XVII.

PRINŢUL ANDREI, CĂLARE, rămăsese lângă baterie, uitându-se la fumul tunului din care ieşise ghiuleaua. Privirile îi alergau pe întinderea vastă. Observă numai că masa de francezi, care până atunci stătuse în nemişcare, începuse să freamăte şi că în stânga ei se află într-adevăr o baterie. Încă nu se împrăştiase de deasupra ei fumul. Doi călăreţi francezi, aghiotanţi, de bună seamă, galopau pe coama dealului. La poalele dealului, pentru a întări pesemne primele linii, se pusese în mişcare o coloană redusă, foarte vizibilă, de-a inamicului. Fumul primei ghiulele nici nu se împrăştiase încă bine când se iscă alt fum şi ţâşni a doua detunătură. Lupta începuse. Prinţul Andrei îşi întoarse calul şi o porni în goană îndărăt spre Grund, să-l caute pe prinţul Bagration. În urma lui auzi cum se înteţea, mereu mai deasă şi mai zgomotoasă, canonada. Se vedea că ai noştri începuseră şi ei să răspundă. De vale, pe acolo pe unde trecuseră parlamentarii, se auzeau împuşcături.

Nici nu sosise bine Lemarrois cu mânioasa scrisoare a lui Bonaparte, că Murat, ruşinat, vrând să-şi repare greşeala pe loc, îşi şi împinsese trupele pe la centru şi pe la capetele ambelor noastre flancuri, nădăjduind ca până seara, înainte de sosirea împăratului, să poată zdrobi neînsemnatul detaşament care-i sta în faţă.

„Iată! A început! Gândi prinţul Andrei, simţind cum sângele începea să-i năvălească în inimă, zvâcnind tot mai tare. Dar unde oare şi cum va fi „Toulon„-ul meu?”

Trecând prin mijlocul aceloraşi companii, care cu un sfert de oră înainte îşi mâncau liniştit caşa şi-şi beau votca, văzu pretutindeni aceleaşi, şi aceleaşi mişcări grăbite ale soldaţilor ce-şi luau armele şi se aşezau în front, şi pe toate chipurile recunoscu acelaşi simţământ de înviorare de care era plină şi inima lui. „A început! Iată! E un lucru groaznic şi totuşi vesel!” spunea chipul fiecărui soldat şi al fiecărui ofiţer.

Nu apucase încă să ajungă la fortificaţia în construcţie când, în lumina acestui posomorât amurg de toamnă, văzu venind spre el câţiva călăreţi. Primul, cu pelerină şi căciulă caucaziană îmblănită pe margini, călărea pe un cal alb. Era prinţul Bagration. Prinţul Andrei se opri şi-l aşteptă. Bagration îşi opri calul şi, recunoscându-l pe prinţul Andrei, îi făcu un semn cu capul. Cât timp Bolkonski îi vorbi despre cele văzute, el continuă să privească drept în faţa lui.

Până şi pe chipul dur şi oacheş al prinţului Bagration, cu ochii lui pe jumătate închişi şi tulburi, de parcă veşnic ar fi fost nedormit, se citea expresia: „A început! Iată!” Prinţul Andrei se uita plin de neastâmpăr şi curiozitate la chipul acesta încremenit şi grozav ar mai fi voit să ştie: gândeşte oare şi simte el ceva? Şi ce anume gândeşte, ce poate simţi acest om în clipa de faţă? „Este ceva oare dincolo de masca asta neclintită?” se întreba, privindu-l, prinţul Andrei. Bagration dădea din cap în semn că e de acord cu cele ce-i spunea Bolkonski şi rosti chiar: „Bine”, având aerul să spună că tot ce se întâmpla şi tot ce i se aducea la cunoştinţă era exact ceea ce prevăzuse el demult. Din cauza iuţelii cu care mersese, prinţul Andrei gâfâia şi vorbea pripit. Cu accentul lui oriental, prinţul Bagration pronunţa cuvintele rar de tot, ca şi când ar fi vrut să spună că nu-i nici o grabă. Porni totuşi, în trapul calului, în direcţia bateriei lui Tuşin. Prinţul Andrei, intrând şi el în suită, îl urmă. După Bagration veneau călări un ofiţer din suită – aghiotantul personal al prinţului – Jerkov, o ordonanţă, un ofiţer de serviciu din statul-major, călare pe un frumos cal englezesc, şi un funcţionar civil din justiţia militară, care ceruse din curiozitate să meargă şi el la locul bătăliei. Civilul, un bărbat gras şi cu faţa rotundă, care se uita naiv, cu o bucurie copilăroasă, în juru-i, zgâlţâit de trapul calului, era, cu paltonul lui de camelot în şaua militară, o apariţie cu totul neaşteptată în mijlocul husarilor, cazacilor şi aghiotanţilor.

— Uită-te la el, vrea să vadă cum e aia să te lupţi la război! Spuse Jerkov către Bolkonski, arătându-i-l pe magistrat, şi i-a şi venit rău numai cât a dat de zgâlţâială.

— Ei, destul cu gluma, spuse civilul cu un zâmbet naiv şi luminos, dar totodată şiret, ca şi cum ar fi fost măgulit de a fi obiectul glumelor lui Jerkov, străduindu-se anume să pară mai prost decât e în realitate.

— Tres drôle, mon monsieur prince295, zise ofiţerul de serviciu. (Îşi aducea aminte că, în franţuzeşte, parcă altfel trebuia să te adresezi unui prinţ, dar nu putea cu nici un chip găsi expresia potrivită.)

Între timp, se apropiau cu toţii de bateria lui Tuşin. O ghiulea răbufni deodată în faţa lor, izbind pământul.

— Ce-a căzut? Întrebă, zâmbind naiv, magistratul.

— Plăcinte franţuzeşti, glumi Jerkov.

— Va să zică, cu de-astea bat? Întrebă iar magistratul. Oh, ce interesant!

Părea că nu-şi mai găseşte locul de plăcere. Nici nu-şi sfârşise bine vorba, când din nou o şuierătură groaznică se porni pe neaşteptate, curmată brusc de o izbitură în ceva moale şi p-p-pleosc! unul dintre cazacii care călăreau ceva mai spre dreapta şi în spatele magistratului se prăvăli cu cal cu tot la pământ. Jerkov şi ofiţerul de serviciu de la comandament se lipiră de oblânc şi-şi întoarseră scurt caii. Judecătorul rămase tot lângă cazac, privindu-l cu atentă curiozitate. Cazacul era mort, dar calul încă se mai zbătea.

Prinţul Bagration privi printre gene în jurul său şi, văzând că pricina spaimei trecuse, se întoarse nepăsător spre suită, voind parcă să spună: „Face oare să te ocupi de asemenea fleacuri?” Îşi opri calul cu îndemânarea unui bun călăreţ, se aplecă puţin şi-şi potrivi sabia, care i se agăţase de pelerina caucaziană. Era o sabie străveche, altfel decât cele care se purtau pe atunci. Prinţul Andrei îşi aminti că se povestea cum în Italia, Suvorov îi dăruise lui Bagration sabia lui; şi amintirea acestui fapt îi produse în acea clipă o deosebită bucurie. Ajunseră la bateria unde stătuse Bolkonski când făcuse recunoaşterea câmpului de luptă.

— A cui e compania asta? Întrebă prinţul Bagration pe un artificier, care făcea de planton lângă lăzile cu muniţii.

Întrebarea sunase: „A cui e compania asta?”, dar în realitate el voise să întrebe: „Nu vă e frică?” Şi artificierul înţelese sensul ei.

— A căpitanului Tuşin, excelenţă! Răspunse vesel, cu glas puternic, artificierul, un roşcovan cu faţa plină de pistrui, luând poziţia de drepţi.

— Bine, bine, rosti Bagration, vădit preocupat de ceva, şi se îndreptă spre tunul din margine, trecând pe lângă antetrenuri…

În timp ce el se apropia, din tun porni o bubuitură care-l asurzi şi pe Bagration, şi pe cei din suită, iar prin fumul care învăluia tunul se zăriră tunarii apucând cu toate puterile piesa şi readucând-o grabnic în poziţia iniţială. Servantul numărul 1, un soldat uriaş, spătos, cu o vergea în mână, se repezi la roată, depărtându-şi mult picioarele; numărul 2 introduse încărcătura în ţeavă cu mâna tremurândă. Căpitanul Tuşin, scund şi cam adus de spate, se repezi în faţă, poticnindu-se de plugul tunului şi, ducându-şi mâna mică streaşină la ochi, cerceta acum zarea, fără să-l bage de seamă pe general.

— Încă două linii şi de data asta suntem la ţintă, strigă el cu voce subţire, pe care se străduia să şi-o întinerească anume şi care nu i se potrivea defel. Pentru a doua lovitură, strigă el. Trage, Medvedev!

Bagration chemă la el pe ofiţer, şi Tuşin, venind spre general cu mişcările lui sfioase şi neîndemânatice, îşi duse două degete la cozoroc cu totul altfel de cum cere salutul militar, amintind mai degrabă gestul prin care preoţii binecuvântează. Cu toate că bateriei lui Tuşin i se încredinţase misiunea de a ţine sub foc valea, ea trăgea cu obuze incendiare asupra satului Schöngraben, din faţă, dinspre care se vedeau înaintând coloanele masive ale francezilor.

Tuşin nu primise de la nimeni ordine care să-i spună spre ce obiectiv şi cu ce proiectile să tragă, dar, sfătuindu-se cu majorul său, Zaharcenko, pentru care avea multă consideraţie, hotărâse că n-ar fi rău să dea foc satului. „Bine!” spuse Bagration, primind raportul ofiţerului, şi începu să privească, chibzuind parcă ceva, la câmpul de bătaie ce se întindea cât vedeai cu ochii în faţa lui. În dreapta se aflau coloanele franceze, care se apropiaseră cel mai mult de ale noastre. Ceva mai jos de înălţimea ocupată de regimentul Kievski, în valea râului, se auzeau rafale îngrozitoare de focuri de puşcă şi, mult mai spre dreapta, în spatele dragonilor, un ofiţer din suită îi arătă prinţului Bagration cum înainta o coloană de francezi, învăluindu-ne flancul. La stânga, orizontul se limita prin imediata vecinătate a pădurii. Prinţul Bagration ordonă celor două batalioane din centru să pornească în flancul drept ca întărituri. Ofiţerul din suită îşi îngădui să-i atragă prinţului atenţia că, prin plecarea acestor batalioane, tunurile aveau să fie lăsate fără acoperire. Prinţul Bagration se întoarse spre ofiţerul din suită şi-i aruncă, tăcut, o privire posomorâtă. Prinţului Andrei, observaţia ofiţerului îi păru foarte îndreptăţită şi-i spuse că pe drept cuvânt generalul nu avusese ce obiecta. În clipa aceea sosi în galop un aghiotant din partea comandantului regimentului, care se afla în vâlcea, cu vestea că uriaşe mase de francezi veneau din vale, că regimentul se retrage în dezordine înspre poziţiile regimentului de grenadieri Kievski. Bagration înclină iar capul, în semn de acord şi de aprobare. Porni la pas spre dreapta şi trimise un aghiotant la dragoni, cu ordinul să dezlănţuie atacul asupra francezilor. Dar peste o jumătate de oră, aghiotantul trimis într-acolo se înapoie cu ştirea că şi comandantul regimentului de dragoni se afla tot în retragere, dincolo de râpă, forţat de focul puternic îndreptat asupra lui şi că, văzând cum îşi pierdea zadarnic oamenii, dăduse ordin de descălecare şi de retragere în pădure.

— Bine, spuse Bagration.

În timp ce el se depărta de baterie, se auziră împuşcături şi în pădure, dinspre stânga şi, cum era prea departe de flancul stâng ca să poată ajunge el însuşi la vreme, Bagration îl trimise într-acolo pe Jerkov, să spună bătrânului general – aceluia care-i prezentase lui Kutuzov regimentul său la Braunau – să se retragă cât se poate mai repede îndărătul râpei, căci, după cum se vede, flancul drept nu va fi în stare să mai ţină multă vreme inamicul pe loc. De bateria lui Tuşin şi de batalionul care trebuia s-o acopere uitase cu totul. Prinţul Andrei urmărea cu atenţie discuţiile dintre Bagration şi comandanţii de unităţi, ca şi ordinele lui, şi băgă de seamă cu uimire că, de fapt, Bagration nu avea nici un fel de ordine de dat şi că îşi dădea doar osteneala să facă să se creadă că tot ceea ce se făcea sub presiunea necesităţii, din întâmplare sau de cele mai multe ori din iniţiativa comandanţilor de unităţi, că toate acestea, deşi se făceau în afară de ordinele lui, erau totuşi conforme intenţiilor sale. Prinţul Andrei mai putu observa că, în ciuda mulţimii de împrejurări întâmplătoare şi independente de voinţa comandantului, prezenţa lui avusese, datorită tactului arătat de prinţul Bagration, o foarte mare înrâurire asupra mersului luptei. Comandanţii care i se înfăţişau la raport, cu deprimarea pe faţă, se linişteau; soldaţii şi ofiţerii îl salutau cu voioşie, deveneau mai vioi în prezenţa lui şi, de bună seamă, erau dornici să-şi arate în faţa lui vitejia.