XII.

ÎN TIMPUL RECEPŢIEI, împăratul Franz se uitase doar de câteva ori în ochii prinţului Andrei, care se afla la locul hotărât, printre ofiţerii austrieci, şi-i făcuse un demn uşor cu capul lui ţuguiat. Iar îndată după recepţie, aghiotantul imperial din ajun îi transmisese foarte respectuos prinţului Bolkonski dorinţa împăratului de a-l primi în audienţă. Împăratul Franz îl primi stând în picioare în mijlocul camerei. Înainte de a se putea hotărî cu ce să înceapă, prinţul Andrei fu foarte uimit văzându-l pe împărat cam încurcat, dând impresia că nu ştie ce să apună şi înroşindu-se.

— Spuneţi-mi, când a început atacul? Se grăbi el să întrebe.

Prinţul Andrei răspunse. După această întrebare urmară altele, tot atât de neînsemnate: „Kutuzov e sănătos? De când a plecat din Krems?” etc. Împăratul vorbea în aşa fel de parcă tot ce-l preocupa era să pună un anumit număr de întrebări. Cât priveşte răspunsurile la aceste întrebări, se vedea limpede că nu-l interesau deloc.

— La ce oră s-a început lupta? Întrebă împăratul.

— Nu pot raporta majestăţii-voastre la ce oră s-a început lupta pe front, dar la Dürrenstein, unde mă aflam, trupa a pornit atacul la ora şase seara, zise Bolkonski, înviorându-se şi presupunând că, în sfârşit, se ivise prilejul de a-şi expune descrierea exactă a tot ceea ce ştia şi văzuse, descriere pe care de altminteri o şi avea pregătită în minte.

Dar împăratul zâmbi şi-l întrerupse.

— Câte mile?

— De unde şi până unde, majestate?

— De la Dürrenstein până la Krems.

— Trei mile şi jumătate, maiestate.

— Francezii au părăsit malul stâng?

— După cum ne-au informat iscoadele noastre, au trecut în aceeaşi noapte cu plutele cei din urmă dintre francezi.

— Aţi avut furaj de ajuns la Krems?

— Furajul nu ni s-a dat chiar în cantitatea…

Împăratul îl întrerupse.

— La ce oră a fost ucis generalul Schmidt?

— La ora şapte, pe cât mi-aduc aminte.

— La ora şapte? Foarte trist! Foarte trist!

Împăratul spuse că-i mulţumeşte şi se înclină. Prinţul Andrei ieşi şi în aceeaşi clipă fu înconjurat din toate părţile de curteni. Din toate părţile i se aruncară priviri binevoitoare şi i se adresară cuvinte amabile. Aghiotantul imperial din ajun îi făcu imputări că nu venise să locuiască la palat şi-i propuse să stea la dânsul. Ministrul de război se apropie şi-l felicită pentru ordinul Maria Tereza clasa a treia, cu care majestatea-sa împăratul binevoise să-l distingă. Un şambelan îl invită la majestatea-sa împărăteasa. Arhiducesa voia şi ea să-l vadă. Nu ştia cui să răspundă mai întâi şi stătu câteva clipe să-şi adune gândurile. Ambasadorul Rusiei îl luă de după umeri, îl trase mai spre fereastră şi începu să stea de vorbă cu el.

În ciuda celor afirmate de Bilibin, vestea adusă de el fusese primită cu bucurie. Se hotărâse oficierea unui tedeum de mulţumire. Kutuzov fusese decorat cu ordinul Maria Tereza în gradul de mare cruce şi toată armata rusă primise decoraţii. Bolkonski primi din toate părţile invitaţii şi fu nevoit să facă toată dimineaţa vizite principalilor demnitari austrieci. Isprăvindu-şi vizitele, pe la orele cinci seara prinţul Andrei venea înapoi acasă, la Bilibin, alcătuindu-şi în minte o scrisoare către tatăl său, în care-i povestea lupta cu francezii şi vizita sa la Brünn. În faţa scărilor casei în care locuia Bilibin aştepta o trăsură pe jumătate încărcată cu bagaje, iar Franz, servitorul lui Bilibin, ducea cu greutate un geamantan. (Înainte de-a ajunge la Bilibin, prinţul Andrei intrase într-o librărie să-şi cumpere ceva cărţi pentru timpul campaniei şi zăbovise puţin acolo.)

— Ce-i asta? Întrebă Bolkonski.

— Ach, Erlaucht! Zise Franz, de-abia ridicând cu mare greutate geamantanul şi punându-l în trăsură. Wir ziehen noch weiter. Der Bösewicht ist schon wieder hinter uns her! 277

— Cum? Ce-ai spus? Întrebă prinţul Andrei.

Bilibin ieşi în întâmpinarea lui Bolkonski. Pe chipul de obicei calm al lui Bilibin se vedea acum emoţia.

— Non, non, avouez que c'est charmant, spuse el, celle histoire du pont de Thabor (un pod din Viena). Ils l'ont passé sans coup férir278.

Prinţul Andrei nu înţelegea nimic.

— Dar de unde vii, că n-ai aflat încă ceea ce ştiu până şi birjarii din oraş?

— Vin de la arhiducesă. Acolo nici nu s-a pomenit nimic de asta!

— Şi n-ai observat că pretutindeni lumea-şi face bagajele?

— N-am observat… Dar care-i situaţia? Întrebă nerăbdător prinţul Andrei.

— Care-i situaţia? Situaţia e că francezii au trecut podul pe care îl apăra Auersperg, că podul n-a fost deloc aruncat în aer, aşa că Murat e acum în drum spre Brünn şi azi-mâine vor fi aici.

— Cum, chiar aici? Cum se poate să nu fi aruncat în aer podul, de vreme ce era minat?

— Asta te-ntreb şi eu! Asta nimeni, nici chiar Bonaparte n-o ştie!

Bolkonski ridică din umeri.

— Dacă podul a fost trecut, înseamnă că armata e pierdută: va fi tăiată în două, spuse el.

— Tocmai aici e farsa, răspunse Bilibin. Ascultă. Francezii intră în Viena, cum ţi-am spus. Totul e bine. A doua zi, adică ieri, domnii mareşali Murat, Lannes şi Belliard încalecă şi pornesc spre pod… (Nu uita că toţi trei sunt gasconi). Domnilor, spune unul dintre ei, dumneavoastră ştiţi că podul Thabor este minat şi contraminat, că în faţa lui s-a pus un teribil tete de pont: cincisprezece mii de oameni îl păzese, cu ordin să ne ţină piept şi să nu ne lase să trecem. Însă suveranului nostru, împăratului Napoleon, i-ar face mare plăcere dacă am cuceri acest pod. Hai să mergem toţi trei şi să cucerim podul! Să mergem, spun ceilalţi; şi aşa, au pornit şi au cucerit podul, l-au trecut şi acum se îndreaptă cu întreaga armată, pe partea aceasta a Dunării, înspre noi, împotriva voastră şi a comunicaţiilor voastre.

— Lăsaţi glumele, spuse prinţul Andrei, trist şi grav.

Ştirea aceasta îl umpluse de amărăciune, dar în acelaşi timp îl şi bucură pe prinţul Andrei. De îndată ce ştiu că armata rusă e pusă într-o situaţie atât de disperată, îi intră în cap că lui, şi nu altuia, îi este dat să salveze armata rusă din acest impas şi văzu în această împrejurare „Toulon-ul” său, care avea să-l scoată din râdurile ofiţerilor anonimi şi să-i deschidă primele porţi pe drumul gloriei! Ascultându-l pe Bilibin, el îşi şi închipui pe loc cum, sosind la cartierul general, îşi va da părerea în plenul consiliului de război (singura părere în măsură să salveze armata) şi cum i se va încredinţa lui, personal, misiunea de a duce la bun sfârşit acest plan.

— Destul cu gluma! Zise el.

— Nu glumesc, continuă Bilibin, nimic nu-i mai adevărat şi mai trist. Domnii aceştia vin neînsoţiţi la faţa locului, la pod, şi flutură batiste albe; dau asigurări că s-a încheiat un armistiţiu şi că ei, mareşalii, vin ca să ducă tratative cu prinţul Auersperg. Ofiţerul de serviciu le dă drumul pe tete de pont. Ei încep să-i înşire o mie de palavre gascone: ba că războiul s-ar fi terminat, ba că împăratul Franz şi-ar fi dat întâlnire cu Bonaparte, ba că doresc să vadă pe prinţul Auersperg, şi aşa mai departe. Ofiţerul trimite după Auersperg; domnii aceştia se îmbrăţişează cu ofiţerii, stau de snoave, se aşază pe tunuri, iar între timp un batalion francez se furişează neobservat pe pod, aruncă sacii cu material incendiar în apă şi se apropie de tete de pont. În sfârşit, apare şi generalul-locotenent în persoană, scumpul nostru prinţ Auersperg von Mautern. „Scumpul nostru inamic! Floarea armatei austriece, erou al războaielor cu Turcia! S-a pus capăt vrajbei dintre noi, ne putem da prieteneşte mâna… Împăratul Napoleon arde de dorinţa de a-l cunoaşte pe prinţul Auersperg.” Într-un cuvânt, domnii aceştia, care nu-s degeaba gasconi, îl zăpăcesc pe Auersperg în aşa hal cu vorba lor dulce, îl fac să se simtă atât de încântat de intimitatea la care ajunsese cu mareşalii francezi şi atât de orbit de mantia şi de penele de struţ ale lui Murat, qu'il n'y voit que du feu, et oublie celui qu'il devait foire, faire sur l'ennemi279. (Deşi în plină vervă, Bilibin nu uită să facă o mică pauză după acest mot, pentru ca să-i poată fi gustat.) Batalionul francez se repede la tete de pont, astupă tunurile şi cucereşte podul. Dar ceea ce-i mai frumos din toate astea, continuă el, potolindu-şi emoţia produsă de farmecul propriei sale povestiri, este că sergentul care fusese pus puşcaş la tunul ce urma să dea semnalul aruncării podului în aer, văzând că trupele franceze dau năvală pe pod, sergentul acesta a vrut să tragă, dar Lannes l-a apucat de mână. Sergentul, care, se vede, era mai deştept decât generalul său, s-a apropiat de Auersperg şi i-a spus: „Excelenţă, sunteţi înşelat, iată francezii!” Murat vede că partida este pierdută dacă-l mai lasă pe sergent să vorbească şi, cu o mirare prefăcută (adevărat gascon), se adresează lui Auersperg: „Nici nu-mi vine să cred că în armata austriacă, atât de renumită în lume pentru disciplina ei, spune el, puteţi permite unui grad inferior să vă vorbească astfel!” C'est génial. Le prince d'Auersperg se pique d'honneur et fait mettre le sergent aux arrets. Non, mais avouez que c'est charmant toute cette histoire du pont de Thabor. Ce n'est ni betise, ni lâcheté280…

— C'est trahison peut-etre281, spuse prinţul Andrei, înfăţişându-şi aievea mantale cenuşii, răni, fum de praf de puşcă, salve de tun şi gloria care-l aştepta.

— Non plus. Cela met la cour dans de trop mauvais draps, continuă Bilibin. Ce n'est ni trahison, ni lâcheté, ni betise; c'est comme a Ulm… se gândi puţin, ca şi cum ar fi căutat expresia: c'est… c'est du Mack. Nous sommes „mackés”282, încheie Bilibin, simţind că spusese un mot, şi încă un mot proaspăt, un mot dintre acelea care vor fi repetate.

Cutele dese ce-i brăzdaseră până atunci fruntea se destinseră repede în semn de mulţumire de sine şi, zâmbind uşor, începu să-şi contemple unghiile.

— Încotro? Îl întrebă el brusc pe prinţul Andrei, care se ridicase şi se îndrepta spre camera sa.

— Plec.

— Unde?

— Pe front.

— Parcă era vorba că mai rămâi încă două zile.

— M-am răzgândit, plec chiar acum.

Şi prinţul Andrei, dând dispoziţiuni pentru plecare, intră în camera sa.

— Ştii ce, dragul meu, spuse Bilibin, intrând după el în cameră, mă gândesc la dumneata. Pentru ce pleci?

Şi ca o dovadă că argumentele lui sunt indiscutabile, toate cutele de pe faţă îi dispărură.

Prinţul Andrei se uită întrebător la interlocutorul său şi nu-i răspunse nimic.

— De ce să pleci? Ştiu, te gândeşti că e datoria dumitale să pleci cât mai repede acum, când armata e în pericol. Eu te înţeleg, înţeleg lucrul acesta, mon cher, c'est de l'héroisme283.

— Nicidecum, spuse prinţul Andrei.

— Dar dumneata eşti un philosophe284; ei bine, fii filosof până la urmă, cercetează problema şi pe-o parte şi pe alta şi vei vedea că datoria dumitale este dimpotrivă, de a-ţi apăra viaţa. Lasă grija aceasta pe seama altora care nu sunt în stare de nimic altceva mai bun… N-ai avut ordin să te înapoiezi, iar de aici încă nu ţi s-a dat drumul; înseamnă, deci, că poţi să rămâi şi să pleci cu noi acolo unde ne va duce soarta noastră nenorocită. Se zice că la Olmütz vom pleca. Olmütz e un oraş foarte drăguţ. Vom pleca amândoi împreună, liniştiţi, cu trăsura mea.

— Încetează cu gluma, Bilibin, spuse prinţul Andrei.

— Îţi vorbesc sincer şi prieteneşte. Judecă singur, încotro şi la ce să te duci, când poţi să rămâi? Te aşteaptă una din două (pielea i se încreţi deasupra tâmplei stângi): ori se încheie pace înainte de-a ajunge dumneata la oaste, ori vei asista la distrugerea şi la ruşinea întregii armate a lui Kutuzov.

Şi Bilibin, descreţindu-şi obrazul, arătă convins că la dilema lui era cu neputinţă să nu capituleze cineva.

— Eu nu pot înţelege acest fel de-a judeca, rosti cu răceală prinţul Andrei, gândindu-se în sinea lui: „Plec să salvez armata”.

— Mon cher, vous etes un héros285, spuse Bilibin.