni Denisov. A! Rostov! Îi strigă el iuncherului, observându-i chipul vesel. Ei, ţi-ai văzut visul cu ochii.

Şi zâmbi aprobator, vădit mulţumit de ţinuta elevului. Rostov se simţi în culmea fericirii. În clipa aceea apăru pe pod comandantul regimentului. Denisov se repezi în întâmpinarea lui.

— Excelenţă, daţi-mi voie să-i atac. Îi dau peste cap!

— Ce să-i ataci, domnule! Rosti comandantul cu glas plictisit şi încruntându-se, de parcă l-ar fi enervat o muscă. Tot aici stai? Nu vezi că flancurile se retrag? Retrage-ţi imediat escadronul!

Escadronul trecu podul şi ieşi de sub bătaia tunurilor, fără să piardă măcar un singur om. Trecu după el şi al doilea escadron, care rămăsese la posturile înaintate; în sfârşit, părăsiră malul şi ultimii cazaci.

Cele două escadroane ale regimentului Pavlograd, odată ce-au trecut podul, o luară, unul îndărătul celuilalt, înapoi la deal. Comandantul regimentului, Karl Bogdanovici Schubert, se apropie de escadronul lui Denisov şi merse un timp la pas nu departe de Rostov, fără să-i dea nici o atenţie, cu toate că se vedeau acum pentru prima oară după incidentul cu Telianin. Rostov, simţindu-se aici, în front, în puterea unui om faţă de care se socotea acum vinovat, nu-şi mai lua ochii de la spinarea de atlet, de la ceafa blondă şi gâtul congestionat al comandantului de regiment. Deodată lui Rostov îi trecu prin minte că Bogdanâci se preface numai că nu-i dă atenţie şi că de fapt în timpul ăsta nu face decât să-l urmărească pentru ca să-i pună la încercare curajul; la gândul acesta, iuncherul îşi îndreptă ţinuta şi se uită voios în jur apoi i se năzări că Bogdanâci merge anume alături de dânsul, pentru ca să-şi arate vitejia faţă de Rostov. Îşi mai spuse că şi duşmanul său va da acum escadronului într-adins un ordin de atac disperat, tocmai ca să-l pedepsească pe el, Rostov, şi se vedea aievea, după atac, cum vine spre el comandantul şi-i strânge mărinimos mâna, lui, rănitului în luptă, drept semn al împăcării.

În momentul acesta, silueta unui ofiţer înalt şi cu umeri largi, bine cunoscut de husarii pavlogrădeni (doar făcuse până nu demult parte din regimentul lor), Jerkov, se apropie călare de comandantul regimentului. După îndepărtarea sa de la marele cartier general, Jerkov nu rămăsese la regiment – spunându-şi că nu-i el atât de prost să ducă greul frontului, când putea, stând cu braţele încrucişate la un comandament, să câştige mai multe decoraţii – şi izbutise astfel să fie numit ofiţer de ordonanţă pe lângă prinţul Bagration. Venea acum la fostul său comandant de regiment cu ordine din partea comandantului ariergărzii.

— Domnule colonel, zise el, adresându-se duşmanului lui Rostov şi privindu-şi foştii camarazi cu aerul întunecat, pe care-l avea de obicei când era serios, a venit ordin să vă opriţi şi să daţi foc podului.

— Cine dat ordin? Întrebă ursuz colonelul.

— Nu pot şti, domnule colonel, cine dat ordin, răspunse cu toată seriozitatea sublocotenentul, ştiu doar că mie prinţul mi-a ordonat: „Du-te şi spune colonelului ca husarii să se întoarcă repede şi să dea foc podului”.

După Jerkov mai veni la colonelul regimentului de husari şi un ofiţer din suită cu acelaşi ordin. După ofiţerul din suită ajunse şi Nesviţki, călare pe un cal mic de munte, căzăcesc, care de-abia-l mai putea duce în galop pe grăsan.

— Cum se poate, domnule colonel, începu el să strige încă din mers, nu v-am spus odată să se dea foc podului? Cine a încurcat acum lucrurile? Şi-a pierdut minţile toată lumea! Nu te mai poţi înţelege cu nimeni.

Colonelul îşi opri fără grabă regimentul şi se adresă lui Nesviţki:

— Mi-aţi forpit tespre materialele incentiare, zise el, dar de tat foc nu mi-aţi spus teloc să tau foc!

— Cum naiba, frate dragă zise, oprindu-se, Nesviţki şi, scoţându-şi chipiul, îşi netezi cu mâna lui grăsună părul ud de sudoare. Cum adică? Nu v-am spus eu să daţi foc podului, după ce vor fi pregătite materialele incendiare?

— Mai întâi, tomnule ofiţer te ştat-maşor, eu pentru tumneata nu sunt „frate tragă” şi pe urmă nu mi-ai forpit teloc te tat foc potului! Eu cunosc tatoria mea şi am opiceiul să eczecut întocmai ortinele. Tumneata ai spus că se va ta foc potului, tar te către cine, eu nu sunt tuhul zvânt, ca să ştiu…

— Uite, aşa se întâmplă întotdeauna, zise Nesviţki, dând plictisit din mână. Dar tu, cum de eşti aici? Se adresă el lui Jerkov.

— Am venit pentru acelaşi lucru. Dar eşti leoarcă, vino să te storc puţin.

— Tumneata ai spus, tomnule ofiţer de ştat-maşor… continuă colonelul cu un ton de om ofensat.

— Domnule colonel, îl întrerupse ofiţerul din suită, trebuie să vă grăbiţi, altfel inamicul va aduce tunurile la o distanţă de la care va putea trage cu mitralii.

Colonelul tăcu, uitându-se pe rând la ofiţerul din suită, la dolofanul ofiţer de stat-major, apoi la Jerkov, şi se încruntă.

— Voi ta foc potului, zise el pe un ton solemn, vrând parcă să spună că, trecând peste toate neplăcerile ce i se fac, el îşi va îndeplini cu toate astea datoria.

Şi, lovindu-şi cu picioarele lungi şi muşchiuloase calul, ca şi cum calul ar fi fost vinovat de tot ce se întâmplase, colonelul se repezi la escadronul al doilea, chiar acela în care servea Rostov sub comanda lui Denisov, şi-i ordonă să se întoarcă înapoi la pod.

„Vezi, chiar aşa şi este, gândi Rostov, vrea să mă pună la încercare”. Inima îi zvâcni mai tare şi sângele i se urcă în obraji. „Are să vadă el cu ce fel de fricos are de-a face!”

Şi din nou, pe toate chipurile, înveselite acum, ale oamenilor din escadron, se ivi trăsătura aceea de seriozitate pe care o avuseseră toţi cât timp stătuseră sub obuzele inamice. Rostov nu-l slăbea din ochi pe duşmanul său, comandantul de regiment, dornic să descopere pe chipul lui vreun semn care să-i confirme bănuielile; dar colonelul nu se uită o singură dată măcar, ci privea tot înainte, aşa cum făcea totdeauna când era-n front, sever şi plin de solemnitate. Se auzi o comandă.

— Mai repede! Mai repede! Spuseră câteva voci de lângă el.

Agăţându-şi săbiile de dârlogi, zăngănind din pinteni şi grăbindu-se fără să ştie singuri ce aveau anume de făcut, husarii descălecară. Unii prinseră să se închine. Rostov nu se mai uita acum la comandant; nu mai avea când. Se temea cumplit, se temea cu strângere de inimă, să nu rămână cumva în urma celorlalţi husari. Mâna îi tremură când trecu dârlogii calului în mâna ordonanţei şi simţi cum sângele îi năpădeşte inima zvâcnind năvalnic. Denisov, lăsat pe spate, trecu în goană şi strigă ceva când ajunse în dreptul lui. Rostov nu mai vedea nimic decât husari care alergau în jurul lui în zăngănit de săbii şi de pinteni.

— Brancardele! Strigă o voce din spate.

Rostov nu se gândi la înţelesul pe care putea să-l aibă acest cuvânt; fugea, străduindu-se doar să fie pe pod înaintea tuturor. Dar chiar lângă pod, cum fugea fără să vadă unde calcă, dădu într-o băltoacă de noroi cleios, alunecă şi căzu pe brânci, murdărindu-şi mâinile. Alţii i-o luară înainte.

— Pe amântoi părţi, căpitane, îi ajunse lui până la ureche vocea comandantului de regiment, care, oprit pe undeva pe aproape, sta călare nu departe de pod, cu faţa triumfătoare şi radiind de voie bună.

Rostov, după ce-şi şterse mâinile de pantaloni, aruncă o privire înspre duşmanul său şi dădu să fugă mai departe, socotind că, cu cât mai-departe va merge, cu atât mai bine va fi privit. Dar Bogdanâci, cu toate că nu se uita într-acolo şi deci n-avusese cum să-l recunoască pe Rostov, se răsti la el.

— Cine alergi pe mişlocul potului? Pe partea treapta! Elev, înapoi! Strigă el supărat, apoi adresându-se lui Denisov, care, făcând paradă de vitejie, intrase călare pe scândurile podului: Pentru ce riscat, căpitane! Ar fi pine se tescalecaţi, spuse colonelul.

— Ei! Pe cel vinovat îl nimereşte totdeauna ghiuleaua, răspunse Vaskea Denisov, întorcându-se în şa.

În timpul acesta, Nesviţki, Jerkov şi ofiţerul din suită stăteau toţi împreună, dincolo de bătaia tunurilor, şi se uitau când la această mână de oameni cu chivere galbene, dolmane verzi încheiate cu găitane şi pantaloni albaştri, care se mişcau pe lângă pod, când la mantalele albastre şi la pâlcurile de oameni şi cai de dincolo de pod care se apropiau şi printre care se puteau uşor recunoaşte tunurile.

„Vor reuşi sau nu vor reuşi să aprindă podul? Cine i-o va lua celuilalt înainte? Ajung ai noştri la timp şi-i dau foc sau se apropie francezii la o bătaie de mitralii şi-i seceră pe toţi?” Aceste întrebări şi le punea fără să vrea, cu strângere de inimă, fiecare om din mulţimea aceea de trupe care stătea în apropierea podului şi se uita la husarii de pe pod şi la uniformele albastre, cu baionete şi arme de foc, ce se apropiau de cealaltă parte, în lumina puternică a asfinţitului de soare.

— Ah! Li s-a-nfundat husarilor! Spuse Nesviţki. Sunt acum în bătaia mitraliei!

— A luat degeaba cu el atâţia oameni, zise ofiţerul din suită.

— Aşa e! Încuviinţă Nesviţki. Să fi trimis doar doi băieţi de ispravă, şi ar fi fost de ajuns!

— Ah, luminăţie, se amestecă Jerkov, fără să-şi dezlipească ochii de la husari, cu acelaşi veşnic aer naiv, după care nu puteai şti dacă ceea ce spunea era serios sau nu. Ah, luminăţie! De ce-i judecaţi aşa? Zici că să trimitem numai doi oameni; bine, dar atunci nouă cine ne mai dă ordinul sfântului Vladimir, cu baretă? Pe când aşa, chiar dacă va fi niţeluş scuturat, escadronul poate fi propus pentru decorare şi va primi chiar bareta. Ştie el, Bogdanâci al nostru, ce face.

— Ei, exclamă ofiţerul din suită, astea-s pentru mitralii!

Şi arătă la tunurile franţuzeşti, care fuseseră desprinse de antetrenuri şi trase cu iuţeală în lături.

În rândurile francezilor, în grupele unde erau tunurile, apăru un nouraş de fum, apoi un al doilea, un al treilea, aproape în acelaşi timp, şi în clipa când vâjâi prin văzduh cel dintâi obuz, se văzu un al patrulea nouraş de fum. Două bubuituri apoi, una după alta, şi pe urmă a treia.

— Oh! Oh! Oftă Nesviţki, ca şi cum l-ar fi ars un foc dureros, apucându-l de mână pe ofiţerul din suită. Uite, a căzut unul, a căzut, a căzut!

— Doi, mi se pare!

— Să fi fost eu împărat, n-aş fi făcut niciodată război, zise Nesviţki, întorcând capul.

Francezii îşi încărcau iarăşi în pripă tunurile. Infanteriştii lor, în mantale albastre, se îndreptau în fugă spre pod. Din nou însă, la intervale neregulate, se iviră nouraşii de fum, şi mitraliile începură să trosnească şi să le plesnească pe pod. De data aceasta, Nesviţki nu mai putu vedea ceea ce se întâmpla pe pod. Un fum gros se ridicase deasupra podului. Husarii reuşiseră să-i dea foc, şi bateriile franceze tot îl mai băteau, nu pentru ca să împiedice incendierea lui, ci pentru că tunurile fuseseră puse în bătaie şi aveau în ce bate.

Înainte ca husarii să se fi putut înapoia la cei ce le ţineau caii, francezii izbutiră să le trimită trei salve de mitralii. Două salve nu-şi atinseră ţinta şi mitraliile îşi trecuseră ploaia pe deasupra capetelor, dar a treia nimerise totuşi în mijlocul grupului de husari şi doborâse trei oameni.

Rostov, preocupat de raporturile sale cu Bogdanâci, se oprise în mijlocul podului, neştiind ce să facă. De tăiat (aşa cum îşi închipuise el întotdeauna lupta) n-avea pe cine să taie; de ajutat la aprinderea podului de asemenea nu putea ajuta, căci nu-şi luase şi el, aşa cum făcuseră ceilalţi soldaţi, un şomoiog de paie. Stătea şi se uita, când deodată auzi o pârâitură pe pod, un zgomot ca de nuci ce se împrăştie şi văzu cum, chiar de lângă el, unul dintre husari se prăvăli gemând, pe parapet. Rostov alergă spre el odată cu alţii. Iarăşi se auzi strigătul: „Brancarda!” Patru oameni îl luară şi-l ridicară pe cel căzut.

— O-o-o – of! Făceţi-vă pomană şi lăsaţi-mă, pentru Dumnezeu, striga rănitul, dar camarazii îl ridicară totuşi de jos şi-l puseră pe targă.

Nikolai Rostov se întoarse şi, ca şi când ar fi căutat ceva anume, începu să se uite în depărtări, la apa Dunării, la cer şi la soare! Ce frumos i se părea cerul! Cât de albastru, de liniştit şi de adânc! Cât de puternic şi de solemn asfinţea soarele! Cu ce luciu dezmierdător sclipea departe Dunărea! Şi parcă şi mai frumoşi erau acum în zare munţii, care albăstreau depărtările, dincolo de Dunăre; frumoasă era mânăstirea, frumoase erau tainicele văgăuni şi pădurile de pini, cu creştetele învăluite în negură! Ce linişte e-acolo… ce fericire… „N-aş mai dori nimic, nimic altceva, decât să pot fi acolo, gândi Rostov. În mine şi-n soarele acesta e atâta fericire; pe când aici… geamăt, suferinţă, frică şi-nvălmăşeala asta, şi pripeala… Iată, iarăşi nu ştiu ce strigăte, iarăşi o iau cu toţii la fugă înapoi, şi voi fugi şi eu cu ei, şi iat-o lângă mine moartea jur împrejurul meu… O clipă numai şi nu voi mai vedea niciodată soarele acesta, apa aceasta, văgăuna aceasta…”

În clipa aceea soarele scăpată dincolo de neguri; în faţa ochilor, Rostov văzu altă targă. Atunci, frica de moarte şi frica de tărgi, dragostea de soare şi dragostea de viaţă se contopiră toate într-o impresie de dureroasă îngrijorare.

„Doamne Dumnezeule! Tu, care eşti în ceruri, mântuieşte-mă, iartă-mă şi mă ocroteşte!” şopti pentru sine Rostov.

Husarii alergară spre cei care le ţineau caii, glasurile începură să se audă mai lămurit şi mai domoale, iar tărgile pieriră din faţa ochilor.

— Ei, frate, ai mirosit şi tu praful de puşcă? Îi strigă la ureche vocea lui Vaska Denisov.

„Totul s-a sfârşit cu bine, dar sunt un laş, da, sunt un laş”, se gândi Rostov şi, oftând din greu, luă din mâna ordonanţei dârlogii lui Gracik, care-şi ţinea şi-acum un picior în repaus, şi încălecă.

— Ce-au fost astea? Mitralii? Întrebă el pe Denisov.

— Şi încă ce mitralii! Răspunse Denisov. Au lucrat bine flăcăii! Da-i lucru scârbos! Atacul – e altceva, e plăcut, tai în carne vie; pe când aşa, dracu să-i ştie, parcă trag la ţintă.

Şi Denisov se depărtă, ducându-se la grupul în care se aflau comandantul regimentului, Nesviţki, Jerkov şi ofiţerul din suită, care se opriseră toţi aproape de Rostov.

„Cel puţin, bine că n-a băgat nimeni de seamă”, se gândi Rostov. Şi, într-adevăr, nimeni nu observase nimic, căci fiecăruia dintre ei îi era cunoscut acest sentiment pe care iuncherul, ce nu primise până acum botezul focului, îl încerca pentru întâia dată.

— Ei, acum voi avea ce raporta, zise Jerkov. Te pomeneşti că mă înaintează şi pe mine locotenent.

— Raportaţi prinţului că eu tat foc potului, zise solemn şi vesel colonelul.

— Şi dacă întreabă despre pierderi?

— Nimica toată! Toi husari răniţi şi unul ucis pe loc, spuse el cu vădită mulţumire, fără să-şi poată stăpâni un zâmbet fericit, şi accentuând în chip deosebit cuvintele: ucis pe loc.

IX.

URMĂRITĂ DE O ARMATĂ de o sută de mii de francezi sub comanda lui Bonaparte, având de întâmpinat atitudinea duşmănoasă a localnicilor, nemaiputând avea încredere în aliaţii ei şi, pe deasupra, fiind nevoită din cauza aprovizionărilor neîndestulătoare să procedeze în afară de toate convenţiile prescrise ale războiului, armata rusă, alcătuită din treizeci şi cinci de mii de oameni sub comanda lui Kutuzov, se retrăgea în pripă pe Dunăre în jos, fără să se oprească decât atunci când era ajunsă de inamic, pentru a se desprinde prin acţiuni de ariergardă, nu mai mult decât era necesar pentru o retragere fără pierderi de material greu. Se dădură asemenea lupte la Limbach, Amstetten şi Melk; dar cu toată vitejia şi dârzenia cu care se luptau ruşii, recunoscute chiar şi de inamic, rezultatul acestor încăierări fu numai aceeaşi retragere, din ce în ce mai grăbită.

Trupele austriece, care se putuseră salva la Ulm şi se uniseră cu trupele lui Kutuzov la Braunau, se despărţiră acum de armata rusă, iar Kutuzov rămase numai cu slabele-i forţe istovite. Să mai apere Viena nici nu putea fi vorba. În locul războiului de ofensivă – studiat în amănunţime, după regulile noii ştiinţe, strategia – ale cărui planuri îi fuseseră înmânate la Viena de către Hofkriegsrat-ul austriac, singura ţintă, idealul aproape irealizabil al lui Kutuzov, era acum să nu lase să i se prăpădească oştirea, cum i se întâmplase lui Mack la Ulm, şi să se unească cu trupele care urmau să sosească din Rusia.

La 28 octombrie, Kutuzov trecu cu armata pe malul stâng al Dunării şi pentru prima dată făcu un popas, având Dunărea între el şi principalele forţe franceze. În ziua de 30, el atacă divizia de sub comanda lui Mortier, care se afla pe malul stâng al Dunării, şi o zdrobi. În această acţiune fură pentru prima oară luate şi trofee: un drapel, câteva tunuri şi doi generali inamici căzuţi prizonieri. Pentru prima oară, într-o retragere care dura de două săptămâni, trupele ruseşti poposeau, şi după luptă nu numai că-şi păstrară poziţiile, dar îi mai şi puseră pe fugă pe francezi. În ciuda faptului că armata era dezbrăcată, sleită de puteri şi micşorată cu o treime din cauza celor rămaşi în urmă, a răniţilor, a morţilor şi a bolnavilor; în ciuda faptului că, pe celălalt mal al Dunării, mulţi bolnavi şi răniţi fuseseră părăsiţi fără altă protecţie decât o scrisoare din partea lui Kutuzov, prin care el apela la sentimentele de umanitate ale inamicului; în ciuda faptului că spitalele şi casele mai mari din Krems, transformate în lazarete, nu mai pridideau să îngrijească pe toţi bolnavii şi răniţii, în ciuda tuturor acestor fapte, popasul de lângă Krems şi victoria asupra lui Mortier ridicaseră simţitor moralul trupelor. În toată armata, chiar şi la cartierul general, circulau cele mai îmbucurătoare, deşi neîntemeiate, zvonuri despre nişte închipuite coloane care s-ar apropia, venind din Rusia, despre nu se ştie ce victorie repurtată de austrieci şi despre retragerea înspăimântată a lui Bonaparte.

Prinţul Andrei se găsea în timpul bătăliei trimis cu o misiune pe lângă generalul austriac Schmidt, omorât în această acţiune. Calul prinţului fusese rănit sub el şi prinţul însuşi zgâriat la o mână de un glonte. În semn de mare încredere din partea lui Kutuzov, el fu trimis să ducă vestea acestei izbânzi la curtea Austriei, care acum nu mai era la Viena, ameninţată de forţele franceze, ci la Brünn. În noaptea bătăliei, emoţionat, dar defel obosit (cu toată constituţia lui aparent slabă, prinţul Andrei putea suporta oboseala fizică mai uşor decât oamenii cei mai puternici), el venise călare la Krems cu un raport al lui Dohturov către Kutuzov şi fusese trimis în aceeaşi noapte curier la Brünn. Însărcinarea aceasta de a duce curierul, în afara decoraţiei, care-i era asigurată, însemna un pas mare spre înaintarea în grad.

Noaptea era întunecoasă, dar înstelată; drumul se vedea ca o dâră neagră prin albul zăpezii căzute în ajun, în ziua luptei. Aci, depănându-şi firul impresiilor din lupta ce avusese loc, aci, închipuindu-şi cu plăcere efectul pe care-l va stârni el cu vestea izbânzii, sau amintindu-şi cum fusese petrecut la plecare de către comandantul suprem şi de către camarazii lui, prinţul Andrei, legănat în trăsura de poştă, încerca starea sufletească a omului care a aşteptat mult timp şi care, în sfârşit, a atins începutul unei fericiri mult dorite. Îndată ce închidea ochii, în urechi îi răsunau salve de puşcă şi bubuituri de tun, care se topeau în huruitul roţilor şi în impresiile victoriei. În vis, după aceea, se făcea că ruşii fug şi că el însuşi e ucis; dar se trezea repede, fericit să-şi dea seama că nimic din toate astea nu fusese adevărat şi că, dimpotrivă, francezii erau cei puşi pe fugă. Începea din nou să-şi împrospăteze în minte toate amănuntele victoriei, bărbăţia lui calmă din timpul luptei şi, liniştindu-se, aţipea… După noaptea aceea adâncă şi înstelată, urmă o dimineaţă strălucitoare şi plină de voie bună. Zăpada se topea la soare şi caii înaintau cu iuţeală, lăsând în urma lor, la dreapta şi la stânga drumului, păduri, câmpii, cătune…

La una dintre haltele de poştă, prinţul Andrei ajunse din urmă un convoi de răniţi ruşi. Ofiţerul rus care conducea convoiul şedea tolănit în prima căruţă şi-i tot striga ceva unui soldat, înjurându-l cu vorbele cele mai grosolane. În lungi furgoane nemţeşti, care-i duceau zdruncinându-i pe drumul pietros, erau înghesuiţi câte şase sau chiar mai mulţi răniţi, palizi, murdari, bandajaţi. Unii dintre ei stăteau de vorbă (îi auzi vorbind ruseşte), alţii mâncau pâine, alţii, cei mai grav răniţi, tăceau şi se uitau cu ochi blânzi de copil bolnav la curierul care trecea în fuga trăsurii pe lângă ei.

Prinţul Andrei porunci să oprească şi întrebă pe unul dintre soldaţi în ce luptă fuseseră răniţi.

— Alaltăieri, la Dunăre, răspunse soldatul.

Prinţul Andrei scoase punga şi-i dădu soldatului trei galbeni.

— Pentru toţi, adăugă el, adresându-se ofiţerului care se apropiase. Însănătoşire grabnică, băieţi! Mai avem mult de luptat.

— Ce noutăţi ne aduceţi, domnule aghiotant? Întrebă ofiţerul, dornic, se vede, să mai stea de vorbă.

— Bune! Mână, strigă el vizitiului şi porni mai departe.

Se înnoptase de-a binelea, când prinţul Andrei intră în Brünn şi se văzu înconjurat de clădiri înalte, de prăvăliile cu vitrine luminate ca şi ferestrele caselor şi felinarele aprinse, de trăsuri frumoase huruind pe caldarâm, şi de toată atmosfera de oraş mare atât de îmbietoare întotdeauna pentru militarul abia sosit dintr-o tabără de pe front. Deşi călătorise numai în goana cailor şi nu dormise toată noaptea, prinţul Andrei, când se apropie de palat, se simţi mai înviorat decât în ajun. Numai ochii îi licăreau cu un sclipet febril, iar gândurile i se înşirau cu o limpezime şi o iuţeală neobişnuite. Imaginile vii ale luptei i se înfăţişară din nou, toate, de data aceasta nu tulburi, ci bine delimitate, într-o expunere concisă, pe care în închipuirea sa o făcea împăratului Franz. La fel de viu îşi reprezenta el eventualele întrebări care-i puteau fi puse şi răspunsurile pe care le-ar putea da. El se aştepta să fie primit îndată de împărat. Dar la intrarea principală a palatului îl întâmpină un funcţionar care, identificându-l drept curier, îl îndrumă spre altă intrare.

— Din coridor pe dreapta, Euer Hochgeboren249; acolo îl veţi găsi pe aghiotantul imperial de serviciu, îi zise funcţionarul. El vă va conduce la ministrul de război.

Aghiotantul imperial de serviciu, care-l primi pe prinţul Andrei, îl rugă să aştepte şi se duse să raporteze ministrului de război. În cinci minute se înapoie şi, înclinându-se deosebit de respectuos, făcu loc prinţului să treacă înainte şi-l conduse prin coridor în cabinetul unde se afla ministrul. Aghiotantul imperial, prin respectul cu totul ieşit din comun pe care i-l arăta, voia, după câte se părea, să se pună la adăpost de o eventuală familiaritate din partea aghiotantului rus. Când fu aproape de uşa cabinetului ministrului de război, voioşia prinţului Andrei pierise aproape cu totul. Se simţea jignit şi sentimentul jignirii se transformă în aceeaşi clipă, fără să-şi dea măcar seama, într-un dispreţ prin nimic justificat. Mintea sa ageră îi suflă, însă, numaidecât motivele pentru care el avea dreptul de a-i dispreţui şi pe aghiotant şi pe ministrul de război. „Lor, care nici n-au mirosit vreodată praful de puşcă, li s-o fi părând că nu e deloc greu să câştigi o victorie”, îşi spuse el. Ochii lui îşi strânseră cu dispreţ pleoapele; intră înadins foarte tacticos în cabinetul ministrului. Sentimentul acesta se întări şi mai mult când dădu cu ochii de ministrul de război, care, stând îndărătul unei uriaşe mese de lucru, timp de aproape două minute nu acordă nici o atenţie celui care intrase. Ministrul de război şedea cu capul lui chel şi albit la tâmple, aplecat între două lumânări de ceară, şi citea ceva, făcând însemnări cu creionul. Continuă să citească, fără să ridice capul, când se deschise uşa şi se auziră paşi.

— Ia-o şi expediaz-o, îi spuse ministrul aghiotantului său, întinzându-i hârtia, tot fără să dea nici o atenţie curierului.

Prinţul Andrei putea să deducă, sau că dintre toate acţiunile militare care-l preocupau pe ministru, acţiunile armatelor lui Kutuzov îl interesau mai puţin decât oricare altele, sau că ministrul vedea necesitatea de a-l face pe curierul rus să simtă acest lucru. „Mi-e absolut indiferent”, gândi el. Ministrul de război îşi strânse restul hârtiilor de pe masă, le potrivi cu grijă una peste alta şi, în cele din urmă, înălţă capul. Avea un cap caracteristic de om inteligent. Dar, în clipa când se adresă prinţului Andrei, această expresie inteligentă şi energică se schimbă, voit, din obişnuinţă: pe chipul lui apăru zâmbetul nătâng şi prefăcut – de o făţărnicie pe care nu-şi mai dădea măcar osteneala să o ascundă – al omului obligat să primească, unul după altul, mulţi solicitatori.

— Din partea generalului feldmareşal Kutuzov? Întrebă el. Nădăjduiesc că aduceţi veşti bune! Aţi avut o ciocnire cu Mortier? O victorie? Era şi timpul!

Luă adresa, care era pe numele lui, şi începu s-o citească cu o expresie gravă.

— Ah, Dumnezeule, Dumnezeule! Schmidt! Zise el în nemţeşte. Ce nenorocire, ce nenorocire!

După ce parcurse în fugă adresa, o puse pe masă şi se uită la prinţul Andrei, chibzuind pesemne ceva.

— Ah, ce nenorocire! Victoria, spuneţi dumneavoastră, este hotărâtoare? Pe Mortier nu l-aţi prins totuşi (se gândi câtva timp). Sunt tare bucuros c-aţi adus veşti bune, cu toate că moartea lui Schmidt este un preţ foarte scump pentru această izbândă. Majestatea-sa va dori, presupun, să vă vadă, dar nu cred că astăzi. Vă mulţumesc; e timpul să vă odihniţi. Mâine sunteţi invitat la recepţia de după paradă. De altfel, vă voi înştiinţa.

Zâmbetul prostesc, care se ştersese de pe chipul ministrului cât durase convorbirea, apăru acum din nou.

— La revedere, vă mulţumesc foarte mult. Majestatea-sa împăratul va dori, de bună seamă, să vă vadă, repetă el şi-şi înclină capul.

Ieşind de la palat, prinţul Andrei simţi că tot interesul şi fericirea, pe care i le adusese victoria, rămâneau acum acolo, încredinţate mâinilor indiferente ale ministrului de război şi politicosului său aghiotant. Întregul mers al gândurilor sale se schimbase într-o clipă; bătălia i se părea acum o străveche, o foarte depărtată amintire.

X.

LA BRÜNN, PRINŢUL Andrei fu găzduit la un cunoscut al său, diplomatul rus Bilibin.

— Ah! Dragul meu prinţ, ce oaspete plăcut, zise Bilibin, ieşind în întâmpinarea prinţului Andrei. Franz, du bagajele prinţului în dormitorul meu, spuse el servitorului, care-l condusese pe Bolkonski. Ei, vii ca un vestitor al victoriei? Minunat! Eu, după cum vezi, sunt bolnav.

După ce se spălă şi se îmbrăcă, prinţul Andrei trecu în luxosul cabinet al diplomatului şi se aşeză la masa care i se pregătise. Bilibin stătea liniştit lângă cămin.

Prinţul Andrei, nu atât după greutăţile călătoriei, cât mai ales după toate marşurile, în vremea cărora fusese lipsit nu numai de orice lux cât de mic, dar chiar şi de cel mai elementar confort, încerca acum senzaţia plăcută a odihnei în mijlocul acestor condiţii de viaţă, în luxul rafinat cu care fusese obişnuit din copilărie. În afară de aceasta, îi făcea mare plăcere, după primirea ce-i făcuseră austriecii, să stea de vorbă, fie chiar şi într-o limbă străină (vorbeau franţuzeşte), cu un rus care, după presupunerea lui, împărtăşea antipatia generală a ruşilor (pe care el o simţea acum mai puternic decât oricând) faţă de austrieci.

Bilibin era un om ca la vreo treizeci şi cinci de ani; era neînsurat şi făcea parte din aceeaşi societate ca şi prinţul Andrei. Se cunoşteau încă de la Petersburg, dar se apropiaseră şi mai mult unul de altul cu prilejul ultimei vizite pe care prinţul Andrei i-o făcuse când îl însoţise pe Kutuzov la Viena. După cum prinţul Andrei promitea să facă o frumoasă carieră militară, tot aşa, ba chiar şi mai mult, promitea Bilibin să facă o carieră diplomatică strălucită. Destul de tânăr, era totuşi un vechi diplomat, ca unul care-şi începuse cariera la şaisprezece ani; fusese la legaţia din Paris şi la Copenhaga, iar acum, la Viena, primea un post destul de însemnat. Atât cancelarul, cât şi ambasadorul rus la Viena, îl cunoşteau şi-l preţuiau. Nu făcea parte din acea numeroasă categorie de diplomaţi care se simt datori să aibă numai merite negative, să nu facă lucruri care să dea de vorbit şi să converseze franţuzeşte, pentru a fi buni diplomaţi; era unul dintre acei diplomaţi cărora le place şi care ştiu să muncească şi, în ciuda leneviei sale, rămânea uneori nopţi întregi la masa lui de scris. Se pricepea în orice fel de lucrări, indiferent de ce natură. Nu-şi punea niciodată întrebarea „pentru ce”, ci numai „cum”. În ce anume consta obiectul diplomatic îi era cu desăvârşire egal, dar găsea o mare mulţumire în a concepe iscusit, precis şi elegant o circulară, un memorandum sau un raport. În afară de meritele sale stilistice, Bilibin mai era preţuit şi pentru arta cu care ştia să se poarte şi să discute în cercurile înalte.

Lui Bilibin îi plăcea conversaţia, aşa cum îi plăcea şi lucrul, doar atunci când convorbirea putea fi spirituală şi distinsă. În societate pândea necontenit prilejul de a spune ceva remarcabil şi nu intra în vorbă decât în aceste condiţii. Limbajul lui Bilibin era totdeauna presărat cu fraze bine închegate şi de interes pentru întreaga societate, originale şi pline de spirit. Aceste fraze erau elaborate gata în laboratorul interior al lui Bilibin, ca decorurile purtabile, după caz, anume pentru ca oamenii de nimica din lumea mare să le poată ţine minte uşor şi apoi să le poarte din salon în salon. Şi, pe drept cuvânt, les mots de Bilibine se colportaient dans les salons de Vienne, 250 după cum se spunea, şi de multe ori aveau înrâurire asupra aşa-ziselor chestiuni importante.

Faţa lui slabă, scofâlcită şi gălbuie, era toată numai cute adânci, care păreau totdeauna atât de curate şi de sârguincios spălate, încât semănau cu buricele degetelor, stafidite după baie. Mişcările acestor cute formau jocul principal al fizionomiei sale. Ba ridica sprâncenele şi i se brăzda adânc fruntea, ba cobora sprâncenele şi i se brăzdau obrajii. Ochii lui mici şi înfundaţi adânc în orbite priveau totdeauna drept şi cu voioşie.

— Şi-acum, povesteşte-ne şi nouă isprăvile dumitale, zise el.

Bolkonski povesti cu cea mai mare modestie şi fără să amintească de el măcar o singură dată, despre lupta cu francezii şi despre vizita sa la ministrul de război.

— Ils m'ont reçu avec ma nouvelle, comme un chien dans un jeu de quilles251.

Bilibin râse şi îşi destinse cutele obrazului.

— Cependant, mon cher, spuse el, privindu-şi de la distanţă o unghie şi zbârcindu-şi pielea deasupra ochiului sting, malgré la haute estime que je professe pour le pravoslavnica oştire rusă, j'avoue que votre victoire n'est pas des plus victorieuses252.

Continuă tot aşa, în franţuzeşte, rostind în ruseşte doar cuvintele pe care voia să le sublinieze dispreţuitor.

— Cum aşa? V-aţi năpustit cu întreaga masă a trupe lor voastre asupra nenorocitului de Mortier, care n-avea decât o divizie, şi acest Mortier vă scapă printre degete? Unde vă e victoria?

— Totuşi, dacă stăm şi judecăm, răspunse prinţul Andrei, noi putem spune, fără să ne lăudăm, că am făcut ceva mai mult decât la Ulm…

— Pentru ce n-aţi pus mâna măcar pe un mareşal? Unul măcar să ne fi adus!

— Pentru că socoteala de acasă nu se potriveşte cu aceea din târg şi pentru că la război nu se petrece totul după regulament, ca la paradă. Noi ne propusesem, după cum v-am spus, să cădem în spatele frontului inamic pe la orele şapte dimineaţa, dar n-am ajuns nici pe la cinci după-amiază.

— Şi de ce n-aţi ajuns la şapte dimineaţa? Trebuia să fi ajuns la şapte dimineaţa, zise zâmbind Bilibin, trebuia să ajungeţi cu orice preţ la şapte dimineaţa!

— De ce nu l-ai convins dumneata pe Bonaparte, pe cale diplomatică, că ar fi fost mai bine să părăsească de bună voie Senova? Spuse pe acelaşi ton prinţul Andrei.

— Ştiu eu, îl întrerupse Bilibin, că-ţi spui în gândul dumitale că-i foarte uşor să iei prizonieri mareşalii când stai pe divan, la gura sobei. E adevărat, dar de ce nu l-aţi prins totuşi? Şi să nu vă miraţi dacă nu numai ministrul de război, dar chiar şi augustul împărat şi rege, Franz, se vor arăta prea puţin fericiţi de victoria voastră; până şi eu, umilul secretar al ambasadei ruse, nu simt nici un fel de bucurie deosebită…

Se uită ţintă la prinţul Andrei şi-şi descreţi dintr-o dată fruntea.

— Acum e rândul meu să întreb „pentru ce”, dragul meu, zise Bolkonski. Trebuie să mărturisesc că nu înţeleg; poate că sunt în asta anumite subtilităţi diplomatice mai presus de mintea mea slabă, dar nu înţeleg: Mack pierde întreaga armată, arhiducele Ferdinand şi arhiducele Carol nu dau nici un semn de viaţă şi fac greşeli peste greşeli, iar când, în sfârşit, Kutuzov e singurul care repurtează o victorie adevărată şi nimiceşte charme253-ul francezilor, pe ministrul de război nici nu-l interesează măcar să ştie amănuntele luptei.

— Tocmai din cauza asta, dragul meu. Voyez-vous, mon cher254: ura pentru ţar, pentru Rusia, pentru credinţă! Tout ça est bel et bon255, dar ce ne inteserează pe noi – vreau să spun curtea austriacă – victoria dumneavoastră? Aduceţi-ne ceva veşti bunişoare despre o victorie a arhiducelui Carol sau Ferdinand – un archiduc vaut l'autre256 – după cum ştii prea bine, măcar asupra unei companii de pompieri de-a lui Bonaparte şi atunci va fi cu totul altceva; o vom sărbători cu salve de tun! Dar aşa, vestea asta e făcută parcă într-adins numai ca să ne irite. Arhiducele Carol nu face nici o ispravă; arhiducele Ferdinand se face de ruşine. Dumneavoastră părăsiţi Viena şi n-o mai apăraţi, comme şi vous nous disiez257: cu noi este Dumnezeu, dar cât despre voi, despre capitala voastră, Dumnezeu să vă aibă în sfânta lui pază! Am avut un singur general, iubit de toţi, pe Schmidt, iar dumneavoastră mi-l târâţi şi pe acela sub gloanţe şi veniţi să ne felicitaţi cu prilejul victoriei! Trebuie să recunoşti că veste mai supărătoare decât asta, pe care o aduci dumneata, greu se putea născoci. Cest comme un fait expres, comme un fait expres258. Şi-apoi, în afară de asta, să zicem chiar că aţi fi câştigat o victorie strălucită, că ar fi câştigat-o chiar arhiducele Carol. Ce se schimbă oare prin asta în mersul general al războiului? Ar fi prea târziu acum, când Viena este ocupată de trupele franceze.

— Cum ocupată? Viena a fost ocupată?

— Nu numai că e ocupată, dar Bonaparte se află la Schönbrunn, iar contele, scumpul nostru conte Vrobna, pleacă într-acolo să primească ordine de la dânsul.

Bolkonski, obosit de călătorie şi de impresia proastă a primirii ce i se făcuse, şi mai cu seamă acum, după-masă, îşi dădea seama că nu poate pricepe toată însemnătatea cuvintelor pe care le auzea.

— Azi-dimineaţă a fost aici contele Lichtenfels, continuă Bilibin, şi mi-a arătat o scrisoare în care e descrisă, în toate amănuntele, parada francezilor la Viena. Le prince Murat et tout le tremblement259… Vezi dar că izbânda dumneavoastră nu-i atât de îmbucurătoare şi că nu te poţi nici dumneata aştepta să fii primit ca un salvator…

— Drept să spun, mie mi-este indiferent, cu desăvârşire indiferent! Zise prinţul Andrei, începând să priceapă că veştile lui, despre lupta de la Krems erau, pe drept cuvânt, de prea mică însemnătate în lumina unui eveniment ca acela al ocupării capitalei Austriei. Dar cum a fost luată Viena? Dar podul şi vestitul tete de pont260 şi prinţul Auersperg? Pe la noi se zvonea că prinţul Auersperg apără Viena, spuse el.

— Prinţul Auersperg e dincoace, pe malul nostru, şi ne apără pe noi: ne apără foarte prost, cred eu, dar ne apără totuşi. Viena e pe celălalt mal. Nu, podul încă n-a fost luat şi nădăjduiesc că nu va fi luat, pentru că a fost minat şi s-au dat dispoziţiuni să fie distrus. În caz contrar, noi demult am fi fost refugiaţi în munţii Boemiei, iar dumneata, cu armata dumitale cu tot, aţi fi petrecut un sfert de oră incomod, între două focuri.

— Da, dar asta încă nu înseamnă că războiul s-a terminat, spuse prinţul Andrei.

— Eu, însă, cred că s-a terminat. Tot aşa cred şi grangurii de pe-aici, dar nu îndrăznesc să o spună. Se va adeveri ceea ce am mai spus la începutul campaniei, că nu votre echauffourée de Dürenstein261, şi, în general, nu praful de puşcă va hotărî soarta războiului, ci acei care l-au pus la cale, zise Bilibin, repetând unul dintre acele mots262 în care excela şi, descreţindu-şi pielea frunţii, se opri puţin. Întrebarea este ce anume se va hotărî la întâlnirea de la Berlin între împăraţii Alexandru şi regele Prusiei. Dacă Prusia intră în coaliţie, on forcera la main a l'Autriche263, şi vom avea mai departe război. Dacă însă nu va intra, problema rămâne doar în a conveni unde să se formuleze principiile de bază ale noului Campo Formio.

— Ce genialitate nemaipomenită! Strigă deodată prinţul Andrei, strângându-şi pumnul delicat şi izbind în masă. Şi ce noroc are omul acesta!

— Buonaparte? Întrebă Bilibin, încreţindu-şi fruntea şi dând să se înţeleagă prin asta că acum urmează un mot. Buonaparte? Repetă el, apăsând cu intenţie pe u. Eu cred totuşi că acum, când dictează de la Schönbrunn legi pentru Austria, il faut lui faire grâce de l'u264. Uite, eu am hotărât să introduc o inovaţie şi să-l numesc Bonaparte tout court265.

— Nu, fără glumă, spuse prinţul Andrei, crezi într-adevăr că războiul s-a încheiat?

— Iată ce cred eu: Austria a rămas păcălită şi nu-i deprinsă cu aşa ceva. Se va răzbuna. A rămas păcălită, întâi din pricină că provinciile ei sunt devastate (on dit, le pravoslavnic est terrible pour le pillage266), armata ei e distrusă, capitala ei ocupată şi toate astea pour les beaux yeux267 ai majestăţii sale regelui Sardiniei. De aceea, entre nous, mon cher268 simt că ne trag pe sfoară, simt că se duc tratative cu Franţa şi că se pune la cale în secret încheierea unei păci separate.

— Asta nu se va întâmpla! Zise prinţul Andrei. Ar fi prea josnic.

— Qui vivra verra269, spuse Bilibin, descreţindu-şi iarăşi faţa, în semn că discuţia se încheiase.

Când prinţul Andrei trecu în camera care era pregătită anume pentru el şi se văzu îmbrăcat în rufe curate şi odihnindu-se pe perne moi, parfumate şi încălzite, el simţi că bătălia aceea, despre care adusese veşti, era departe, foarte departe de el. Acum îl preocupa alianţa Prusiei, trădarea Austriei, triumful lui Bonaparte, parada şi recepţia de a doua zi la împăratul Franz.

Închise ochii, dar în aceeaşi clipă în urechi începură să-i vâjâie, reînviind, bubuiturile de tun, împuşcăturile, huruitul roţilor trăsurii de poştă, şi văzu aievea cum coborau muschetarii de pe un deal, în monom, ca un ghem de aţă care se deşiră; francezii trăgeau, iar el călărea înainte, scară la scară cu Schmidt, în fruntea soldaţilor; îşi auzea zvâcnetele inimii şi gloanţele şuierând vesele împrejur şi încerca din nou senzaţia aceea înzecită a bucuriei de viaţă, pe care n-o mai simţise din copilărie.

Se trezi… „Da, toate acestea au fost, au trecut!”… îşi spuse el, zâmbindu-şi singur, fericit ca un copil, şi căzu din nou într-un somn adânc, tineresc.