XIII.

CHIAR ÎN ACEEAŞI NOAPTE, după ce făcu vizita de rămas bun ministrului de război, Bolkonski porni spre armata rusă, fără să ştie nici el unde avea s-o găsească şi închinându-se să nu fie prins de armatele franceze pe drum spre Krems.

La Brünn, toţi demnitarii curţii îşi făceau bagajele; cele mai grele fuseseră trimise la Olmütz. Aproape de Etzelsdorf, prinţul Andrei o luă pe drumul pe care, în cea mai mare grabă şi în cea mai mare neorânduială, se scurgea armata rusă. Drumul era atât de înţesat de căruţe, încât părea cu neputinţă să mai treacă vreo trăsură. Luând de la un ofiţer superior de cazaci, un cazac şi un cal, prinţul Andrei, flămând şi obosit, porni în goană în căutarea comandantului suprem şi a trăsurii sale. Cele mai alarmante zvonuri, asupra situaţiei în care se aflau armatele ruseşti, îi ajunseră la ureche în timpul drumului, şi aspectul de fugă dezordonată a armatelor ruse confirma aceste zvonuri.

„Cette armée russe que l'or de l'Angleterre a transportée, des extrémités de l'univers, nous allons lui faire éprouver le meme sort (le sort de l'armée d'Ulm)286. Prinţul îşi aminti de aceste cuvinte ale lui Bonaparte din discursul rostit în faţa trupelor la începutul campaniei şi ele îi treziră în suflet în acelaşi timp admiraţia pentru eroul genial, un sentiment de orgoliu jignit şi speranţa gloriei. „Dar dacă nu-mi mai rămâne nimic altceva de făcut decât să mor? Se gândea el. Ce să fac? Dacă trebuie! Mă voi strădui să fac în aşa fel, încât să nu fiu mai prejos de ceilalţi.”

Prinţul Andrei se uita cu dispreţ la aceste şiruri nesfârşite de unităţi amestecate, de căruţe, de trenuri regimentare, de tunuri şi iarăşi de căruţe, căruţe, mereu căruţe de toate tipurile posibile, care se grăbeau să se întreacă unele pe altele, şi în unele locuri se îngrămădeau câte trei şi patru deodată, blocând drumul plin de noroi. Din toate părţile, şi în faţă, şi îndărăt, atât cât putea prinde urechea, nu se auzeau decât zgomote de roţi, huruit de furgoane, trăsuri şi afeturi, tropote de cai, pocnete de bici, ţipete de îndemn pentru animale şi înjurături de-ale soldaţilor, ordonanţelor şi ofiţerilor. Pe marginile drumului se vedeau la fiecare pas ba cai morţi, jupuiţi, ori nejupuiţi, ba căruţe stricate lângă care aştepta nu se ştie ce câte-un soldat stingher şi, din când în când, soldaţi răzleţiţi de unităţile lor, care se îndreptau în cete spre satele vecine sau cărau de prin sate găini, fân ori saci plini. Pe la coborâşuri şi urcuşuri îmbulzeala se făcea şi mai mare, vuietul creştea şi strigătele se ţineau lanţ, fără întrerupere. Soldaţii, înotând în noroaie până la genunchi, ridicau cu braţele tunurile şi furgoanele înnămolite; bicele pocneau, copitele alunecau, şleaurile cailor se rupeau, şi oamenii strigau să-şi spargă pieptul. Ofiţerii însărcinaţi cu conducerea convoaielor alergau călări, când înainte, când înapoi, printre căruţe. Vocile lor abia se mai puteau auzi în hărmălaia generală şi după chipurile lor se vedea bine că pierduseră orice nădejde de a mai putea stăvili vreodată această neorânduială.

„Voila la chere287 pravoslavnica armată”, se gândi Bolkonski, amintindu-şi cuvintele lui Bilibin.

Vrând să se informeze de la vreunul dintre oamenii aceştia despre locul unde se află comandantul suprem, prinţul Andrei dădu să se apropie de un convoi. Drept în calea lui apăru însă un vehicul cu un cal, un vehicul foarte curios, care fusese construit probabil de soldaţi cu mijloace proprii şi care nu semăna nici a trăsură, nici a cabrioletă şi nici a căruţă. Pe capră mâna un soldat, iar sub coviltirul de piele sta o femeie îmbrobodită şi înfofolită în şaluri. Prinţul Andrei tocmai se apropiase de soldat şi începuse să-l întrebe ceva, când atenţia îi fu atrasă deodată de ţipetele disperate ale femeii din fundul briştii. Ofiţerul care conducea convoiul lovea cu biciul în soldatul de pe capra acestei teleguţe, pentru că voise să treacă înaintea altei căruţe, şi loviturile de bici plesneau în coviltirul trăsurii. Femeia ţipa cu glas strident. Văzându-l pe prinţul Andrei, ea scoase capul de sub coviltir şi, făcând semne disperate cu mâinile ei slabe pe care le scosese de sub şaluri, strigă:

— Domnule aghiotant! Domnule aghiotant! Pentru numele lui Dumnezeu… Apără-ne… Ce înseamnă asta? Sunt nevasta doctorului din regimentul 7 vânători… nu vor să ne lase să trecem; am rămas în urmă, ne-am rătăcit printre ai noştri…

— Întoarce-te, că de nu, piftie te fac! Striga înfuriat ofiţerul. Întoarce, când îţi spun, cu târfa ta cu tot!

— Domnule aghiotant, apără-ne! Ce înseamnă asta? Strigă nevasta doctorului.

— Vă rog să daţi drumul căruţei acesteia să treacă. Nu vedeţi că e o femeie înăuntru? Spuse prinţul Andrei, apropiindu-se de ofiţer.

Ofiţerul se uită la el şi, fără să-i răspundă, tăbărî şi asupra soldatului: Îţi arăt eu ţie, să te mai vâri… Fă 'napoi!

— Las-o să treacă, îţi spun, repetă, strângându-şi buzele, prinţul Andrei.

— Dar tu cine-mi eşti? Se repezi deodată ofiţerul, turbat de băutură. Tu cine-mi eşti? Ce, tu (şi apăsă cu deosebire pe cuvântul tu) eşti comandantul aici? Aici eu comand! Înapoi, repetă el, că de nu, te fac chisăliţă.

Se vede că expresia aceasta îi făcu plăcere ofiţerului.

— Straşnică săpuneală i-a mai tras aghiotănţelului, se se auzi o voce din urmă.

Prinţul Andrei văzu că ofiţerul se afla într-un hal de beţie în care turbarea vine din senin şi în care oamenii nici nu-şi mai dau seama ce vorbesc. Mai văzu că, apărând-o pe femeia doctorului din trăsurică, săvârşise un lucru de care se temuse mai mult decât de orice altceva în viaţă, de ceea ce se numeşte a fi ridicule288; dar instinctul îl sfătui cu totul altfel. Nici nu-şi sfârşi bine ofiţerul vorba, că prinţul se şi repezi la el, cu chipul desfigurat de mânie şi cu cravaşa ridicată.

— Te pof-tesc să-i dai i-me-diat dru-mul!

Ofiţerul făcu un gest cu mâna şi se grăbi să se dea la o parte.

— Toate de la voi ăştia, de la ştabi vin… toate aiurelile, bombăni el. Faceţi cum ştiţi!

Fără să-şi mai ridice ochii, prinţul Andrei se îndepărtă grăbit de femeia doctorului, care nu înceta să-l numească salvatorul ei şi, cu gândul la această înjositoare scenă, de care îşi amintea cu dezgust în cele mai mici amănunte, o luă la galop mai departe, spre satul unde i se spusese că se afla comandantul suprem.

Ajuns în sat, sări de pe cal şi intră în cea dintâi curte, cu gândul să se odihnească măcar o clipă, să ia ceva în gură şi să-şi mai limpezească gândurile acestea contradictorii, chinuitoare. „Asta-i o gloată de ticăloşi, nu armată!”, gândea el în timp ce se apropia de fereastra primei case, când auzi o voce cunoscută care-l striga pe nume.

Întoarse capul. De la o ferestruică se plecă în afară chipeşul Nesviţki. Nesviţki, molfăind ceva, clefăia cu buzele lui groase şi-i făcea semne cu mâna, strigând la el:

— Bolkonski, Bolkonski! N-auzi? Vino mai repede!

Intrând în casă, prinţul Andrei îl găsi pe Nesviţki cu un alt aghiotant, la o gustare. Se grăbiră să-l întâmpine pe Bolkonski cu întrebarea dacă nu ştie ceva noutăţi. Pe chipurile lor atât de cunoscute, prinţul Andrei citi nelinişte şi îngrijorare. Neliniştea sărea în ochi mai cu seamă pe chipul totdeauna zâmbitor al lui Nesviţki.

— Unde-i comandantul suprem? Întrebă Bolkonski.

— Aici, în casa de alături, răspunse unul dintre aghiotanţi.

— Ei, e adevărat că am capitulat şi se face pace? Întrebă Nesviţki.

— Vă întreb şi eu, la rându-mi. Nu ştiu nimic altceva decât că de-abia am putut ajunge până la voi.

— Păi, să vezi la noi ce-i, frate! Grozăvie! Îmi recunosc vina: am râs eu, frate, de Mack, dar noi am păţit-o şi mai rău, zise Nesviţki. Da' şezi mai bine şi mănâncă şi tu ceva.

— Acum nici căruţă nu mai găseşti, nici nimic; iar Piotr al dumitale, Dumnezeu ştie unde o mai fi, spuse celălalt aghiotant.

— Unde-i stabilit marele cartier?

— Înnoptăm la Zneim.

— Eu mi-am încărcat toate cele trebuincioase numai pe doi cai şi am pus să-mi facă nişte coburi minunaţi, spuse Nesviţki. Aş putea fugi chiar şi prin munţii Boemiei. Stăm prost, măi frate! Dar ce ai, nu cumva eşti bolnav, de tremuri aşa? Întrebă el, băgând de seamă că prinţul Andrei se cutremură, ca şi cum ar fi fost pus în contact cu o butelie de Leyda.

— N-am nimic, răspunse prinţul Andrei.

În clipa aceea îşi adusese aminte de întâmplarea cu nevasta doctorului şi cu ofiţerul coloanei de furgoane.

— Ce face comandantul suprem aici? Întrebă el.

— Zău dacă pricep, răspunse Nesviţki.

— Eu una pricep: că totul e numai ticăloşie, ticăloşie şi iar ticăloşie, zise prinţul Andrei şi plecă spre casa vecină, unde se afla comandantul suprem.

După ce trecu prin faţa trăsurii lui Kutuzov, pe lângă caii istoviţi ai suitei şi pe lângă cazacii care vorbeau tare între ei, prinţul Andrei intră în tinda casei. Kutuzov însuşi, după cum i se spusese, se afla în casă împreună cu prinţul Bagration şi cu Weyroter. Weyroter era generalul austriac trimis să-l înlocuiască pe Schmidt, cel care fusese ucis. În tindă, mărunţelul Kozlovski sta cinchit în faţa unui furier care, cu mânecile surtucului sumese, scria de zor ceva pe fundul unui butoiaş. Figura lui Kozlovski era stoarsă de vlagă. Nici el, pesemne, nu dormise în noaptea aceea. Aruncă o privire spre prinţul Andrei, dar nu-i făcu nici măcar un semn din cap.

— În linia a doua… Ai scris? Continuă el să dicteze furierului. Regimentul de grenadieri Kievski, regimentul Podolski…

— Nu te grăbi aşa, luminăţie, spuse furierul, privindu-l pe Kozlovski supărat, fără nici un pic de respect.

Din odaia alăturată se auzea prin uşă glasul nemulţumit, pe ton ridicat, al lui Kutuzov, întrerupt de altă voce, pe care prinţul Andrei n-o cunoştea. După tonul acestor voci, după privirea neatentă pe care i-o aruncase Kozlovski, după lipsa de respect a furierului sleit de oboseală, după faptul că furierul şi Kozlovski scriau atât de aproape de comandantul suprem, stând la pământ lângă un butoiaş, precum şi după râsetele grăjdarilor cazaci care hohoteau răsunător chiar sub ferestrele casei, după toate aceste semne prinţul Andrei simţi că trebuie să se fi întâmplat ceva deosebit de grav.

Prinţul Andrei îi puse stăruitor lui Kozlovski câteva întrebări.

— Numaidecât, spuse Kozlovski. Acestea sunt dispoziţiile lui Bagration.

— Dar ce-i cu capitularea?

— Nici vorbă de capitulare; s-au dat dispoziţiuni pentru luptă.

Prinţul Andrei se îndreptă spre uşa dindărătul căreia se auzeau vocile. Dar chiar în clipa când dădu să deschidă, vocile din odaie tăcură, uşa se dădu singură de perete şi Kutuzov, cu nasul lui acvilin şi faţa puhavă, apăru în prag. Prinţul Andrei se găsi faţă în faţă cu el; însă, după expresia singurului ochi teafăr al comandantului suprem, se vedea că gândurile şi grijile îl frământau atât de adânc, încât parcă îi puseseră un văl pe ochi. Se uita drept la aghiotantul său şi nu-l recunoştea.

— Ei, ai isprăvit? Se adresă el lui Kozlovski.

— Imediat, excelenţă.

Bagration, om între două vârste, de statură potrivită, tip oriental, cu trăsături hotărâte şi rigide, ieşi în urma comandantului suprem.

— Am onoarea să mă prezint, fu nevoit să repete destul de tare prinţul Andrei, când îi înmână plicul.

— A, vii de la Viena? Bine. Mai târziu, mai târziu!

Kutuzov ieşi cu Bagration în cerdac.

— Ei, cu bine, îi spuse el lui Bagration. Christos să te aibă în paza lui. Eu te binecuvântez, să faci fapte mari de vitejie.

Pe chipul lui Kutuzov se văzu o neaşteptată înduioşare şi în ochi i se iviră lacrimi. Cu mâna stângă el îl trase pe Bagration spre dânsul, iar cu dreapta, în care avea inelul, făcu deasupra lui, cu o mişcare care îi era se vede, obişnuită, semnul crucii, îi întinse apoi obrazul puhav, în locul căruia Bagration îi sărută gâtul.

— Christos să te aibă în paza lui! Repetă Kutuzov şi se apropie de trăsură. Urcă-te cu mine, îi spuse el lui Bolkonski.

— Excelenţă, aş dori să fiu de folos aici. Îngăduiţi-mi să rămân cu detaşamentul prinţului Bagration.

— Urcă-te, spuse Kutuzov şi, observând că Bolkonski şovăie, adăugă: Am şi eu nevoie de ofiţeri buni; da, am şi eu nevoie!

Se urcară în trăsură şi merseră câteva minute în tăcere.

— Vom mai avea încă multe, multe de întâmpinat de aci-nainte, spuse el cu o expresie de bătrânească, ca şi cum ar fi înţeles tot ce se petrecea în sufletul lui Bolkonski. Dacă mâine s-ar înapoia a zecea parte din detaşamentul lui, aş mulţumi lui Dumnezeu, strigă Kutuzov, vorbind ca pentru sine.

Prinţul Andrei se uită la Kutuzov şi privirea i se opri fără să vrea la cicatricea bine spălată de la tâmplă, pe unde pătrunsese glontele în lupta de la Ismail, şi la ochiul lui cel pierdut. „Da, are tot dreptul să vorbească atât de liniştit despre pieirea acestor oameni!” gândi Bolkonski.

— De aceea vă şi rog să mă lăsaţi în acest detaşament, zise el.

Kutuzov nu răspunse. Părea că şi uitase ce spusese şi stătea dus pe gânduri. După vreo cinci minute de tăcere, timp în care se lăsă legănat lin de arcurile moi ale trăsurii, Kutuzov se întoarse spre prinţul Andrei. Nu i se mai citea pe chip nici urmă de tulburare. Îl descusu cu fină ironie asupra amănuntelor întâlnirii cu împăratul, asupra informaţiilor culese la curte cu privire la bătălia de la Krems şi despre câteva dintre cunoştinţele lor feminine comune.