XVIII.

AJUNGÂND LA CEL MAI ÎNALT punct al flancului nostru drept, prinţul Bagration începu să coboare spre valea unde se auzeau bubuituri răzleţe şi unde, din cauza fumului, nu se putea vedea nimic. Cu cât se afundau mai mult în văioagă, cu atât puteau vedea mai puţin limpede şi cu atât apropierea adevăratului câmp de luptă se simţea mai mult. Începură să întâlnească răniţi. Pe unul, cu capul însângerat şi fără căciulă, îl duceau doi soldaţi de subţiori; rănitul horcăia şi scuipa. Glonţul îl lovise, pesemne, în gură sau în gât. Un altul, care se încrucişa cu ei, venea de unul singur, fără armă, văitându-se tare şi făcându-şi vânt, de focul durerii, la mâna din care sângele-i curgea pe manta ca dintr-o sticlă. Pe chip i se putea citi mai mult spaimă decât suferinţă. Fusese rănit de-abia de-o clipă. După ce trecură un drum, începură să coboare brusc şi, pe panta foarte înclinată, văzură câţiva inşi lungiţi la pământ; întâlniră şi o ceată de soldaţi în rândurile căreia se aflau şi oameni teferi. Soldaţii urcau dealul, suflând din greu şi, cu toate că-l văzuseră pe general, vorbeau tare şi gesticulau. Prin fum, dinaintea lor, începuseră să se şi vadă rânduri de mantale cenuşii, şi un ofiţer, văzându-l pe Bagration, o porni în fugă după ceata de soldaţi, strigând la ei să se întoarcă. Bagration se apropie de rânduri printre care, când ici, când colo, se auzeau împuşcături, acoperind cu zgomotele lor glasurile şi strigătele de comenzi. Aerul era îmbâcsit de fumul prafului de puşcă. Chipurile însufleţite ale soldaţilor erau negre de funingine. Unii îşi îndopau armele cu vergeaua, alţii scoteau gloanţele din traiste, alţii turnau pulberea în tigăiţele puştilor, alţii trăgeau. Dar în cine trăgeau, nu-şi puteau da seama din pricina fumului de praf de puşcă, pe care vântul nu-l mai împrăştia. Se auzeau destul de des vâjâituri şi şuierături, zgomotele plăcute ale luptei. „Ce-i asta? Gândi prinţul Andrei, apropiindu-se de acest grup de soldaţi. Un lanţ de trăgători? Nu poate fi, deoarece stau toţi grămadă. Nu poate fi nici atac, fiindcă nu se mişcă din loc; şi nici careu nu e, că nu-s grupaţi cum ar trebui.”

Cel care-i conducea – un bătrânel firav la înfăţişare, cu zâmbet plăcut şi cu pleoape care-i ascundeau mai mult de jumătate ochii îmbătrâniţi, dându-i o expresie de blândeţe – se apropie de prinţul Bagration, primindu-l aşa cum o gazdă-şi primeşte oaspetele scump. El raportă prinţului Bagration că regimentul său fusese atacat de cavaleria franceză şi că atacul fusese respins, regimentul pierzând, însă, mai mult de jumătate din oameni. Comandantul regimentului spunea că atacul fusese respins, cuprinzând în această expresie militară ceea ce se petrecuse cu regimentul său; de fapt, însă, nu ştia nici el ce se întâmplase în această jumătate de oră cu ostaşii încredinţaţi lui şi n-ar fi putut spune cu siguranţă dacă în realitate, atacul fusese respins, sau regimentul sau fusese zdrobit. Ştia doar atât că, din clipa când s-a dezlănţuit atacul, ghiulelele şi grenadele începuseră să plouă peste regimentul său şi să-i omoare oamenii, şi că pe urmă cineva strigase: „Cavaleria”, iar ai noştri prinseră să tragă. Mai trăgeau şi-acum, dar nu asupra cavaleriei, care dispăruse, ci asupra infanteriei franceze, care se ivise în vâlcea şi care trăgea asupra alor noştri. Prinţul Bagration înclină capul în semn că totul se petrecuse întocmai aşa cum dorise şi cum presupusese el că se va petrece. Se întoarse spre aghiotant şi-i ordonă să aducă de pe deal cele două batalioane din Regimentul 6 vânători, prin faţa cărora trecuseră chiar atunci. Prinţul Andrei fu izbit în clipa aceea de schimbarea ce se petrecuse pe chipul lui Bagration. Faţa lui exprima acea hotărâre concentrată şi plină de satisfacţie a unui om care se pregăteşte să se arunce în apă într-o zi de arşiţă şi-şi face vânt să sară. Nu-i mai recunoştea acum nici ochii nedormiţi şi posomorâţi şi nici expresia aceea voită de adâncă îngândurare: ochii lui rotunzi, duri, de erete, priveau acum entuziast şi uşor dispreţuitor drept înainte, fără să se oprească la nimic. Doar în mişcările sale se mai păstra ceva din încetineala de mai înainte şi din cumpătul obişnuit al unui general.

Comandantul de regiment se întoarse spre prinţul Bagration şi-l rugă să se îndepărteze, întrucât aici primejdia era prea mare. „Fiţi bun, excelenţă, pentru Dumnezeu! Spuse el, cerând cu privirea un sprijin vorbelor lui de la un ofiţer din suită, care se întoarse însă într-o direcţie opusă. Vă rog, binevoiţi să priviţi!” spuse el. Voia să-i atragă atenţia asupra gloanţelor care le vâjâiau, Le şuierau şi le ţiuiau necontenit pe la urechi. Vorbea cu tonul de rugăminte şi de reproş cu care dulgherul se adresează boierului care s-a apucat să cioplească cu barda de lemn: „Pentru noi, e o treabă de fiecare zi, suntem deprinşi, dar dumneata ai să-ţi faci bătături în palmă”. Vorbea aşa, ca şi cum gloanţele acestea n-ar fi putut să-l doboare şi pe el, şi ochii lui pe jumătate ascunşi sub pleoape dădeau cuvintelor sale o expresie şi mai convingătoare. Un ofiţer de stat-major se alătură şi el la rugăminţile comandantului de regiment; dar prinţul Bagration nu găsi cu cale să răspundă şi dădu doar ordin să se înceteze focul şi să se facă o regrupare a regimentului, în aşa fel, încât să aibă loc şi cele două batalioane care se apropiau. În timp ce vorbea, vântul începuse să bată, şi perdeaua de fum care acoperea valea fu trasă ca de o mână nevăzută de la dreapta spre stânga, descoperind înălţimea din partea opusă şi mişcările francezilor de pe ea. Toate privirile se aţintiră fără voie asupra acestei coloane de francezi care înainta spre ei, ocolind şerpuit neregularităţile terenului. Se puteau vedea acum bine căciulile miţoase ale soldaţilor; se puteau distinge ofiţerii de soldaţi şi se vedea cum flutură, lovindu-se de prăjină, drapelul lor.

— Frumos mai merg! Rosti cineva din suita lui Bagration.

Capul coloanei ajunsese acum în fundul văii. Ciocnirea avea să se producă pe panta dinspre noi…

Rămăşiţele regimentului nostru care fusese în foc se regrupau în pripă şi se retrăgeau spre dreapta; îndărătul lor înaintau în rânduri ordonate cele două batalioane ale Regimentului 6 vânători. Nu ajunseseră încă în dreptul lui Bagration când cadenţa paşilor lor apăsaţi şi grei se făcu auzită; toată masa aceasta de oameni trântea, ca la paradă, pasul. În flancul stâng, mai aproape de Bagration decât toţi ceilalţi, trecea un comandant de companie cu faţa rotundă, un bărbat chipeş, cu o expresie de fericire şi simplitate pe chip; era acela care ieşise în fugă din bordei. În clipa aceea se vedea că nu-l preocupă nimic altceva decât dorinţa de a defila voiniceşte prin faţa şefilor săi.

Cu o neştirbită mulţumire de sine, umbla atât de uşor, bătând talpa cu picioarele-i musculoase, încât, când întindea piciorul, părea că pluteşte fără cea mai mică sforţare, deosebindu-se prin aceasta de mersul greoi al soldaţilor care-l urmau în acelaşi pas. La şold avea o sabie subţirică şi îngustă (o săbiuţă îndoită, care nu aducea deloc a armă) şi-şi întorcea sprinten tot trupul puternic, privind când spre şefi, când înapoi, fără să-şi piardă pasul. Ai fi putut jura că toate puterile sufletului său erau îndreptate spe ţelul de a ieşi cel mai strălucit la defilare şi, simţind că-şi face treaba cum se cuvine, era fericit. „Stâng… stâng… stângul…” părea că-şi spunea el la fiecare doi paşi şi, în această cadenţă, se mişca după dânsul zidul de soldaţi cu chipuri diferite şi aspre, împovăraţi de raniţe şi arme, ca şi cum fiecare din cele câteva sute de soldaţi şi-ar fi spus în gând, la fiecare doi paşi „Stâng… stâng… stângul…” Un maior gras, gâfâind şi întinzând pasul, dădu să ocolească o tufă din drum; un soldat rămas în urmă, gâfâind şi cu chipul speriat de urmările abaterii sale, alerga să-şi ajungă compania; spintecând văzduhul, o ghiulea zbură pe deasupra capului lui Bagration şi a celor din suită şi, în tactul „Stâng… stângul!” izbi în coloană… „Strângeţi rândurile!” se auzi mândru glasul comandantului de companie. Soldaţii ocoleau ceva din mers în locul unde căzuse ghiuleaua, iar un subofiţer din flanc, cu o decoraţie pe piept, care se oprise lângă cei ucişi, ajungându-şi din fugă coloana, schimbă pasul şi, după ce intră în cadenţă, privi înapoi încruntat. „Stâng… stâng… stângul…” părea că se aude răsunând de dincolo de această tăcere înfricoşătoare şi de zgomotul uniform al paşilor care izbeau, în acelaşi tempo, pământul.

— Bravo, băieţi! Spuse prinţul Bagration.

— Să trăiţi… iţi-iţi-iţi…” răsunară rândurile.

Un soldat cu chip posac din stânga coloanei îşi întoarse, în timp ce striga, privirea către Bagration, având aerul că vrea să spună: „Asta o ştim noi şi fără să ne-o spui tu”; un altul, pironindu-şi privirea înainte, de parcă i-ar fi fost teamă să nu se piardă, strigă fără să se uite la ei salutul în gura mare şi trecu mai departe.

Li se dădu ordin să se oprească şi să-şi scoată raniţele.

Bagration ocoli rândurile care-i trecuseră în faţă şi sări jos de pe cal. Aruncă unui cazac dârlogii, îşi scoase şi-i dădu şi pelerina, îşi dezmorţi picioarele şi-şi îndreptă pe cap chipiul. Capul coloanei franceze, cu ofiţerii în frunte, se ivi de sub poalele dealului.

— Cu Dumnezeu înainte! Rosti cu glas tare şi răspicat Bagration, întorcându-se o clipă spre front şi pornind greoi, cu paşi stângaci de cavalerist, ca şi cum s-ar fi trudit să umble prin hârtoapele platoului, cu mâinile uşor legănate pe lângă trup. Prinţul Andrei simţea că o putere de neînvins îl împinge înainte şi era cuprins de o atare fericire296.

Francezii se vedeau tot mai aproape; prinţul Andrei, care păşea alături de Bagration, le putea desluşi acum francezilor diagonalele, epoleţii roşii şi chiar figurile. (Văzu limpede cum un bătrân ofiţer francez, cu picioare strâmbe în bocanci, urca anevoie la deal, agăţându-se de tufe.) Prinţul Bagration nu da nici un alt ordin, ci continua să meargă la fel de tăcut în fruntea rândurilor. Deodată, din rândurile francezilor trosni o împuşcătură, apoi o a doua, a treia… şi, în sfârşit, asupra rândurilor intrate în dezordine şi învăluite de fum ale inamicului începu să plouă cu gloanţe. Câţiva dintre oamenii noştri căzură; printre ei şi ofiţerul cu faţa rotundă, care defilase aşa de frumos. Dar în clipa când se auzi prima împuşcătură, Bagration privi înapoi şi strigă: „Ura!” „U-ra-a-a-a!” răsună prelung strigătul rândurilor noastre, şi soldaţii, trecându-i înainte lui Bagration şi întrecându-se între ei, îşi dădură drumul la vale, ca o ceată dezordonată, dar plină de voioşie şi avânt, fugind după francezii care se împrăştiau.