XIV.

KUTUZOV PRIMI ÎN ZIUA de 1 noiembrie, printr-un informator al său, o veste care punea armata comandată de el într-o situaţie aproape fără scăpare. Iscoada raporta că uriaşe forţe franceze, după ce trecuseră podul de la Viena, se îndreptau spre drumul pe care Kutuzov trebuia să facă legătura cu trupele ce soseau din Rusia. În cazul în care Kutuzov s-ar fi hotărât să rămână la Krems, armata lui Napoleon, în număr de o sută cincizeci de mii de oameni, i-ar fi tăiat toate legăturile i-ar fi înconjurat armata de numai patruzeci de mii de oameni istoviţi şi l-ar fi pus în situaţia în care se afla Mack la Ulm. Dacă s-ar fi hotărât să părăsească drumul care făcea legătura cu trupele sosite din Rusia, ar fi trebuit să ajungă în munţii fără drumuri ai Boemiei, şi acolo, pe meleaguri necunoscute, să se apere împotriva forţelor mult superioare ale duşmanului şi să-şi ia orice nădejde de la ideea de a mai face vreodată legătura cu Buxhowden. Dacă, însă se hotăra să se retragă pe drumul de la Krems la Olmütz, pentru a se putea uni cu trupele care soseau din Rusia, risca să fie interceptat pe drumul acesta de francezii care trecuseră podul la Viena şi în felul acesta să fie nevoit să primească o luptă în timpul marşului, în învălmăşeala convoaielor şi poverilor de tot soiul, cu un inamic de trei ori mai numeros şi care l-ar fi învăluit din două părţi.

Kutuzov alese această ultimă ieşire.

Francezii, cum raportase informatorul, după ce trecuseră podul de la Viena, se îndreptau în marş forţat spre Zneim, care se afla în drumul retragerii lui Kutuzov, la o sută şi ceva de verste. A ajunge la Zneim înaintea francezilor însemna o mare speranţă de salvare pentru armata sa; a-i lăsa pe francezi să i-o ia înainte însemna să-şi expună cu siguranţă întreaga armată la un dezastru ca cel de la Ulm, sau chiar la un măcel general. Dar a ajunge la Zneim înaintea francezilor cu întreaga armată era cu neputinţă. Calea pe care o aveau de străbătut francezii de la Viena până la Zneim era mai scurtă şi mai uşoară decât calea ruşilor de la Krems la Zneim.

În noaptea când primi vestea, Kutuzov trimise o avangardă de patru mii de oameni, sub comanda lui Bagration, să treacă prin munţi, de pe şoseaua Krems-Zneim spre şoseaua Viena-Zneim. Bagration trebuia să parcurgă această etapă fără nici un popas, să se oprească cu faţa spre Viena şi spatele spre Zneim şi, dacă i-ar fi reuşit să le-o ia înainte francezilor, trebuia să-i şi ţină pe loc cât mai mult cu putinţă. Kutuzov o porni şi el, cu toate convoaiele, spre Zneim.

Străbătând cu soldaţii săi nemâncaţi şi desculţi munţii lipsiţi de drumuri, cale de patruzeci şi cinci de verste, pe o noapte vijelioasă, Bagration izbuti, după ce-şi pierduse o treime dintre oameni, să răzbească până la Hollabrünn, pe şoseaua Viena-Zneim, cu câteva ore înaintea francezilor, care se apropiau de Hollabrünn venind dinspre Viena. Kutuzov mai avea de mers cu convoaiele sale încă o zi şi o noapte până să ajungă la Zneim şi de aceea pentru a-şi putea salva armata, Bagration, numai cu patru mii de oameni flămânzi şi istoviţi, trebuia să ţină piept o zi şi o noapte întregii armate franceze, aici la Hollabrünn, ceea ce ar fi fost, fără doar şi poate, cu neputinţă. Dar ciudăţenia soartei făcu posibil ceea ce era imposibil. Reuşita şiretlicului prin care podul de la Viena căzuse fără luptă în mâinile francezilor îl îndemnă pe Murat să încerce să-l înşele cu acelaşi tertip şi pe Kutuzov. Întâlnind slabele forţe ale lui Bagration pe drumul spre Zneim, Murat crezu că asta era toată armata lui Kutuzov. Pentru a zdrobi definitiv această oştire, el aşteptă sosirea trupelor rămase în urmă şi în acest scop propuse un armistiţiu de trei zile, cu condiţia ca aceste trupe ale adversarilor, cât şi restul armatei lor, să nu-şi schimbe poziţiile şi să nu se clintească din loc. Murat da asigurări că tratativele de pace au şi început şi că, din pricina aceasta, pentru a înlătura o vărsare de sânge fără de nici un folos, propunea un armistiţiu. Contele Nostitz, generalul austriac care se afla în avanposturi, se încrezu în vorbele parlamentarului lui Murat şi se retrase, descoperind detaşamentul lui Bagration. Alt parlamentar al lui Murat trecu în liniile ruşilor, ca să le aducă aceeaşi veste despre tratativele de pace şi să propună trupelor ruseşti un armistiţiu de trei zile. Bagration răspunse că el nu este în măsură să accepte sau să nu accepte armistiţiul, şi-şi trimise aghiotantul, cu un raport despre propunerea ce i se făcuse, la Kutuzov.

Armistiţiul era pentru Kutuzov singurul mijloc de a câştiga timp şi de a da posibilitate oamenilor din detaşamentul istovit al lui Bagration să se mai odihnească, iar el să-şi poată împinge convoaiele şi artileria (mişcare ascunsă francezilor) măcar cu o etapă mai departe spre Zneim. Propunerea de armistiţiu îi dădea unica şi neaşteptata posibilitate de a-şi salva armata. Primind vestea, Kutuzov trimise fără întârziere pe generalul-adjutant Wintzengerode în liniile inamicului. Wintzengerode avea misiunea nu numai să primească armistiţiul, dar să propună şi condiţiile capitulării, iar între timp Kutuzov îşi trimitea aghiotanţii înapoi, să grăbească cât mai mult cu putinţă marşul convoaielor întregii armate pe drumul de la Krems la Zneim. Istovit şi flămând, detaşamentul 1 lui Bagration trebuia, pentru a acoperi această mişcare a convoaielor şi a întregii oştiri, să stea singur, neclintit, în faţa unui inamic de opt ori mai puternic.

Aşteptările lui Kutuzov se îndepliniră, atât în ceea ce priveşte propunerile sale de capitulare, care nu-l angajau cu nimic şi-i dădeau posibilitatea să-şi strecoare o parte din coloane, cât şi în ceea ce priveşte faptul că greşeala lui Murat avea să fie descoperită foarte curând. Bonaparte, care se afla la Schönbrünn, la numai douăzeci şi cinci de verste de Hollabrünn, îndată ce primi raportul lui Murat şi proiectul de armistiţiu şi capitulare, înţelese înşelăciunea şi-i scrise lui Murat următoarea scrisoare: „Au prince Murat. Schönbrunn, 25 brumaire en 1805 a huit heures du matin.

Il m'est impossible de trouver des termes pour vous exprimer mon mécontentement. Vous ne commandez que mon avant-garde et vous n'avez pas le droit de faire d'armistice sans mon ordre. Vous me faites perdre le fruit d'une campagne. Rompez l'armistice sur-le-champ et marrchez a l'ennemi. Vous lui ferez déclarer, que le général qui a signé cette capitulation, n'avait pas le droit de le faire, qu'il n'y a que l'Empereur de Russie qui ait ce droit.

Toutes les fois cependant que l'Empereur de Russie ratifierait la dite convention, je la ratifierai; mais ce n'est qu'une ruse. Marrchez, détruisez l'armée russe… vous etes en position de prendre son bagage et son artillerie.

L'aide-de-camp de l'Empereur de Russie est un… Les officiers ne sont rien quand ils n'ont pas de pouvoirs: celui-ci n'en avait point… Les Autrichiens se sont laissé jouer pour le passage du pont de Vienne, vous vous laissez jouer par un aide-de-camp de l'Empereur.

Napoléon”289

Un aghiotant al lui Bonaparte zbură în goana calului spre Murat cu această scrisoare mânioasă. Bonaparte, nemaiavând destulă încredere în generalii săi, porni el însuşi cu garda lui spre câmpul de luptă, temându-se să nu-i scape o victimă sigură, iar cei patru mii de oameni ai lui Bagration se uscau în vremea asta şi se încălzeau la focuri, fierbându-şi, pentru întâia oară după trei zile, mâncarea, şi niciunul dintre oamenii detaşamentului nu ştia şi nici nu putea bănui măcar ce-i aşteaptă.

XV.

PE LA PATRU DUPĂ-AMIAZĂ, prinţul Andrei, care stăruise pe lângă Kutuzov până când acesta îi împlinise dorinţa, sosi la Grund şi se prezentă lui Bagration. Aghiotantul trimis de Bonaparte nu ajunsese încă la detaşamentul lui Murat şi lupta nu începuse încă. Cei din detaşamentul lui Bagration nu ştiau nimic despre mersul general al lucrurilor; vorbeau şi ei de pace, dar nu le venea să creadă că lucrul acesta va fi cu putinţă. Vorbeau şi despre o încăierare, dar nu le venea să creadă nici în apropierea clipei când se va da semnalul de luptă.

Bagration, care-l ştia pe Bolkonski ca pe un aghiotant iubit şi de încredere al lui Kutuzov, îl primi cu deosebită atenţie şi condescendenţă, atâta cât un comandant îşi poate permite să acorde unui subaltern; îi dezvălui că de la o zi la alta putea începe lupta şi-i lăsă toată libertatea să aleagă dacă în timpul luptei vrea să se afle alături de el sau preferă să rămână în ariergardă, pentru a supraveghea ca retragerea să aibă loc în ordine, „ceea ce era, de asemeni, foarte important”.

— De altfel, cred că astăzi nu vom trece la acţiune, spuse Bagration, liniştindu-l oarecum.

„Dacă cumva acesta-i vreunul dintre filfizonii obişnuiţi de pe la comandamente, trimis aici ca să câştige şi el o cruciuliţă, poate fi tot aşa de uşor decorat şi la ariergardă; iar dacă vrea să fie lângă mine, n-are decât… O să-mi fie de folos dacă-i un ofiţer viteaz”, gândi Bagration. Prinţul Andrei, fără să răspundă, ceru învoire să facă ocolul poziţiilor şi să cunoască dispozitivul trupelor pentru ca, în cazul când i s-ar da cumva vreo misiune, să poată şti încotro să apuce. Ofiţerul de serviciu al detaşamentului, un bărbat frumos, elegant îmbrăcat, cu un inel cu diamant pe degetul arătător şi vorbind destul de prost, dar cu multă plăcere, franţuzeşte, se oferi să-l conducă.

Pretutindeni vedeai ofiţeri uzi până la piele, cu chipurile posomorâte, parcă tot căutând ceva, şi soldaţi care cărau de prin sate uşi, laviţe şi garduri.

— Vedeţi, de apucăturile astea nu-i putem dezbăra pe oamenii din popor, spuse ofiţerul de serviciu, arătând înspre soldaţi. Şi comandanţii prea îi lasă-n voie. Iată-i, şi arătă baracamentul de pânză de cort al unui cantinier, aici se adună şi stau degeaba. Azi-dimineaţă i-am alungat: uitaţi-vă, acum e plin din nou! Trebuie să ne abatem pe acolo, să le mai vârâm frica-n oase. Numai un minut să trecem. Îmi iau şi eu pâine şi nişte brânză, spuse prinţul Andrei, care nu avusese încă timp să mănânce.

— De ce n-aţi spus nimic? V-aş fi primit eu cu modesta mea pâine şi sare…

Săriră de pe cai şi intrară sub cortul cantinierului. Câţiva ofiţeri cu feţele roşii şi obosite stăteau pe la mese, mâncau şi beau.

— Ce-i asta, domnilor? Spuse ofiţerul de stat-major pe ton de dojană, ca omul care s-a săturat să tot repete de-atâtea ori unul şi acelaşi lucru. Nu se poate să vă depărtaţi aşa de unităţile dumneavoastră. Prinţul a ordonat să nu mai fie nimeni aici. Ei, iată-te şi pe dumneata, domnule căpitan-secund, se adresă el unui artilerist, un ofiţer mărunt, murdar şi firav, care era numai în ciorapi (dăduse cantinierului cizmele să i le usuce) şi care, la intrarea lor, sărise în picioare şi zâmbea încurcat.

— Cum de nu ţi-e ruşine, căpitane Tuşin? Continuă ofiţerul de serviciu. Dumneata ar fi trebuit, cum s-ar zice, ca artilerist, să dai un exemplu, şi când colo, tocmai dumneata umbli fără cizme! Dacă se dă acum o alarmă? Aşa, fără cizme cum eşti, tare frumos ţi-ar mai sta! (Ofiţerul de stat-major zâmbi.) Vă rog să plecaţi fiecare la postul dumneavoastră, domnilor. Toţi, toţi! Adăugă el autoritar.

Prinţul Andrei zâmbi fără voie când se uită la căpitanul-secund Tuşin. Zâmbea şi Tuşin fără să spună o vorbă şi-şi lăsa greutatea corpului de pe un picior pe celălalt, privind întrebător cu ochi mari, inteligenţi şi buni, când la prinţul Andrei, când la ofiţerul de stat-major.

— Este o vorbă soldăţească: desculţ, te simţi mai uşor, zise căpitanul Tuşin, zâmbind timid şi vrând, pesemne, cu tonul acesta glumeţ, să găsească o ieşire din situaţia neplăcută în care se afla.

Dar nici nu apucă bine să-şi termine vorba şi, băgând de seamă că dăduse greş cu gluma lui, se fâstâci de tot.

— Vă rog să vă întoarceţi la posturi, zise ofiţerul de stat-major, făcând sforţări ca să-şi păstreze seriozitatea.

Prinţul Andrei se mai uită o dată la făptura scundă a artileristului. Era în el ceva deosebit, cu desăvârşire ne-milităresc, ceva comic întrucâtva, dar nespus de rugător.

Ofiţerul de stat-major şi prinţul Andrei încălecară şi porniră mai departe.

Ieşind din, sat, ba ajungând din urmă, ba încrucişându-se cu alţi soldaţi şi ofiţeri din diferite unităţi, văzură în stânga drumului noi întărituri de pământ, un fel de lut care, de proaspăt săpat ce era, părea roşiatic. Câteva batalioane de soldaţi, numai în cămaşă, cu tot vântul rece, mişunau ca nişte furnici albe pe aceste întărituri. De dincolo de valul de pământ veneau în zbor lopeţi de lut roşu, fără întrerupere, aruncate de mâini nevăzute. Vizitară şi inspectară întăriturile, apoi porniră mai departe. Dar ceva mai încolo, chiar în dosul fortificaţiei, dădură peste câteva zeci de soldaţi care se urcau rând pe rând şi coborau întruna pe valul de pământ. Fură nevoiţi să-şi ţină nasul în batiste şi să dea pinteni cailor, ca să iasă mai repede din această atmosferă otrăvită.

— Voila l'agrément des camps, monsieur le prince290, zise ofiţerul de serviciu.

Ajunseră pe înălţimea din faţă care le închisese perspectiva. De aici se puteau vedea francezii. Prinţul Andrei se opri şi începu să cerceteze poziţia.

— Iată, acolo e o baterie de-a noastră, zise ofiţerul de stat-major, arătând spre punctul cel mai înalt; este chiar bateria caraghiosului aceluia pe care l-aţi văzut fără cizme; de acolo se vede bine tot; să mergem, prinţe.

— Vă foarte mulţumesc, acum mă orientez şi singur, spuse prinţul Andrei, vrând să se descotorosească de ofiţer. Vă rog, nu vă mai osteniţi.

Ofiţerul de serviciu rămase locului, iar prinţul Andrei porni mai departe singur.

Cu cât înainta mai mult, cu cât se apropia de poziţiile inamice, cu atât aspectul general al oştirii era mai ordonat şi voia bună părea că domneşte iar. Cea mai mare dezordine şi demoralizare o observase prinţul Andrei în faţa Zneimului, la zece verste depărtare de francezi, la un convoi depăşit de el în goana calului, de dimineaţă. La Grund se simţea de asemenea oarecare nelinişte şi o teamă nelămurită. Dar cu cât călărea mai adânc spre poziţiile înaintate ale francezilor, cu atât moralul trupelor noastre părea mai ridicat. Îmbrăcaţi în mantale, soldaţii, stăteau aliniaţi în front, iar majorii şi comandanţii de companie îşi numărau oamenii, atingând cu degetele pieptul capilor de flancuri şi punându-i să ridice mâna; presăraţi pe toată întinderea muntelui, se vedeau soldaţi cărând lemne şi vreascuri şi construindu-şi bordeie, râzând veseli şi vorbind între ei; pe lângă focuri, îmbrăcaţi sau goi, unii îşi uscau cămăşile şi obielele, sau îşi cârpeau cizmele şi mantalele, iar alţii se înghesuiau în jurul cazanelor de la bucătării. La una dintre companii, mâncarea era gata şi soldaţii se uitau cu ochi lacomi la cazanele care scoteau aburi şi abia aşteptau să ia sergentul proba de mâncare într-o strachină de lemn şi s-o ducă spre gustare ofiţerului, aşezat pe o buturugă în faţa bordeiului său.

La altă companie, mai fericită, pentru că nu toate companiile aveau votcă, soldaţii se înghesuiau cu capacele gamelelor în jurul unui plutonier ciupit de vărsat şi spătos care, aplecând o balercă, îi turna fiecăruia pe rând porţia de băutură. De îndată ce-şi primeau tainul, soldaţii, cu o expresie de evlavie pe faţă, dădeau de duşcă votca, îşi clăteau cu ea gura şi, ştergându-se cu mâneca mantalei, se retrăgeau din faţa majorului cu chipul înveselit. Chipurile tuturor erau liniştite, ca şi când toate acestea nu s-ar fi petrecut sub ochii inamicului în preajma unei acţiuni, unde cel puţin jumătate dintre ei n-aveau să se mai ridice de jos, ci ca şi când ar fi fost în patrie, undeva, unde i-ar fi aşteptat un popas tihnit. După ce străbătu poziţiile unui regiment de vânători şi ajunse la grenadierii din Kiev – băieţi tineri toţi, îndeletnicindu-se cu aceleaşi treburi paşnice, nu departe de cortul comandantului de regiment, deosebit de celelalte corturi prin faptul că era mai înalt, prinţul Andrei văzu, întins în faţa frontului unui pluton de grenadieri, un om dezbrăcat. Doi soldaţi îl ţineau, iar alţi doi, care mânuiau nişte nuiele mlădioase, îl loveau vârtos pe spinarea goală. Ţipetele pedepsitului răsunau nefiresc. Un maior gras păşea în sus şi în jos prin faţa frontului şi, fără să se înduioşeze de ţipete ori să le dea vreo atenţie, spunea:

— A fura e un lucru ruşinos pentru un soldat; soldatul trebuie să fie cinstit, nobil şi viteaz; iar cel ce fură pe un frate al său numai cinstit nu poate fi; e un ticălos. Dă-i înainte! Mai dă-i!

Şi plesnetele nuielelor continuau să se audă, ca şi ţipetele de prefăcută disperare.

— Dă-i! Trage-i! Încă! Spunea maiorul.

Un ofiţer tânăr, cu o expresie de suferinţă şi nedumerire pe faţă, se îndepărtă de scena supliciului, privind întrebător spre aghiotantul care trecea călare.

Ajungând în prima linie, prinţul Andrei o luă de-a lungul frontului. Posturile noastre înaintate şi cele ale duşmanului erau, la flancul stâng, ca şi la dreptul, depărtate unele de altele, dar la mijloc, pe acolo pe unde trecuseră de dimineaţă parlamentarii, posturile înaintau atât de aproape de ale inamicului, încât oamenii din ambele tabere îşi puteau desluşi unii altora faţa şi puteau chiar sta de vorbă între ei. În afară de soldaţii care ocupau aceste poziţii, mai veniseră aici şi o mulţime de curioşi, şi din tabăra rusească, şi din liniile francezilor care, râzând, îşi cercetau cu privirea inamicii, atât de străini şi de ciudaţi pentru ei.

De cum se făcuse ziuă, cu toate opreliştile, comandanţii nu-i mai putuseră struni pe cei ce ardeau de curiozitate să se apropie de posturile înaintate. Sentinelele din aceste posturi înaintate, întocmai ca oamenii care au însărcinarea să arate publicului cine ştie ce ciudăţenii, nici nu se mai uitau la francezi, ci-şi supravegheau doar camarazii mai curioşi şi, plictisiţi, îşi aşteptau cu nerăbdare schimbul. Prinţul Andrei se opri să privească în rândurile francezilor.

— Ian te uită, iote-ia, spunea un soldat tovarăşului său, arătându-i un muschetar rus, care se dusese cu un ofiţer lângă sârmele ghimpate şi vorbea repede, aprins, cu un grenadier francez. I-auzi cum îi mai turuie gura. Nici franţuzul nu-l poate pune-n cofă! Ei, acu-i rândul tău, măi Sidorov!

— Mai stai oleacă ş-ascultă! Măi, da bine-i mai zice! Răspunse Sidorov, care se dădea drept meşter mare în franţuzească.

Soldatul de care-şi râdea această ceată veselă nu era altul decât Dolohov. Prinţul Andrei îl recunoscu şi trase cu urechea la ce spunea. Dolohov, împreună cu comandantul său de companie, venise la posturile înaintate tocmai din flancul stâng, unde se afla cu regimentul.

— Hai, mai zi, mai zi! Îl îndemna comandantul de companie, aplecându-şi corpul înainte, ca să fie mai aproape şi să nu-i scape niciunul dintre cuvintele al căror tâlc, de altfel, nu-l pricepea. Te rog, mai repede. Ce tot vrea?

Dolohov nu-i răspunse; era cufundat într-o discuţie aprinsă cu grenadierul francez. Discutau, bineînţeles, despre război. Francezul susţinea, confundându-i pe austrieci cu ruşii, că armatele ruseşti se predaseră şi că veniseră fugind tocmai de la Ulm. Dolohov se străduia să-l convingă că ruşii nu s-au predat, ci că, dimpotrivă, ei i-au bătut pe francezi.

— Avem ordin să vă alungăm de aici şi o să vă alungăm, spunea Dolohov.

— Numai să băgaţi de seamă, să nu vă prindem noi pe voi cu cazacii voştri cu tot, spuse grenadierul francez.

Francezii, care priveau şi ascultau, începură să râdă.

— O să vă facem să dansaţi, cum aţi mai dansat voi, pe vremea lui Suvorov (on vous fera danser), spuse Dolohov.

— Qu'est-ce qu'il chante291? Întrebă un francez.

— De l'histoire ancienne292, răspunse altul, înţelegând că era vorba de ceva din războaiele de altădată. L'Empereur va lui faire voir a votre Souvara, comme aux autres…293

— Bonaparte… dădu să înceapă Dolohov, dar francezul îl întrerupse:

— Nici un Bonaparte. Nu există Bonaparte. Există numai împăratul! Sacre nom294!… strigă el supărat.

— Dracu să-l ia pe împăratul vostru!

Şi Dolohov, după ce înjură grosolan, ca la cazarmă, pe ruseşte, îşi aruncă arma pe umăr şi se retrase.

— Să mergem, Ivan Lukici, spuse el comandantului de companie.

— Iaca, aşa se vorbeşte franţuzeşte! Spuseră soldaţii din prima linie. Ei, acu, Sidorov, ia să te-auzim şi pe tine!

Sidorov făcu cu ochiul şi, adresându-se francezilor, începu să bolborosească repede-repede cuvinte neînţelese:

— Cari, mala tafa, safi, muter, cască… îndruga el, încercând să dea intonaţii expresive vocii sale.

— Ho, ho, ho! Ha, ha, ha, ha! Hu! Hu! Se întinse printre rândurile soldaţilor hohotul de râs, atât de sănătos şi de plin de voie bună, încât îi molipsi fără voia lor şi pe francezi; ai fi zis că după asemenea veselie nu le mai rămânea altceva de făcut decât să-şi descarce cu toţii armele, să-şi distrugă muniţiile şi să se împrăştie toţi, cât mai repede, pe la vetrele lor.

Dar armele rămaseră încărcate, meterezele caselor şi fortificaţiilor priveau drept înainte tot atât de ameninţător, iar tunurile, desprinse de antetrenuri, rămaseră în bătaie, îndreptate unele împotriva altora, ca şi până atunci.

XVI.

DUPĂ CE STRĂBĂTU TOATE poziţiile trupelor, de la flancul drept până la cel stâng, prinţul Andrei să urcă la baterie, de la care, după cum spusese ofiţerul de serviciu de la comandament, aveai tot câmpul sub ochi. Aici descălecă şi se opri lângă ultimul dintre cele patru tunuri desprinse de antetrenuri. Prin faţa tunului făcea de sentinelă, plimbându-se, un tunar, care luă poziţia de drepţi când zări ofiţerul; dar la un semn al prinţului, îşi reluă monotona şi pictisitoarea lui plimbare. În spatele tunurilor erau antetrenurile, şi ceva mai în urmă, conoveţele cailor şi focurile artileriştilor. La stânga, nu departe de ultimul tun, se afla un bordei de nuiele împletite, din dreptul căruia veneau glasuri de ofiţeri, vorbind cu însufleţire.

Într-adevăr, de la bateria aceasta se deschidea aproape întreaga perspectivă a dispozitivului armatei ruseşti şi mare parte din cel al inamicului. Drept în faţa bateriei, la orizont, pe dealul de peste drum, se vedea satul Schöngraben. Ceva mai la stânga şi la dreapta se puteau distinge în trei locuri, prin fumul bivuacurilor, mase de trupe franceze; grosul acestora se afla, de bună seamă, chiar în sat ori îndărătul dealului. Mai la stânga de sat, se zărea prin fum ceva care-ar fi putut fi luat drept o baterie, dar cu ochiul liber nu se putea vedea prea bine. Flancul nostru drept se desfăşura pe o pantă destul de abruptă, care domina poziţiile francezilor. Pe panta aceasta era dispusă infanteria noastră şi chiar la capătul ei se vedeau nişte dragoni. În centru, unde se afla şi bateria aceasta a lui Tuşin, de la care prinţul Andrei făcea recunoaşterea poziţiilor, era chiar punctul de unde se putea face scoborâşul şi urcuşul în pantă lină, fără ocol, spre pârâul care ne despărţea de Schöngraben. La stânga trupelor noastre începea pădurea, de unde se înălţau fumurile bivuacurilor infanteriei noastre, care tăia lemne. Linia francezilor era mai întinsă decât a noastră; era limpede că francezii ne puteau împresura cu uşurinţă, din amândouă părţile. În spatele poziţiilor noastre se afla o râpă adâncă şi abruptă, prin care artileria şi cavaleria noastră nu s-ar fi putut retrage decât cu mare greutate. Prinţul Andrei, sprijinindu-se în coate de ţeava unui tun, scoase din buzunar portvizitul şi-şi schiţă dispozitivul trupelor. În două locuri făcu semne cu creionul, cu gândul să-i vorbească despre ele lui Bagration. Propunerea lui era mai întâi ca artileria să fie toată adunată la centru, iar, în al doilea rând, să fie mutată cavaleria mai îndărăt, de cealaltă parte a râpei. Prinţul Andrei, aflându-se tot timpul pe lângă comandantul suprem, se familiarizase cu mişcările de trupe şi cu dispozitivul lor de ansamblu şi citise fără întrerupere atâtea tratate de istorie a războaielor, încât, fără voia lui, îşi închipuia de la prima ochire desfăşurarea viitoare a acestei acţiuni militare, în linii generale. În mare, el nu întrevedea decât aceste două eventualităţi: „Dacă inamicul dă atacul pe flancul drept, îşi zicea el, regimentul de grenadieri Kiovski şi regimentul de vânători Podolski vor trebui să-şi menţină poziţiile până în momentul în care le vor sosi rezervele de la centru. În acest caz dragonii îi pot lovi prin flanc şi respinge. În cazul când ne-ar ataca centrul, vom pune pe înălţimea aceasta bateria centrală şi, acoperiţi de ea, vom degaja flancul stâng şi ne vom retrage pe eşaloane până în vale”.

Tot timpul cât zăbovise în baterie, lângă tun, deşi se auzeau întruna vocile ofiţerilor din bordei care discutau, prinţul Andrei, aşa cum se întâmplă adesea, nu înţelese nici un cuvânt din tot ce spuneau ei. Deodată însă zgomotul glasurilor din bordei îl izbi prin tonul cald şi prietenos ce luase, încât, fără să vrea, stătu s-asculte ce spuneau ofiţerii.

— Nu, dragul meu, spunea o voce plăcută şi cunoscută parcă prinţului Andrei, eu susţin că, dacă ne-ar fi cu putinţă să ştim ce va fi după moarte, e sigur că nimănui dintre noi nu i-ar mai fi frică de ea. Aşa-i, dragul meu!

Un altul, o voce care părea să fie a unuia mai tânăr, îi întrerupse:

— Te temi, nu te temi, totuna e; ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus.

— Şi cu toate astea te temi! Ei, voi ăştia, învăţaţii! Îi întrerupse pe amândoi o a treia voce, mai bărbătească. D-aia sunteţi voi, artileriştii, aşa de grozav de savanţi, pentru că puteţi căra cu voi totul, şi băuturica, şi gustărica.

Cel cu vocea bărbătească, un ofiţer de infanterie, pesemne, începu să râdă.

— Şi totuşi ţi-e frică, continuă întâia voce, cea cunoscută. Ţi-e frică de necunoscut, asta e! Oricât ţi-ai repeta că sufletul merge în cer… ştim doar cu toţii că nu există cer, că nu-i decât atmosferă.

Din nou, vocea bărbătească îl întrerupse pe artilerist.

— Hai, tratează-ne cu un pic de secărică, din aceea de-a dumitale, căpitane Tuşin, rosti glasul viril.

„A, e tot căpitanul acela de la cantină, care umbla fără cizme”, gândi prinţul Andrei cu satisfacţia că recunoscuse vocea plăcută a celui care filosofa.

— Puţină secărică, sigur, cum să nu, zise Tuşin, şi, totuşi, ca să poţi cuprinde cu mintea viaţa viitoare… Dar nu mai sfârşi.

Un şuierat sfâşie văzduhul; aproape, mai aproape, mai iute şi mai tare, mai tare şi mai iute, şi obuzul, ca şi când n-ar fi sfârşit să spună ceea ce avea de spus, izbi cu o putere supraomenească pământul, explodând nu departe de bordei. Pământul gemu, parcă, de străşnicia loviturii.

În aceeaşi clipă, din bordei ţâşni, înaintea tuturor celorlalţi, Tuşin cel mărunţel, cu luleaua între dinţi; faţa lui blândă şi inteligentă se cam îngălbenise. După el ieşi cel cu glas viril, un ofiţeraş tinerel de infanterie, care o luă la fugă spre compania sa, încingându-se din mers.