III.
BĂTRÂNUL PRINŢ Nikolai Andreici Bolkonski primi în noiembrie 1805 de la prinţul Vasili o scrisoare, prin acesta îl înştiinţa că soseşte împreună cu fiul său. („Am de făcut o inspecţie şi, bineînţeles, cu prilejul ăsta, ocolul de o sută de verste nu mă va împiedica să te vizitez pe dumneata, mult stimatul meu binefăcător”, scria el. Mă va însoţi Anatol al meu, care e în drum spre regimentul lui, şi cred că îi vei îngădui să-şi exprime personal adâncul respect pe care, după exemplul tatălui său, îl are pentru dumneata.”)
— Se pare că, nici nu-i nevoie s-o mai scoateţi pe Marie în lume, peţitorii vin singuri în casă, fu reflecţia pe care avu îndrăzneala s-o facă mica prinţesă, aflând vestea.
Prinţul Nikolai Andreici se încruntă şi nu spuse nimic.
Peste două săptămâni de la primirea scrisorii, într-o seară sosiră oamenii prinţului Vasili trimişi înainte, iar a doua zi veni şi el cu fiul său. Bătrânul Bolkonski nu avusese niciodată o părere prea bună cu privire la caracterul prinţului Vasili; cu atât mai mult cu cât, de puţină vreme, odată cu noile domnii, sub ţarii Paul şi Alexandru, ajunsese la mari demnităţi şi onoruri.
Acum însă, înţelegând din aluziile scrisorii şi ale micii prinţese despre ce este vorba, părerea proastă despre prinţul Vasili făcuse loc, în sufletul prinţului Nikolai Andreici, unui sentiment de dispreţ răuvoitor. Bătrânul strâmba mereu din nas de câte ori venea vorba de el.
Când veni ziua sosirii prinţului Vasili, prinţul Nikolai Andreici era în toane rele şi-l nemulţumeau toate. Era în toane rele pentru că sosea prinţul Vasili, sau era deosebit nemulţumit de sosirea prinţului Vasili tocmai pentru că era în toane rele, ar fi fost greu de ştiut, dar nu încăpea nici o îndoială că era în toane rele, şi Tihon îl sfătuia de dimineaţă pe arhitect să renunţe de a mai intra la prinţ să-i dea raportul.
— Ascultaţi cum se mai frământă prin odaie, spunea Tihon, atrăgând atenţia arhitectului la zgomotul paşilor prinţului. Calcă apăsat, parcă nu-l ştim noi?
Cu toate acestea, către ora nouă prinţul ieşi că obicei să-şi facă plimbarea, îmbrăcat în şuba sa de catifea cu guler din blană de sobol şi căciulă tot din aceeaşi blană. În ajun ninsese. Poteca, pe care prinţul Nikolai Andrei mergea spre grădina de iarnă, era curăţită; urmele măturii se mai puteau încă vedea pe zăpada rânită, iar lopata rămasă înfiptă într-una dintre grămezile de zăpadă proaspătă, ridicate pe de-o parte şi de-a alta a potecii. Prinţul trecu prin grădina de iarnă, prin locuinţele slugilor şi prin acareturi, tăcut şi posomorât.
— Dar cu sania se poate trece? Îşi întrebă el administratorul, un bărbat respectabil, întru totul asemănător chip, şi în felul lui de a fi, cu stăpânul.
— E zăpadă groasă, luminăţie. Am dat ordin să cureţe aleea.
Prinţul înclină din cap şi se apropie de scara casei „Slavă ţie, Doamne, gândi administratorul, a trecut norul…”
— Era greu de trecut, luminăţie, adăugă administratorul. Aşa-i cum se-aude, luminăţie, că ar veni la alteţa voastră un ministru?
Prinţul se întoarse către administrator şi-l aţinti cu priviri înfuriate.
— Ce-ai spus? Ministru? Ce fel de ministru? Cine a spus? Zise el, cu vocea lui stridentă şi aspră. Pentru fiica mea, prinţesa, n-aţi fi curăţat, hai? Numai pentru ministru? La mine nu se-ncape nici un ministru!
— Luminăţie, socoteam şi eu că…
— Socoteşti tu! Zbieră prinţul, din ce în ce mai repede, mai fără legătură între cuvinte. Socoteai tu… Tâlharilor… Secăturilor! Te învăţ eu să mai socoţi, şi, ridicând băţul, se repezi cu el la Alpatâci şi l-ar fi lovit dacă administratorul nu s-ar fi ferit fără voia lui. Socoteai tu… Lichelelor!
Dar deşi Alpatâci – speriat el singur că avusese îndrăzneala să se ferească de lovituri – se apropie şi plecă supus capul pleşuv în faţa stăpmului, sau poate tocmai din cauza aceasta, prinţul continuă să strige: „Secăturilor! Să daţi numaidecât zăpada la loc, în drum!”, dar nu mai ridică a doua oară braţul şi intră ca furtună în odaie.
Pe la vremea prânzului, prinţesa şi mademoiselle Bourienne, care aflaseră că prinţul nu era în toane bune, îl aşteptau în picioare; mademoiselle Bourienne, cu chipul luminos, care părea că spune: „Mie nu-mi pasă, eu sunt aşa cum sunt întotdeauna”, iar prinţesa Maria, palidă, umilă, cu ochii în pământ. Mai greu în toate astea, pentru prinţesa Maria era faptul că ştia şi ea prea bine că în asemenea cazuri trebuia să procedeze întocmai ca mademoiselle Bourienne, dar nu era în stare. Îşi spunea: „Dacă mă fac că nu bag de seamă, poate spune că n-am nici o înţelegere pentru el; dacă mă arăt şi eu tristă şi prost dispusă, îmi va spune, cum s-a mai întâmplat, că sunt o curcă plouată, etc.”
Prinţul se uită la chipul înspăimântat al fiicei sale şi mormăi supărat:
— Pr… proasto! Rosti el.
„Şi cealaltă nu-i aici! Se vede că i-au împuiat şi ei capul cu prostii”, gândi el, văzând că mica prinţesă lipsea de la masă.
— Dar prinţesa unde-i? Întrebă el. Se ascunde?
— Nu-i este prea bine, spuse mademoiselle Bourienne cu un zâmbet voios, nu poate veni. E atât de firesc, în starea ei…
— Hm! Hm! Ch! Ch! Făcu prinţul şi se aşeză la masă.
I se păru că farfuria din faţa lui nu-i curată; arătă o pată pe ea şi o aruncă. Tihon o prinse şi o trecu bufetierul lui. Mica prinţesă nu era bolnavă, însă se temea până-ntr-atâta de prinţul cel bătrân încât, auzind că iar era în toane rele, se hotărâse să nu iasă din odaia ei.
— Mă tem pentru copil, spusese ea către mademoiselle Bourienne, Dumnezeu ştie câte se mai pot întâmpla dintr-atâta spaimă.
În general, mica prinţesă trăia la Lâsâe-Gorî veşnic sub apăsarea unui sentiment de frică şi de antipatie faţă bătrânul prinţ, antipatie de care ea nu-şi dădea seama pentru că frica ei era aşa de puternică, încât altceva nu mai putea simţi. La rândul lui, prinţul avea şi el o antipatie pentru noră-sa, dar antipatia lui era înnăbuşită de dispreţ. Prinţesa Liza, de când trăia la Lâsâe-Gorî legase o prietenie strânsă cu mademoiselle Bourienne şi petrecea cu ea zile întregi, o ruga să doarmă noaptea la ea în cameră şi vorbea adeseori cu ea despre socru-său criticându-l.
— Il nous arrive du monde, mon prince317, spuse mademoiselle Bourienne, desfăcând şervetul alb cu mâinile ei trandafirii. Son excellence le? Rince Kouraguine avec son fils, a ce que j'ai entendu dire318? Rosti ea, cu un aer întrebător.
— Hm! Excelenţa asta a dumitale e un fleac… eu l-am recomandat la minister, spuse prinţul, care era foarte puţin încântat. Şi fecioru-său, ce mai caută şi el aici? Nu pricep deloc. Poate-or fi ştiind ele, prinţesele Lizaveta Karlovna şi prinţesa Maria; eu nu ştiu de ce mi-l aduce şi pe fecioru-său plocon. Mă pot lipsi de el! Şi se uită la prinţesa Maria, care se înroşise toată.
— Nu te simţi bine, ce-i cu tine? De frica „miniştrului”, poate, cum spunea azi dobitocul acela de Alpatâci?
— Nu, mon pere319.
Deşi turnase gaz peste foc cu subiectul acesta de discuţie, mademoiselle Bourienne nu-şi puse frâu vorbelor şi continuă să flecărească întruna, ba despre grădină, ba despre frumuseţea unei flori care tocmai înflorise.
Prinţul se mai domoli după primul fel. După prânz trecu să-şi vadă nora. Mica prinţesă şedea la măsuţă şi-şi petrecea timpul vorbind cu Maşa, o cameristă. Cum îşi văzu socrul, păli deodată la faţă. Mica prinţesă era foarte schimbată. Era acum mai mult urâtă decât frumoasă. Obrajii i se scofâlciseră, buza de sus i se ridicase şi mai mult, şi ochii îi erau tare încercănaţi.
— Da, simt parcă o greutate, răspunse ea prinţului, care o întrebase ce simte.
— Ai nevoie de ceva?
— Nu, merci, mon pere320.
— Bine, bine.
Prinţul ieşi şi se abătu pe la odăile servitorilor. Alpatâci, cu capul plecat, îl întâmpină în prag.
— Ai astupat la loc drumul?
— L-am astupat, excelenţă. Iertaţi-mă, pentru numele lui Dumnezeu, numai din prostia mea…
Prinţul îl întrerupse şi începu să râdă, cu râsul lui nefiresc.
— Bine, bine!
Îi întinse o mână, pe care Alpatâci i-o sărută, şi trecu în cabinetul lui.
Seara, prinţul Vasili sosi. Întru întâmpinarea lui ieşiră, în faţa perspectivei (aşa-i spuneau ei aleii principale), câţiva vizitii şi lachei, care împinseră chiuind săniile convoiului pe drumul troienit înadins spre aripa destinată invitaţilor.
Prinţului Vasili şi lui Anatol le fuseseră rezervate camere separate.
Anatol se aşeză pe un scaun, îşi scoase haina şi, punându-şi mâinile în şolduri, îşi aţinti surâzând privirea ochilor mari şi frumoşi asupra colţului de masă, în faţa căreia şedea. El îşi privea totdeauna viaţa ca pe un neîntrerupt şir de plăceri, pe care cineva, nu se ştie de ce, se îngrijea să i le pregătească. Tot aşa privea şi-acum vizita la bătrânul acesta răutăcios şi la această slută, dar bogată moştenitoare. Toată povestea aceasta trebuia să decurgă, după părerea lui, într-un chip foarte distractiv şi trebuia să se sfârşească cu bine. „Şi de ce, mă rog, să nu mă-nsor cu ea dacă-i aşa de bogată? Asta nu poate strica niciodată”, gândea Anatol.
Se bărbieri, se parfumă, cu meticulozitatea şi cochetăria care se transformaseră la el în obicei şi, cu capul său frumos cum era, cu expresia lui înnăscută de învingător mărinimos, trecu în odaia tatălui său. În jurul prinţului Vasili se învârteau de zor doi valeţi de-ai lui, care-l ajutau să se îmbrace; vioiciunea lor îl molipsise şi prinţul se uita cu viu interes în jurul său şi-i făcu un semn voios din cap fiului său, care intra, ca şi cum i-ar fi spus: „Bun, aşa te vreau!”
— Nu, fără glumă, tată, e tare slută? Ce zici? Îl întrebă el în franţuzeşte, parcă în continuarea unei discuţii care nu odată revenise între ei doi, cât timp călătoriseră.
— Prostii! Principalul este să-ţi dai toată osteneala să fii cât mai respectuos şi mai prudent cu prinţul cel bătrân.
— Dacă cumva mă ceartă, plec, spuse Anatol. Nu-i pot suporta pe bătrânii ăştia! Ei?
— Ţine minte că totul, pentru tine, depinde doar de asta.
În vremea asta, în camera slujnicelor nu numai că se ştia de sosirea ministrului şi a fiului său dar până şi înfăţişarea lor fusese descrisă în amănunţime. Prinţesa Maria şedea singură în camera ei şi se străduia în zadar să-şi stăpânească tulburarea lăuntrică.
„De ce ne-au scris ei, de ce mi-a vorbit Liza despre el? Căci asta nu se poate întâmpla! Îşi spunea ea, privindu-se în oglindă. Cum să intru eu în salon? Chiar dacă mi-ar plăcea, acum tot nu m-aş putea simţi cu el în largul meu, liberă.” Numai gândindu-se la privirea tatălui ei şi o cuprindea frica.
Mica prinţesă şi mademoiselle Bourienne apucaseră să fie puse la curent cu tot ce trebuiau să ştie prin Maşa, fata din casa, şi ştiau tot: ştiau ce băiat frumos, oacheş şi rumen e fiul ministrului şi că tată-său de-abia îşi putuse pune picioarele pe treptele scării, pe când feciorul, ca un vultur, îl ajunsese din urmă sărind câte trei trepte deodată. În posesia acestor informaţii, mica prinţesă şi mademoiselle Bourienne, ale căror glasuri răsunau încă în sală cu însufleţire, intrară în odaia prinţesei Maria.
— Ştii, ils sont arrivés321, Marie, spuse mica prinţesă, îndreptându-şi pântecul şi lăsându-se greoaie într-un fotoliu.
Nu mai purta bluza în care fusese îmbrăcată de dimineaţă şi îşi pusese una dintre cele mai frumoase rochii pe care avea; era pieptănată cu îngrijire şi cochetărie, iar pe chip se ivise o înviorare, care nu-i putea totuşi ascunde ridurile obosite şi ofilite ale feţei. Gătită, aşa cum era obicei în societate la Petersburg, sărea şi mai mult în ochi cât se urâţise. Şi la mademoiselle Bourienne se putea băga de seamă o oarecare grijă în desăvârşirea toaletei, care dădea şi mai mult farmec chipului ei drăgălaş şi plăcut.
— Eh bien, et vous restez comme vous etes, chere princesse? Începu ea. On va venir annoncer, que ces messieurs sont au salon; il faudra descendre, et vous ne faites pas un petit brin de toilette! 322
Mica prinţesă se ridică din fotoliu, sună camerista şi îi ceru, foarte voioasă, să-şi dea păreri asupra toaletei prinţesei Maria şi să şi le pună în aplicare. Mândria prinţesei Maria suferea din pricina faptului că sosirea logodnicului promis o tulburase şi se simţea mai cu seamă jignită de faptul că niciuna dintre cele două prietene nu-şi puteau închipui că lucrurile s-ar fi putut petrece altfel. Să le fi spus cât de ruşine îi era de ea însăşi şi de ele, ar fi însemnat să-şi dea pe faţă tulburarea; în afară de aceasta, să se gătească ar fi însemnat să se expună glumelor şi stăruinţelor acestora. Se aprinse la faţă; strălucirea ochilor frumoşi se mohorî, faţa i se acoperi de pete şi, cu expresia neplăcută de resemnare, de acceptare a sacrificiului, care apărea atât de des pe chipul ei, se lăsă în voia domnişoarei Bourienne şi a Lizei. Amândouă femeile îşi dădeau, cu toată sinceritatea, osteneala s-o facă frumoasă. Era atât de urâtă, încât nici uneia dintre ele nu-i putea încolţi în inimă teama de rivalitate; de aceea, cu desăvârşită sinceritate şi cu acea puternică şi naivă convingere a femeilor că îmbrăcămintea poate înfrumuseţa chipul cuiva, se şi apucară s-o gătească.
— Nu, zău, ma bonne amie, rochia asta nu-ţi şade bine, zise Liza, privind-o de la distanţă şi pieziş. Spune să-ţi aducă una mai închisă. Zău! Ce vrei, acuma poate că ţi se hotărăşte şi ţie soarta vieţii întregi. Asta-i mult prea deschisă, nu-i frumoasă, nu, e chiar urâtă.
Nu rochia era urâtă, ci faţa şi întreaga făptură a prinţesei; dar lucrul acesta nu-l simţea nici mademoiselle Bourienne, nici mica prinţesă; lor tot li se mai părea că dacă i-ar fi pus o fundă albastră în părul care trebuia pieptănat în sus şi dacă i-ar fi scos cordonul alibastru de la rochia cafenie etc… totul ar fi fost cum nu se poate mai bine. Uitau că nici chipul, nici atitudinea, care exprimau spaima, nu puteau fi schimbate şi că, de aceea, orice ar fi schimbat cadrul şi podoabele acestui chip, chipul însuşi rămânea jalnic şi urât. După ce de două sau de trei ori se răzgândiră asupra schimbărilor pe care prinţesa Maria le suportă cu supunere, când, în sfârşit, fu gata pieptănată cu părul în sus (pieptănătură care-i schimba cu totul înfăţişarea şi o sluţea şi mai rău) şi îmbrăcată cu o rochie elegantă de culoare închisă, cu cordon albastru, Liza se învârti în jurul ei o dată, de două ori şi mai trase cu mâna ei micuţă, ici o cută, dincolo un capăt de cordon, apoi începură să o privească, cu capul aplecat, când dintr-o parte, când din cealaltă.
— Nu, aşa nu merge, spuse ea cu hotărâre, lovindu-şi palmele una de alta. Non, Marie, décidément ça ne vous va pas. Je vous aime mieux dans votre petite robe grise de tous les jours. Non, de grâce, faites cela pour moi323.
— Katia, spuse ea cameristei, adu prinţesei rochia aceea gri; şi să vezi, mademoiselle Bourienne, ce frumos am s-o gătesc, adăugă ea cu un zâmbet, gustând parcă dinainte plăcerea artistică.
Dar când Katia îi aduse rochia cerută, prinţesa Maria stătea tot nemişcată, în faţa oglinzii, privindu-şi chipul. În oglindă se vedea cu ochii plini de lacrimi, cu buzele palide, gata să izbucnească în hohote de plâns.
— Voyons, chere princesse, spuse mademoiselle Bourienne, encore un petit effort324.
Mica prinţesă, luând rochia din mâna cameristei, se duse la cumnata ei.
— Aşa, cu asta te facem iar simplă şi drăgălaşă, spuse ea.
Vocea domnişoarei Bourienne şi a Katiei, care începuseră, cine ştie de ce, să râdă, se contopeau într-un ciripit de păsărele vesele.
— Non, laissez-moi325, zise prinţesa Maria; şi în vocea ei răsună atâta seriozitate şi durere, încât ciripitul de păsărele amuţi pe loc. Femeile se uitară la ochii ei mari şi frumoşi, plini de lacrimi şi de gânduri, care cereau limpede îndurare privindu-le, şi înţeleseră orice stăruinţă era zadarnică, şi că ar fi fost inutil şi chiar o cruzime să mai stăruie.
— Au moins changez de coiffure, spuse mica prinţesă. Je vous disais, continuă ea, adresându-se cu ton de reproş domnişoarei Bourienne, Marie a une de ces figures, auxquelles ce genre de coiffure ne va pas du tout. Mais du tout, du tout. Changez de grâce! 326
— Laissez-moi, laissez-moi, tout ça m'est parfaitement égal327, răspunse prinţesa Maria, din glasul căreia se vedea că abia îşi stăpânea lacrimile.
Mademoiselle Bourienne şi mica prinţesă trebuiră să recunoască în sinea lor că prinţesa Maria, aşa cum era acum, era foarte urâtă, mult mai urâtă ca de obicei; dar acum era prea târziu. Se uita la ele cu aerul acela pe care i-l cunoşteau atât de bine, un aer de tristeţe şi de îngândurare. Expresia aceasta nu le făcu să se teamă de prinţesa Maria (ea nu inspira niciodată teamă), dar ştiau bine că atunci când chipul ei căpăta această înfăţişare, ea se închidea întotdeauna într-o tăcere încăpăţânată şi era nestrămutată în hotărârile sale.
— Vous changerez, n'est-ce-pas? 328 întrebă Liza. Şi cum prinţesa Maria nu-i răspunse nimic, ieşi din cameră.
Prinţesa Maria rămase singură. Nu îndeplini dorinţa Lizei şi nu numai că nu-şi schimbă pieptănătura, dar nici măcar nu se privi în oglindă. Cu ochii în jos, cu mâinile atârnându-i fără vlagă, rămase aşa, pe gânduri. Îşi văzu în faţa ochilor soţul, bărbat puternic, dominator, cu ceva neînţeles de fermecător în el, ducând-o fără veste cu dânsul într-o lume a lui, cu totul alta, mai fericită. Se văzu ţinându-şi copilul la piept; copilul ei, întocmai ca acela pe care-l văzuse în ajun la sânul fetei bătrânei ei doici. Se văzu alături de bărbatul ei, care se uita cu duioşie la ea şi la copil. „Dar nu, nu-i cu putinţă, prea sunt urâtă”, îşi spuse ea.
— Poftiţi la ceai! Vine numaidecât şi prinţul, se auzi de dincolo de uşă vocea cameristei.
Îşi veni în fire şi se îngrozi de cele ce-i trecură prin gând. Înainte de-a coborî, se ridică şi intră în odaia cu icoane, unde, îndreptându-şi privirile spre chipul înnegrit al Mântuitorului de pe o icoană mare luminată de o candelă, stătu dinaintea ei câteva minute, cu mâinile împreunate. În sufletul prinţesei Maria era o îndoială chinuitoare. Era oare cu putinţă să-i fie ei hărăzită bucuria iubirii, a iubirii pământeşti, pentru un bărbat?
În visurile despre căsnicie ale prinţesei Maria se amestecau şi fericirea vieţii de familie, şi dorinţa de a avea copii, dar visul ei de căpetenie, cel mai puternic şi mai tainic, era tot iubirea pământească. Sentimentul acesta era cu atât mai puternic, cu cât făcea toate sforţările să-l ascundă celorlalţi, şi chiar ei însăşi. „Dumnezeule, îşi spuse ea, cum să alung din inima mea aceste gânduri trimise de diavol? Cum să fac să mă mântui pe vecie de aceste gânduri rele, pentru a îndeplini în linişte voia Ta?” Şi nici nu-şi puse bine întrebarea că răspunsul lui Dumnezeu se şi făcu auzit adânc în inima ei. „Nu dori nimic pentru tine însăţi; nu căuta, nu te tulbura şi nu pizmui. Viitorul oamenilor, şi destinul tău trebuie să-ţi rămână necunoscute; dar fă-le în aşa chip, încât să fii oricând gata pentru orice. Şi când va fi voia lui Dumnezeu să te încerce cu îndatoririle căsniciei, fii gata să împlineşti voinţa Lui.” Cu acest gând înălţător (şi nutrind cu toate astea nădejdea că neîngăduitul ei vis pământesc se va împlini), prinţesa Maria, oftând şi făcându-şi semnul crucii, coborî, fără să se mai gândească nici la rochie, nici la pieptănătură şi nici la felul cum va fi în salon, ori la ce va spune. Ce mai puteau însemna toate acestea faţă de ceea ce hotărâse de mai înainte Dumnezeu, fără de voia căruia nici un fir de păr din capul omului nu se clinteşte?
IV.
CÂND PRINŢESA MARIA îşi făcu intrarea în salon, prinţul Vasili şi fiu-său se aflau demult acolo, în conversaţie cu mica prinţesă şi cu mademoiselle Bourienne. În clipa când intră ea, cu mersul ei greoi şi apăsat, bărbaţii şi mademoiselle Bourienne se ridicară, iar mica prinţesă, prezentând-o bărbaţilor, spuse:
— Voila Marie329!
Prinţesa Maria îi văzu pe toţi şi-i observă în toate amănuntele.
Văzu faţa prinţului Vasili, care în momentul intrării îi venise deodată serioasă şi apoi numaidecât surâzătoare şi faţa micii prinţese, care, îmboldită de curiozitate, cerceta pe chipurile musafirilor impresia ce le-o făcea. O văzu şi pe mademoiselle Bourienne, cu funda şi faţa ei frumoasă, a cărei privire, mai vioaie ca de obicei, era îndreptată spre el; numai pe el nu-l putu zări; văzu doar ceva măreţ, luminos şi minunat, care făcu spre ea câţiva paşi de cum păşi în odaie. Întâi se apropie prinţul Vasili, şi ea îi sărută creştetul pleşuv, aplecat deasupra mâinii ei, şi-i răspunse la întrebarea dacă l-a uitat – că, dimpotrivă, şi-l amintea cum nu se poate mai bine.
Apoi se apropie de ea Anatol. Prinţesa Maria tot nu-l vedea. Doar cât îi simţi mâna delicată cuprinzându-i-o energic pe a ei, şi abia îşi atinse buzele de fruntea lui albă, încadrată de un minunat păr castaniu, bine pomădat. Când se uită, în sfârşit, la el, frumuseţea lui o uimi. Cu degetul cel mare al mâinii drepte pe după nasturele încheiat al tunicii, ţanţoş şi cu pieptul scos în afară, legănându-şi un picior şi aplecându-şi uşor capul, Anatol, fără să spună o vorbă, se uita voios la prinţesă, dar era vădit că numai la ea nu se gândea. Anatol nu era de fel ingenios în discuţii, nu era prompt şi nu strălucea prin vorbe de spirit, dar avea în schimb calităţile cele mai preţuite de societate: mult calm şi desăvârşită stăpânire de sine. Când cineva nesigur de sine tace în faţa unei cunoştinţe noi şi se arată conştient de necuviinţa acestei tăceri şi dornic s-o repare, oricine-ar fi, se pune într-o situaţie neplăcută; dar Anatol tăcea, legănându-şi piciorul, şi se uita înveselit la pieptănătura prinţesei Maria. Se vedea că era în stare să tacă, aşa liniştit, mult şi bine. „Dacă tăcerea asta stinghereşte pe cineva, n-aveţi decât să vorbiţi; eu însă nu sunt dispus”, avea el aerul că spune. În afară de asta, în raporturile lui cu femeile, Anatol avea acel fel de-a fi care inspiră în cel mai înalt grad femeilor curiozitate, teamă şi chiar iubire – purtarea omului cu conştiinţa dispreţuitoare a superiorităţii sale. Parcă prin întreaga lui făptură le-ar fi spus: „Vă cunosc, vă ştiu eu prea bine. Ce să-mi mai bat capul cu voi? Ce bucuroase-aţi fi!' Poate că nici nu gândea aşa în prezenţa femeilor (şi e chiar foarte probabil că nu, pentru că în genere gândea prea puţin), dar aşa îi era înfăţişarea şi asta spunea purtarea lui. Prinţesa Maria simţi aceasta şi, dorind parcă să-i arate că nici nu cutează să-şi închipuie că l-ar putea cumva interesa, intră în vorbă cu bătrânul prinţ. Conversaţia deveni generală şi plină de însufleţire, mulţumită glăsciorului Lizei şi buzei ei cu mustăcioară, care se ridica şi-i descoperea dinţii albi. Ea îl întâmpinase pe prinţul Vasili cu tonul glumeţ atât de adeseori folosit de persoanele vorbăreţe şi vesele şi care se întemeiază pe faptul că între tine şi cel căruia îi vorbeşti pe acest ton se presupune că ar exista relaţii demult statornicite şi amintiri comune, un fel de a glumi şi vorbe de duh necunoscute în bună parte de ceilalţi, când de fapt nici un soi de asemenea amintiri nu existau şi nici nu existaseră vreodată între mica prinţesă şi prinţul Vasili. Prinţul Vasili se preta cu plăcere la acest ton; mica prinţesă îl atrase în depănarea acestor întâmplări vesele, care de fapt nu avuseseră loc niciodată, şi pe Anatol, pe care ea aproape că nu-l cunoştea. Mademoiselle Bourienne luă parte de asemenea la povestirea acestor amintiri comune şi până şi prinţesa Maria se simţi cu plăcere antrenată de aceste vesele aduceri-aminte.
— Iată, cel puţin acum vei fi cu totul al nostru, scumpul nostru prinţ, îi spuse mica prinţesă prinţului Vasili, bineînţeles în franţuzeşte, nu ca la seratele noastre, de la care fugeai întotdeauna. Îţi aminteşti de cette chere Annette? 330
— Ah, cred că dumneata n-ai să-mi vorbeşti de politică aşa cum făcea Annette.
— Dar măsuţa noastră de ceai?
— O, da!
— De ce n-aţi fost niciodată la Annette? Îl întrebă micuţa prinţesă pe Anatol. A! Ştiu acum, ştiu, spuse ea, clipind din gene: fratele dumitale, Ippolit, mi-a povestit un pic isprăvile dumitale. O! Îl ameninţă ea cu degetul, ştiu şi despre ştrengăriile dumitale de la Paris!
— Dar el, Ippolit, nu ţi-a spus? Interveni prinţul (adresându-se fiului său şi apucând-o pe prinţesă de mână, ca şi cum ea ar fi vrut să fugă, iar el abia reuşea s-o reţină), nu ţi-a spus şi ţie cum el, Ippolit, o adora pe mica noastră prinţesă şi cum era ea le mettait a la porte331?
— Oh! Cest la perle des femmes, princesse! 332 adăugă el, adresându-se prinţesei Maria.
La rândul ei, mademoiselle Bourienne, cum auzi rostindu-se cuvântul Paris, nu scăpă prilejul să intre în depănarea amintirilor comune.
Ea îşi îngădui să întrebe dacă Anatol părăsise demult Parisul şi cum îi plăcuse oraşul. Anatol îi răspunse cu multă plăcere franţuzoaicei şi, zâmbind şi privind-o ţintă, începu cu ea o conversaţie despre patria ei. De cum o văzuse pe drăgălaşa Bourienne, Anatol hotărâse că nici aici, la Lâsâe-Gorî, n-avea să se plictisească. „Nu-i deloc urâtă! Îşi spunea el în gând, măsurând-o. Nu-i deloc urâtă această demoiselle de compagnie333. Nădăjduiesc că o va lua cu dânsa când se va mărita cu mine, gândi el, la petite est gentille334.”
Bătrânul prinţ se îmbrăca fără grabă în cabinet, încruntându-se şi cugetând la ceea ce avea de făcut. Sosirea acestor musafiri îl supăra. „Ce am eu cu prinţul Vasili şi fecioraşul lui? Prinţul Vasili e un sec lăudăros, aşa că şi fiu-său trebuie să fie tot o poamă”, bombănea el pentru sine. Pe el îl supăra mai mult că sosirea acestor musafiri, prezenţa lor, ridica din nou în conştiinţa lui problema rămasă nerezolvată, pe care şi-o înnăbuşise tot timpul până atunci, înşelându-se mereu pe sine însuşi. Problema era dacă se va putea hotărî vreodată să se despartă de prinţesa Maria şi s-o dea după un bărbat. Prinţul nu îndrăznise niciodată să-şi pună deschis această problemă, ştiind dinainte că răspunsul lui ar fi fost aşa cum era drept, iar dreptatea venea în contradicţie nu numai cu simţămintele sale, ci cu însăşi putinţa de a-şi duce mai departe viaţa. Viaţa, fără prinţesa Maria, ar fi fost pentru prinţul Nikolai Andreici lipsită de sens, oricât de puţin părea că-şi preţuieşte fiica. „La ce să se mărite? Gândea el. Desigur, pentru a fi nefericită. Iată, Liza e cu Andrei (un soţ bun, cu greu cred că s-ar mai găsi în ziua de azi), dar este ea mulţumită oare cu soarta ei? Şi-apoi, cine are s-o ia pe ea din dragoste? Urâtă e, neîndemânatică e. O va lua pentru numele, pentru relaţiile şi averea ei. Nu trăiesc oare tot aşa de bine şi cele nemăritate? Şi încă au o viaţă mai fericită!” Aşa gândea, în timp ce se îmbrăca, prinţul Nikolai Andreici, şi cu toate acestea problema ce fusese mereu amânată cerea o rezolvare imediată. Prinţul Vasili şi-a adus feciorul, fără doar şi poate, cu intenţia de-a cere mâna Mariei şi probabil azi-mâine va cere un răspuns fără înconjur. Numele şi poziţia ei în societate îi convin. „Dar eu nu-s împotrivă, îşi spunea prinţul singur sieşi, numai să fie el vrednic de ea. Acesta-i şi lucrul pe care va trebui să-l cântărim!
— Acesta-i şi lucrul pe care va trebui să-l cântărim, rosti el cu voce tare. Acesta-i şi lucrul pe care va trebui să-l cântărim.
Şi intră în salon cu paşi vioi ca întotdeauna, cuprinzându-i pe toţi dintr-o ochire; observă schimbarea rochiei la mica prinţesă, şi funda domnişoarei Bourienne, şi pieptănătura urâtă a prinţesei Maria, şi schimbul de zâmbete dintre domnişoara Bourienne şi Anatol, şi izolarea prinţesei Maria în conversaţia comună. „S-a împopoţonat ca o proastă! Îşi spuse el, aruncând o privire furioasă către fiică-sa. Fără ruşine! Şi el nici nu o bagă în seamă.”
Se apropie de prinţul Vasili.
— Să trăieşti, să trăieşti, bucuros că te văd.
— Când e vorba de un prieten drag, o sută de verste nu-i un ocol prea mare, începu prinţul Vasili ca întotdeauna, repede, sigur de sine şi familiar. Iată-l pe cel de al doilea fiu al meu. Arată-i, rogu-te, dragoste şi bunăvoinţă.
Prinţul Nikolai Andreici îl cercetă pe Anatol cu privirea.
— Bravo, bravo! Zise el. Ei, vino de mă sărută, şi-i întinse obrazul.
Anatol îl sărută pe bătrân şi-acum îl privea curios şi cu un calm desăvârşit, aşteptându-se din clipă în clipă să-l surprindă, aşa cum îl prevenise tată-său, făcând vreo ciudăţenie.
Prinţul Nikolai Andreici se aşeză la locul lui obişnuit, pe un colţ al canapelei, trase alături un jilţ pentru prinţul Vasili, îi făcu semn să se aşeze şi începu să-l întrebe despre treburile politice şi celelalte noutăţi. Părea că ascultă cu toată atenţia vorbele prinţului Vasili, dar în realitate, nu contenea să se uite la prinţesa Maria.
— Aşa; ţi s-a scris de Potsdam? Repetă el ultimele vorbe ale prinţului Vasili şi, deodată, ridicându-se de pe canapea, se apropie de fiica sa.
— Pentru musafiri mi te-ai gătit aşa? Zise el. Frumoasă toaletă, tare frumoasă! Tu ţi-ai făcut pieptănătura asta ca să apari în faţa musafirilor, iar eu, în faţa musafirilor îţi spun… să nu mai îndrăzneşti de azi înainte să-ţi schimbi toaleta fără învoirea mea.
— Eu sunt de vină, mon pere, o apără mica prinţesă, roşind.
— Dumneata ai toată libertatea să faci ce-ţi place, spuse prinţul Nikolai Andreevici, făcând o temenea nurorii sale, dar ea n-are de ce să se mai sluţească – e destul de urâtă şi-aşa.
Şi se aşeză din nou la locul lui, fără să mai dea vreo atenţie fiicei sale, căreia îi dăduseră lacrimile.
— Dimpotrivă, pieptănătura asta îi şade foarte bine prinţesei, interveni prinţul Vasili.
— Ei, tinere, cum îţi zice? Spuse prinţul Nikolai Andreici, adresându-i-se lui Anatol, vino-ncoace să stăm un pic de vorbă, să ne cunoaştem.
„Ei, acum începe distracţia”, gândi Anatol şi se aşeză surâzând lângă bătrânul prinţ.
— Ei, uite ce-i, dragul meu; am auzit că dumneata, ţi-ai făcut studiile în străinătate, nu aşa ca noi – ca mine şi ca tatăl dumitale – care am învăţat az-buchea de la nişte bieţi dascăli de strană! Ia spune-mi, dragul meu, faci acum serviciul în garda călare? Întrebă bătrânul, privindu-l de aproape şi cu atenţie.
— Nu, am trecut în armata combatantă, răspunse Anatol, abia ţinându-se de râs.
— Aha! Bună treabă. Vrei să-ţi slujeşti ţarul şi patria, dragul meu, nu-i aşa? Suntem în război. Un flăcău ca dumneata trebuie să-şi facă datoria; zici că eşti ofiţer de front?
— Nu, regimentul nostru a şi plecat. Eu contez încă… Unde contez eu, papa? Se întoarse Anatol, râzând, spre tatăl său.
— Frumos îţi faci serviciul, n-am ce zice, frumos! Unde contez eu? Ha-ha-ha! Râse prinţul Nikolai Andreici.
Râse şi Anatol încă şi mai tare. Deodată prinţul Nikolai Andreici se posomorî.
— Ei, acum du-te, îi zise el lui Anatol.
Anatol se apropie, cu acelaşi surâs pe buze, de cercul femeilor.
— Şi zici că i-ai educat acolo, în străinătate, prinţe Vasili? Hai? Se întoarse bătrânul spre prinţul Vasili.
— Am făcut tot ce-am putut; şi vă pot spune că educaţia de acolo e cu mult mai bună decât a noastră de-aici.
— Da, da, astăzi totul e altfel, totul e nou. Halal băiat! Halal! Ei, să trecem la mine.
Îl luă pe prinţul Vasili de braţ şi îl conduse în cabinet.
Rămas între patru ochi cu bătrânul prinţ, prinţul Vasili se şi grăbi să-i comunice pe loc dorinţa şi speranţa lui.
— Dar ce crezi, se răsti bătrânul prinţ, crezi că eu o ţin, că nu pot să mă despart de ea? I-auzi ce-şi închipuie! Mormăi el, supărat. Din parte-mi, chiar mâine! Atâta-ţi spun doar că vreau să-mi cunosc ginerele mai bine. Tu-mi ştii obiceiul: totul pe faţă! Mâine o voi întreba în prezenţa ta dacă ea vrea, atunci va trebui să-mi laşi băiatul să rămână aici. Să mai stea puţin aici, să văd. Prinţul continuă: N-are decât să se mărite, mie mi-e totuna, strigă el aceeaşi voce răstită, cu care strigase când se despărţise de fiul său.
— Să-ţi spun drept, făcu prinţul Vasili cu un ton de om şiret care vede că şiretenia nu-i mai foloseşte la nimic în faţa unui interlocutor pătrunzător. Pentru dumneata, oamenii sunt străvezii: vezi prin ei. Anatol nu e un geniu, dar e băiat cinstit şi bun, admirabil ca fiu şi credincios rudelor lui.
— Bine, bine, vedem noi!
Aşa cum se întâmplă de obicei cu femeile care au stat singure mult timp, fără societatea bărbaţilor, la apariţia lui Anatol toate cele trei femei din casa prinţului Nikolai Andreici simţiră deopotrivă că viaţa lor de până atunci nu fusese viaţă. Puterea lor de gândire, de simţire şi de pătrundere a vieţii se înzeci într-o clipă la toate trei, ca şi cum viaţa dusă până atunci în întuneric s-ar fi luminat deodată de o lumină nouă, plină de noi înţelesuri.
Prinţesa Maria nici nu se mai gândea şi uitase cu totul de chipul ei şi de pieptănătura cea nouă. Faţa frumoasă, lină, a omului care avea să-i fie poate bărbat, îi absorbi toată atenţia. Îi apărea şi bun, şi viteaz, şi hotărât şi mărinimos. Era încredinţată că aşa şi e. Mii de iluzii despre viitoarea ei viaţă conjugală îi încolţeau mereu în imaginaţie. Dar le îndepărta şi încerca să le ascundă.
„Nu sunt oare prea rece cu el? Se întreba prinţesa Maria. Caut cât pot să mă stăpânesc, pentru că în adâncul sufletului mă simt acum prea aproape de el; dar n-are de unde să ştie tot ce gândesc eu despre el şi poate să-şi închipuie că nu-mi e pe plac.”
Şi prinţesa Maria se silea, dar nu izbutea să fie amabilă cu noul musafir.
„La pauvre fille! Elle est diablement laide”335, gândea Anatol, privind-o.
Mademoiselle Bourienne, adânc tulburată şi ea de sosirea lui Anatol, cugeta în alt chip. E de la sine înţeles că această fată tânără, frumoasă, fără situaţie precisă în societate, fără rude şi prieteni şi fără patrie chiar, nu se gândea să-şi dedice viaţa serviciilor prinţului Nikolai Andreevici, lecturii cărţilor sale sau prieteniei cu prinţesei Maria. Mademoiselle Bourienne îşi aştepta demult prinţul rus, pe acela care va şti să preţuiască dintr-o dată superioritatea ei asupra prinţeselor ruse – urâte, îmbrăcate fără gust şi neîndemânatice – care se va îndrăgosti de ea şi o va răpi; şi iată că acest prinţ rus în sfârşit se ivise. Mademoiselle Bourienne ştia o istorie auzită de la o mătuşă de-a ei şi completată de ea însăşi, pe care şi-o repeta cu plăcere în imaginaţie. Era povestea unei fete seduse pe care biata ei mamă, sa pauvre mere, o dojenea pentru faptul că se dăduse fără căsătorie unui bărbat. Mademoiselle Bourienne se simţea adeseori mişcată până la lacrimii istorisindu-i, în imaginaţia ei, lui, seducătorului, această poveste. Acum, acest el, autenticul prinţ rus, apăruse. O va răpi, apoi se va arăta ma pauvre mere336, şi el se va căsători cu ea. Aşa se înfiripase în închipuirea domnişoarei Bourienne, chiar de pe când discuta cu el despre Paris toată istoria viitoare a vieţii ei. Nu era călăuzită de vreun calcul (nici un moment nu se gândise la ceea ce avea făcut), dar în sufletul ei totul era demult gata şi toate aceste vise dinainte făurite nu făcură acum decât să se plieze în jurul lui Anatol, căruia ea dorea şi se străduia să-i placă cât mai mult cu putinţă.
Mica prinţesă, asemenea unui cal bătrân de regiment auzind sunetul goarnei, uitând de starea ei, se pregătea, fără să-şi dea seama acum, să înceapă obişnuitul galop al cochetăriei, fără cel mai mic gând ascuns, dar cu o voie bună naivă şi uşuratică.
Cu toate că, de obicei, în societatea femeilor, Anatol lua atitudinea omului pe care-l plictiseşte goana femeilor după dânsul, el simţi totuşi o vanitoasă plăcere atunci când băgă de seamă câtă influenţă are asupra acestor femei. Pe lângă aceasta, începu să simtă pentru frumuşica şi aţâţătoarea Bourienne acel simţământ pătimaş, animalic, care punea stăpânire pe el cu o repeziciune neobişnuită şi-l împingea la cele mai grosolane şi cutezătoare fapte.
După ceai, societatea trecu în odaia cu divane, şi prinţesa fu rugată să cânte la clavicord. Anatol se rezemă de clavicord în faţa ei, lângă mademoiselle Bourienne şi ochii săi, în care râdea bucuria, priveau ţintă, la prinţesa Maria. La rândul său, prinţesa Maria, cu o emoţie uimitor de fericită, îi simţea privirea aţintită asupra ei. Sonata ei preferată o ducea în cea mai poetică şi mai intimă lume a ei, iar privirea pe care-o simţea aţintită asupra ei, dădea acestei lumi şi mai multă poezie. În realitate privirea lui Anatol, deşi îndreptată spre ea, nu era pentru dânsa, ci pentru mişcarea picioruşului domnişoarei Bourienne, pe care în vremea asta i-l atingea cu piciorul sub pian. Mademoiselle Bourienne se uita şi ea la prinţesă şi în ochii ei frumoşi se citea o expresie, nouă pentru Maria, de temere în faţa nădejdii de fericire.
„Cât de mult mă iubeşte!” gândea prinţesa Maria. „Ce fericită sunt acum, şi ce fericită pot fi, cu asemenea prietenă şi cu un asemenea soţ! E cu putinţă oare să-mi fie soţ?” gândi ea, fără să cuteze să-l privească în faţă, simţindu-i aceeaşi privire îndreptată asupră-i.
Seara când, după cină, îşi spuseră noapte bună, Anatol sărută mâna prinţesei. Prinţesa Maria, fără să-şi poată explica singură de unde-a găsit atâta curaj, i se uită drept în faţă; faţa aceea frumoasă, care se apropiase de ochii ei miopi. După ce sărută mâna prinţesei, el se apropie şi sărută mâna domnişoarei Bourienne (gestul nu era cuviincios, dar el le făcea pe toate aşa de sigur de sine şi de simplu!), iar mademoiselle Bourienne se înroşi şi se uită înspăimântată la prinţesă.
„Quelle délicatesse”337, îşi spuse prinţesa Maria. „Oare ce crede Amélie (aşa se numea mademoiselle Bourienne) că eu pot fi geloasă şi că nu preţuiesc gingăşia curată şi devotamentul ei faţă de mine?” Se apropie de mademoiselle Bourienne şi o sărută, strângând-o în braţe. Anatol se apropie să sărute mâna micii prinţese.
— Non, non, non! Quand votre pere m'écrira, que vous vous conduisez bien, je vous donnerai ma main a baiser. Pas avant.338
Apoi, ridicându-şi degetele mici şi surâzându-i, ieşi cameră.
V.
SE DUSERĂ FIECARE să se culce şi, în afară de Anatol care adormise de îndată ce-şi pusese capul pe pernă, nimeni dintre ceilalţi nu putu închide ochii multă vreme noaptea aceea.
„Oare într-adevăr acest străin, bărbat frumos şi bun, mai ales bun, să fie soţul meu?” gândea prinţesa Maria şi, lucru care i se întâmpla arareori, o cuprinse frica. Îi era teamă să se uite împrejurul ei; i se tot părea că stă cineva după paravan, în colţul acela întunecat. Şi acest cineva era el, diavolul, şi tot el era bărbatul acesta cu frunte albă, sprâncene negre şi buze purpurii.
Sună camerista şi o rugă să doarmă cu ea în camera, Mademoiselle Bourienne se plimbă în seara aceea multă vreme prin grădina de iarnă, aşteptând zadarnic pe cineva, când surâzătoare, când înduioşându-se până lacrimi de cuvintele închipuite spuse de pauvre mere pe care şi-o înfăţişa dojenind-o pentru căderea aceasta.
Mica prinţesă îşi certă camerista pentru că nu-i făcuse bine patul. Nu putea sta culcată nici pe o parte. Toate i se păreau incomode şi împovărătoare, iar sarcina o stingherea. O stingherea mai mult ca orieând, căci prezenţa lui Anatol o purtase aievea în alte timpuri, când nu era în starea aceasta şi când toate îi apăreau în viaţă vesele şi lesnicioase. Îmbrăcată într-un halat, cu bonetă în cap, şedea într-un fotoliu. Katia, somnoroasă, cu părul în dezordine, întorcea şi bătea pentru ea salteaua groasă de puf, bolborosind ceva neînţeles.
— Ţi-am spus doar că sunt numai ghemotoace şi gropi în aşternutul ăsta, se văita mica prinţesă. Mi-ar fi plăcut mult să pot dormi; nu-s eu de vină că n-am putut.
Şi glasul prinţesei tremură ca vocea unui copil care stă să plângă.
Bătrânul prinţ nu dormea nici el. Tihon, pe jumătate adormit, îl auzea prin uşă cum se plimba supărat şi pufnea tare pe nas. I se părea bătrânului că fusese jignit în persoana fiică-si. Jignirea era cu atât mai mare, cu cât nu-i era adresată lui, ci tocmai fiicei lui, pe care o iubea mai mult decât pe el însuşi. Îşi puse în gând să chibzuiască toată afacerea şi să hotărască ce e drept şi necesar să facă, dar în loc de asta, nu reuşi decât să se irite şi mai tare.
„Cum s-a arătat primul venit, şi-a şi uitat de taică-său şi de toate, şi a dat fuga de s-a pieptănat cu părul în sus, maimuţărindu-se, de parcă nici n-ar mai fi fost ea! E bucuroasă să-şi părăsească tatăl! Şi doar ştia c-am observ! Pf… Pf… Pf… Parcă n-am văzut eu că prostul ăla e cu ochii numai la Burienka? (trebuie s-o alung!) Şi cum îi lipseşte până într-atâta mândria, ca să nu înţeleagă? Dacă nu pentru ea, dacă n-are nici pic de mândrie, cel puţin pentru mine. Trebuie să-i deschid ochii că neghiobul ăla nici nu se sinchiseşte de ea şi n-are ochi decât pentru Bourienne. N-o fi având ea pic de mândrie, dar o voi învăţa eu să aibă…”
Spunând fiicei sale că se lasă furată de iluzii şi că el are de gând să se agaţe de domnişoara Bourienne, bătrânul prinţ ştia că-i va trezi amorul propriu şi în felul acesta dorinţa lui (de a nu se despărţi de ea) va fi satisfăcută. Gândind astfel, bătrânul se linişti. Îl strigă pe Tihon şi începu să se dezbrace.
„Dracu i-a adus! Îşi zicea el în sine, în vreme ce Tihon îi trăgea cămaşa de noapte pe trupul uscat, bătrân şi cu păr cărunt pe piept. Nu i-am chemat eu. Au venit aşa, să-mi strice mie viaţa. Şi doar nu mai am mult de trăit.”
— La dracu! Rosti el tare, până nu apucase încă să-şi scoată capul din cămaşa de noapte.
Tihon se deprinsese cu obiceiul stăpânului, care-şi exprima câteodată gândurile cu glas tare, şi de aceea nu arătă nici o mirare dând cu ochii de privirea iritată, întrebătoare totodată a chipului ivit din cămaşă.
— S-au culcat? Întrebă prinţul.
Ca toţi lacheii stilaţi, Tihon avea darul deosebit de ghici cam la ce se gândea stăpânul său. El înţelese că întreba de prinţul Vasili şi de fiul său.
— Au binevoit să se culce şi să stingă şi lumina, înălţimea-voastră.
— Nu era cazul… nu era cazul, mai rosti repede prinţul şi, vârându-şi picioarele în papuci şi mâinile în mânecile halatului, se îndreptă spre divanul pe care dormea.
Cu toate că între Anatol şi mademoiselle Bourienne nu avusese loc vreo explicaţie prin cuvinte, se înţeleseră unul pe altul în cel mai desăvârşit chip în ceea priveşte prima parte a romanului, adică până acolo trebuia să apară pauvre mere, înţeleseseră că aveau neapărată nevoie să-şi spună multe taine unul altuia, dis-de-dimineaţă căutară prilejul să se întâlnească numai ei doi şi în timp ce prinţesa o porni la ora obişnuită către odaia tatălui ei, mademoiselle Bourienne se întâlni cu Anatol în grădina de iarnă.
În ziua aceea prinţesa Maria se apropie de uşa cabinetului tremurând mai tare ca de obicei. I se părea nu numai că toţi ştiau că avea să i se hotărască soarta, dar şi că toţi ştiau ce gândeşte ea despre acest lucru. Citise asta pe chipul lui Tihon şi pe faţa cameristului prinţului Vasili, pe care-l întâlnise în coridor ducând apă fierbinte şi care-i făcuse o plecăciune adâncă.
Bătrânul prinţ se arătă în dimineaţa aceea deosebit de delicat şi de atent faţă de fiică-sa. Prinţesa Maria ştia bine ce înseamnă această dovadă de atenţie. Expresia de acum a prinţului era întocmai aceea pe care o lua în clipele când, de necaz că prinţesa nu se putea descurca la lecţia de aritmetică, el îşi strângea pumnii descărnaţi, se ridica în picioare, se depărta de ea şi-i repeta de mai multe ori, aceleaşi şi aceleaşi cuvinte. Începu fără nici un ocol discuţia, adresându-i-se ceremonios:
— Mi s-a făcut o propunere cu privire la dumneata, spuse cu un zâmbet silit. Cred că dumneata ai şi ghicit, urmă el, că prinţul Vasili n-a venit până aici şi nu şi-a luat pupilul (nu se ştie de ce prinţul Bolkonski îl numea pe Anatol pupil), numai pentru ochii mei frumoşi. Aseară mi-a făcut o propunere care te priveşte dumneata. Şi, cum îmi cunoşti principiile, vreau să mă sfătuiesc cu dumneata.
— Cum trebuie să înţeleg asta, mon pere? Îndrăzni prinţesa, schimbând feţe-feţe.
— Cum s-o înţelegi! Răcni supărat tatăl. Prinţul găseşte că tu eşti o noră pe gustul lui şi-ţi face din partea pupilului său propunerea asta. Iată cum s-o înţelegi! Ce-i de neînţeles? Iar eu te întreb pe tine.
— Eu nu ştiu; ce crezi dumneata, mon pere, spuse ea abia şoptit.
— Eu? Eu? Ce mă tot amesteci pe mine aici? Pe mine să mă lăsaţi deoparte! Nu eu mă mărit! Ce spui dumneata, asta aş dori să ştiu.
Prinţesa vedea bine că tatăl ei nu priveşte cu ochi buni această căsătorie, dar o străbătu în aceeaşi clipă gândul că acum ori niciodată i se hotăra soarta. Lăsă ochii în jos, ca să nu mai vadă privirea sub influenţa căreia simţea că nu mai era în stare să gândească şi că nu putea să nu i se supună după cum se obişnuise, şi răspunse:
— Eu nu doresc decât un singur lucru: să îndeplinesc voia dumitale, spuse ea, dar dacă ar trebui să-mi exprim ce aş dori…
Nu izbuti să sfârşească. Prinţul o întrerupse.
— Aşa, admirabil! Strigă el. Te ia pe tine cu zestrea ta. Între altele şi pe mademoiselle Bourienne. Ea are să fie nevastă, iar tu…
Prinţul se opri. Observase impresia produsă de aceste cuvinte asupra fiicei sale. Prinţesa îşi lăsă capul în gata să plângă.
— Ei, ei, glumesc, glumesc, spuse el. Să ţii minte un lucru, prinţesă; eu mă conduc după principiul că o fată are drepturi depline de a alege singură. Şi-ţi dau toată libertatea. Ţine minte doar atât: de hotărârea ta atârnă toată fericirea vieţii tale. De mine nu-i vorba de fel!
— Dar eu nu ştiu… mon pere.
— De mine nu-i vorba de fel! Lui i se porunceşte, gata să se însoare nu numai cu tine, dar şi cu oricare alta i s-ar porunci. Tu, însă, eşti liberă să alegi… Du-te la tine, mai gândeşte-te şi peste un ceas să vii şi să-mi spui în faţa lui: da sau nu. Ştiu eu c-ai să-ncepi să te-nchini. N-ai decât să te şi rogi, dacă vrei. Dar mai bine stai şi chibzuieşte. Du-te! Da sau nu, da sau nu, da sau nu! Mai strigă el, după ce prinţesa, umblând ca prin ceaţă, ieşise din cabinet, clătinându-se.
Soarta i se hotărâse şi se hotărâse în chip fericit. Ceea ce spusese tatăl ei despre mademoiselle Bourienne, aluzia făcută, era un lucru îngrozitor. Chiar dacă nu era adevărat, şi desigur nu era, era groaznic totuşi şi nu putea să-şi mai ia gândul de la asta. Mergea aşa, drept înainte, prin grădina de iarnă, şi n-auzea şi nu vedea nimic când, deodată, şoapta bine cunoscută a domnişoarei Bourienne o făcu să se trezească. Ridică ochii şi, la doi paşi de ea, îl văzu pe Anatol, care-o strângea pe franţuzoaică în braţe şi-i şoptea ceva.
Anatol se uită, cu o expresie înspăimântătoare pe faţa lui chipeşă, drept la prinţesa Maria, fără să dea drumul în prima clipă domnişoarei Bourienne, care n-o băgase încă de seamă.
„Cine-i acolo? Ce doriţi? Aşteptaţi!” parc-ar fi spus chipul lui Anatol. Prinţesa Maria se uita, tăcută, la ei. Nu putea pricepe despre ce era vorba. În cele din urmă, mademoiselle Bourienne scoase un ţipăt şi fugi. Anatol cu un zâmbet vesel pe faţă, se înclină în faţa prinţesei Maria, având aerul că o pofteşte să facă haz împreună cu el de o întâmplare atât de nostimă; apoi, ridicând din umeri, se apropie de uşa care ducea spre odaia lui şi intră.
Peste un ceas veni Tihon s-o cheme pe prinţesa Maria la prinţ, anunţând-o că şi prinţul Vasili Sergheici se află acolo. În clipa când intră Tihon, prinţesa Maria şedea pe canapeaua din odaia ei, ţinând-o în braţe pe mademoiselle Bourienne care plângea. Prinţesa Maria o alinta uşor pe cap. Frumoşii ochi ai prinţesei priveau cu strălucirea şi calmul lor de totdeauna, cu dragoste duioasă şi compătimitoare, la obrăjorul drăgălaş şi plâns al domnişoarei Bourienne.
— Non, princesse, je suis perdue pour toujours dans votre coeur339, spunea mademoiselle Bourienne.
— Pourquoi? Je vous aime plus que jamais, o linişti prinţesa Maria, et je tâcherai de faire tout ce qui est en mon pouvoir pour votre bonheur.340
— Mais vous me méprisez, vous şi pure, vous ne comprendrez jamais cet égarement de la passion. Ah, ce n'est que ma pauvre mere341…
— Je comprends tout342, îi răspunse prinţesa Maria, cu un zâmbet trist. Linişteşte-te, draga mea. Trebuie să mă duc la tatăl meu, mai zise ea şi ieşi.
Prinţul Vasili – stând picior peste picior, cu tabachera în mână, având aerul că ar fi grozav de tulburat, în mintea sa zeflemisindu-se şi dojenindu-se parcă de propria lui slăbiciune – zâmbea duios în clipa când intră prinţesa. Priză cu grabă tabac pe nas.
— Ah, ma bonne, ma bonne343, făcu el, ridicându-se şi luându-i amândouă mâinile. Oftă apoi şi adăugă: Le sort de mon fils est en vos mains. Décidez, ma bonne, ma chere, ma douce Marie qui j'ai toujours aimée, comme ma fille344.
Şi se îndepărtă. În ochi i se ivi o lacrimă adevărată.
— Fr… fr… fornăia prinţul Nikolai Andreici. Prinţul, în numele pupilului… fiului său, îţi face o propunere. Vrei sau nu să fii nevasta prinţului Anatol Kuraghin? Întâi spune tu: da sau nu! Strigă el, iar după aceea îmi rezerv dreptul de a-mi spune şi eu părerea. Da, părerea mea şi numai a mea, adăugă prinţul Nikolai Andreici, întorcându-se către prinţul Vasili, ca şi cum ar fi dat un răspuns expresiei sale rugătoare. Da sau nu?
— Dorinţa mea, mon pere, este să nu te părăsesc niciodată, să nu-mi duc niciodată viaţa despărţită de dumneata. Nu vreau să mă mărit, spuse prinţesa cu glas hotărât, uitându-se cu ochii ei minunaţi, când la prinţul Vasili, când la tatăl ei.
— Fleacuri! Prostii! Fleacuri! Fleacuri! Fleacuri! Strigă prinţul Nikolai Andreici, încruntându-se. Luându-şi fiica de-o mână, o trase spre el şi, fără s-o sărute, se aplecă şi îşi rezemă doar fruntea de fruntea ei, strângându-i atât de tare mâna, încât prinţesa se strâmbă de durere şi scoase un ţipăt.
Prinţul Vasili se ridică.
— Ma chere, je vous dirai, que c'est un moment que je n'oublirai jamais, jamais; mais, ma bonne, est-ce que vous ne nous donnerez pas un peu d'espérance de toucher ce coeur şi bon, şi généreux. Dites, que peut-etre… L'avenir est şi grand. Dites: peut-etre! 345
— Prinţe, ceea ce am spus este tot ce-mi porunceşte inima. Vă mulţumesc pentru cinstea ce-mi faceţi, dar nu voi fi niciodată soţia fiului dumneavoastră.
— Ei, asta-i! Gata, dragul meu. Sunt foarte fericit că am avut prilejul să te mai văd, foarte fericit! Du-te la tine, prinţesă, du-te, spuse bătrânul prinţ. Foarte, foarte fericit că te-am văzut, repetă el, îmbrăţişându-l pe prinţul Vasili.
„Chemarea mea e alta, îşi zicea în sinea ei prinţesa Maria, chemarea mea e să fiu fericită de fericirea altora, rostul meu pe lume e ca prin dragoste de oameni şi sacrificiul de sine să-i fac pe alţii fericiţi. Şi, oricât de greu ar fi să-mi fie, eu voi face fericirea bietei Amélie. Îl iubeşte, cu atâta ardoare! Cu atâta ardoare se căieşte! Voi face totul pentru a pune la cale căsătoria ei cu dânsul. Dacă nu e destul de bogat, o voi înzestra pe ea, îl voi ruga pe tata, îl voi ruga şi pe Andrei. Voi fi atât de fericită când îi va fi soţie! E atât de nenorocită, străină, singură, lipsită de orice ajutor! Şi, Doamne, cât de mult trebuie să-l iubească dacă a putut să-şi piardă până într-atâta minţile. Poate că şi eu aş fi făcut la fel!”…
