VI.

MULTĂ VREME ROSTOVII nu mai avură nici o ştire de la Nikoluşka; de-abia pe la mijlocul iernii îi sosise contelui o scrisoare, pe plicul căreia recunoscu scrisul fiului său. Cu scrisoarea în mână, grăbit şi temător, temându-se să nu-l observe cineva, contele alergă în vârful picioarelor până în biroul lui unde se închise singur şi începu să citească. Anna Mihailovna, aflând de primirea scrisorii (cum afla de tot ce se petrecea în casă), se strecură cu paşi furişi în birou şi-l găsi pe conte cu scrisoarea în mâna, plângând cu hohote şi râzând în acelaşi timp.

Anna Mihailovna, cu toate că starea ei materială se îmbunătăţise, stătea tot la Rostovi.

— Mon bon ami346, zise Anna Mihailovna pe un ton rugător şi trist, gata să compătimească oricând i se ivea ocazia.

Contele hohoti şi mai tare de plâns.

— Nikoluşka… scrisoare… e rănit… a fo… fost… ma chere… rănit… sufleţelul meu… contesa… avansat ofiţer… slavă Domnului… Contesei, cum să-i spun?

Anna Mihailovna se aşeză alături de el, îi şterse cu batista lacrimile din ochi şi de pe scrisoare, îşi şterse şi ea lacrimile, citi scrisoarea, îl linişti pe conte şi hotărî ca până la ora mesei şi a ceaiului să o pregătească ea pe contesă, iar după ceai să-i spună totul, dacă-i va ajuta Dumnezeu.

Tot timpul mesei Anna Mihailovna nu vorbi decât de zvonurile privitoare la război şi de Nikoluşka; de două ori întrebă când s-a primit ultima lui scrisoare, cu toate că şi fără să întrebe ştia asta, şi făcu observaţia că foarte curând, poate chiar în ziua aceea, era de aşteptat o nouă scrisoare. De fiecare dată când făcea aceste aluzii, contesa dădea semne de nelinişte şi începea să se uite alarmată ba la conte, ba la Anna Mihailovna. Aceasta schimba pe nesimţite discuţia, aducând vorba tot de lucruri lipsite de însemnătate. Nataşa, care avea, din toată familia, mai mult decât toţi ceilalţi darul de a prinde nuanţele intonaţiilor, privirilor şi expresiilor feţei, îşi ciuli de la începutul mesei urechile, dându-şi seama că între Anna Mihailovna şi tatăl ei este o taină, că s-a întâmplat ceva cu fratele ei şi că Anna Mihailovna pregăteşte acum terenul. Cu toată îndrăzneala ei (Nataşa ştia cât de sensibilă e mama sa când e vorba de veşti care-l privesc pe Nikoluşka), nu cuteză să pună nici o întrebare cât ţinu masa şi, de nerăbdare, nu mâncă nimic, tot răsucindu-se pe scaun şi nesocotind observaţiile guvernantei. După-masă, se repezi ca o săgeată după Anna Mihailovna, o ajunse în camera cu divanuri şi o cuprinse, răsfăţându-se, pe după gât.

— Mătuşica scumpă, spune-mi, ce s-a întâmplat?

— Nimic, dragă.

— Nu-i adevărat, mătuşica mea scumpă şi dragă, sufleţelule, îngerul meu, nu-i adevărat. Nu te las; ştiu eu că ne ascunzi ceva.

Anna Mihailovna clătină din cap.

— Vous etes une fine mouche, mon enfant347, spuse ea.

— De la Nikolenka, o scrisoare? Asta e! Strigă Nataşa, citind răspunsul afirmativ pe faţa Annei Mihailovna.

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, fii mai prudentă: ştii doar că asta poate s-o doboare pe maman.

— Am să fiu, am să fiu, dar povesteşte-mi şi mie. Nu-mi povesteşti? Dacă nu, mă duc chiar acuma şi îi spun tot.

Anna Mihailovna povesti pe scurt Nataşei conţinutul scrisorii, cu condiţia să nu spună nimănui nimic.

— Pe cinstea mea, pe cuvântul meu de onoare, spuse Nataşa, făcându-şi cruce. Nu spun o vorbă, nimănui, şi pe loc alergă la Sonia.

— Nikolenka… rănit… scrisoare… azvârli ea solemn, bucuroasă de cele ce ştia.

— Nicolas! Putut doar să rostească Sonia, pălind odată.

Nataşa, abia când văzu impresia produsă asupra Soniei vestea rănirii fratelui ei, simţi pentru prima dată partea tristă a acestei veşti. Se aruncă în braţele Soniei şi începu să plângă.

— E uşor rănit, dar a fost înaintat ofiţer; acum e bine, scrie chiar el, spunea ea printre lacrimi.

— Se cunoaşte cât de colo că sunteţi femei, sclifosite ca toate femeile, interveni Petea, plimbându-se prin cameră cu paşi mari şi hotărâţi. Eu, dimpotrivă, sunt foarte bucuros zău, foarte bucuros că fratele meu s-a distins astfel. Voi toate sunteţi nişte proaste. Nimic nu pricepeţi!

Nataşa zâmbi printre lacrimi.

— Tu n-ai citit scrisoarea? Întrebă Sonia.

— N-am citit-o, dar mi-a spus ea că totul a trecut şi acum e ofiţer…

— Slavă Domnului, spuse Sonia, făcându-şi cruce. Dar nu cumva te-o fi păcălit ea aşa pe tine? Să mergem la mamman.

Petea măsura în lung şi-n lat camera, tăcut.

— Să fi fost eu în locul lui Nikoluşka, aş fi ucis cât mai mulţi franţuji, spuse el. Ticăloşii! Aş fi omorât atâţia, că aş făcut un morman, urmă el.

— Taci din gură, Petea, prost mai eşti!

— Nu sunt eu prost; prost e cine plânge pentru orice, zise Petea.

— Îl mai ţii minte? Întrebă Nataşa după o clipă de linişte şi zâmbi.

— Dacă-l mai ţin minte? Pe Nicolas?

— Nu, Sonia, te întreb dacă-l mai ţii minte aşa încât să-ţi poţi aminti tot, zise Nataşa cu un gest de stăruinţă, vrând pesemne să dea cuvintelor sale un înţeles de adâncă seriozitate.

— Îl ţin şi eu minte pe Nikolenka, sigur că-l ţin minte. Dar pe Boris nu mi-l pot aminti. Nu mi-l pot aminti deloc…

— Cum? Nu-l mai ţii minte pe Boris? Întrebă Sonia, cuprinsă de mirare.

— Nu că nu-l ţin minte; îmi dau seama cum era, dar nu-l ţin minte ca pe Nikolenka. De el, numai cât închid ochii şi-mi aduc aminte, dar de Boris, nu… (ea închise ochii)… nu, uite-aşa! Nimic!

— Ah, Nataşa! Exclamă Sonia, uitându-se grav, ca în extaz, la prietena ei, ca şi cum ar fi socotit-o prea puţin vrednică să audă ceea ce avea ea de gând să spună şi ca şi cum ar fi vorbit altcuiva, unei persoane cu care nu-i de glumit. Eu ştiu că m-am îndrăgostit de fratele tău şi că, orice s-ar întâmpla cu el sau cu mine, niciodată, cât oi trăi, n-am să încetez să-l iubesc.

Nataşa se uita mirată, cu priviri iscoditoare, la Sonia, şi tăcea. Simţea că tot ce spunea Sonia era adevărat, că sunt pe lume sentimente de felul dragostei de care vorbea Sonia; dar Nataşa nu simţise încă, până atunci, nimic asemănător. Ea nu se îndoia că lucrul e cu putinţă, dar nu-l înţelegea.

— Ai să-i scrii?

Sonia rămase pe gânduri. Problema felului în care se cădea să-i scrie lui Nicolas şi, mai ales, dacă se cădea să-i scrie, era problema care-o chinuia. Tocmai acum, când devenise ofiţer şi erou, ar fi fost oare frumos din partea ei să-i aducă aminte de ea şi prin aceasta parcă şi de obligaţia pe care şi-o luase?

— Nu ştiu; cred că, dacă-mi scrie el, am să-i scriu şi eu, spuse ea înroşindu-se.

— Şi n-are să-ţi fie ruşine să-i scrii?

Sonia surâse:

— Nu.

— Mie mi-ar fi ruşine să-i scriu lui Boris. Eu nu-i scriu.

— De ce să-ţi fie ruşine?

— Aşa, nu ştiu. Îmi vine greu, mi-e ruşine.

— Ştiu eu de ce i-ar fi ruşine, se amestecă Petea, încă se simţea încă jignit de prima observaţie a Nataşei; asta fiindcă a fost amorezată de grasul cela cu ochelari (aşa îl numea Petea pe tizul lui, noul conte Bezuhov); iar acum e îndrăgostită de cântăreţul acela (vorbea de italianul care îi da lecţii de canto Nataşei); iacă de ce-i e ruşine.

— Petea, eşti un prost, spuse Nataşa.

— Nu sunt mai prost decât tine, fetiţo, spuse Petea, care n-avea decât nouă ani, cu un aer de bătrân brigadier.

Aluziile făcute de Anna Mihailovna în timpul mesei avură darul s-o pregătească pe contesă. Acum, stând într-un fotoliu în camera ei, nu-şi mai lua ochii de la portretul în miniatură al fiului ei, gravat pe tabacheră, şi lacrimile-i năpădeau obrajii. Anna Mihailovna, în vârful picioarelor, cu scrisoarea în mână, se apropie de odaia contesei şi, ajunsă la uşă, se opri.

— Nu intra, spuse ea bătrânului conte care o urma. Mai pe urmă! Şi, intrând, închise uşa după ea.

Contele îşi potrivi urechea la gaura cheii şi rămase să asculte.

La început auzi doar o conversaţie monotonă, pe urmă o auzi pe Annei Mihailovna, care ţinea un lung discurs, pe urmă un strigăt, apoi o tăcere, apoi iarăşi două glasuri. Ţipete de bucurie, în sfârşit nişte paşi şi Anna Palovna îi deschise uşa. Pe faţa Annei Mihailovna se ivi expresia de mândrie a chirurgului care a dus la bun sfârşit o anevoioasă amputare şi care introduce acum publicul ca să-i poată admira arta.

— Cest fait348, spuse ea contelui, arătând cu un gest triumfător spre contesă, care, cu tabachera într-o mână şi cu miniatura în cealaltă, nu mai contenea să le sărute, când pe una, când pe cealaltă.

Dând cu ochii de conte, ea întinse mâinile spre el, cuprinzându-i capul pleşuv; pe deasupra cheliei lui privirile-i alergară din nou de la scrisoare la tabacheră şi, vrând din nou să-şi lipească de ele buzele, clătina uşor încoace şi încolo ţeasta lui cheală.

Intrară în odaie Vera, Nataşa, Sonia şi Petea, şi citirea scrisorii începu. În scrisoare era descris pe scurt marşul, cele două lupte la care luase parte Nikoluşka, solemnitatea înălţării lui la rangul de ofiţer, şi spunea că sărută mâinile lui maman şi lui papa, cerându-le binecuvântarea, că-i sărută pe Vera, pe Nataşa, şi pe Petea. În afară de asta, îl salută pe monsieur Schelling, pe madame Schoss şi pe dădacă, şi pe deasupra, roagă părinţii s-o sărute din parte-i pe scumpa lui Sonia, pe care o iubeşte tot atât de mult şi de care-şi aduce mereu aminte. Auzind acestea, Sonia se înroşi până-ntr-atâta, încât o podidiră lacrimile şi, nemaiavând puterea să susţină privirile tuturor îndreptate spre ea, fugi în salon; aici făcu o glisadă, apoi o piruetă şi, cu rochia umflată ca un balon, surâzătoare şi îmbujorată, se aşeză jos pe covor.

Contesa plângea.

— De ce plângi, maman? Spuse Vera. După toate câte scrie, trebuie să ne bucurăm, nu să plângem.

Ceea ce spusese era întru totul adevărat, dar cu toate astea şi contele, şi contesa, şi Nataşa – toţi o ţintuiră din ochi cu priviri dojenitoare. „Cui o fi semănând?” se gândea contesa.

Scrisoarea lui Nikoluşka fu citită de o sută de ori; cei care se considerau vrednici s-o asculte trebuiau să vină la contesă, care nu o lăsa din mână. Veniră profesorii, dădacele, Mitenka, câţiva cunoscuţi, şi contesa recitea de fiecare dată scrisoarea cu o plăcere reînnoită şi de fiecare dată îi descoperea noi calităţi lui Nikoluşka al ei. Cât de ciudat, de neobişnuit şi de îmbucurător i se părea gândul că feciorul ei, acelaşi care, cu douăzeci de ani în urmă, îşi mişcase abia perceptibil trupul plăpând în pântecele ei, acelaşi fecior pentru care ea se certase deseori cu contele, care-l răsfăţa, feciorul acesta al ei, pe care îl învăţase ea cea dintâi să spună „o-i, oi” şi „a-c, ac”, feciorul acesta e acum departe, pe pământ străin, printre oameni străini, soldat viteaz, singur, fără de ajutor şi fără de călăuză şi săvârşeşte fapte de bărbăţie. Toată experienţa de veacuri a întregii omeniri, care arată că din leagăn copiii ajung fără să-ţi dai seama bărbaţi în toată puterea cuvântului, nu exista pentru contesă. Maturitatea fiului ei, venită la sorocul oricărei maturităţi, i se părea ceva atât de neobişnuit, ca şi cum n-ar mai fi fost niciodată milioane şi milioane de oameni ajunşi, întocmai ca şi el, la maturitate. Aşa cum nu-i venea să creadă, cu douăzeci de ani în urmă, că mica fiinţă care vieţuia undeva, sub inima ei, va ţipa şi va începe să sugă la sânul ei şi să vorbească, tot aşa şi acum nu-i venea să creadă că aceeaşi fiinţă putea fi bărbatul acesta puternic şi viteaz, fiul acesta model, soldatul exemplar care era, judecând după scrisoarea primită.

— Şi ce stil, cât de frumos ştie să descrie! Spunea ea, lăudând partea descriptivă a scrisorii. Şi ce suflet! Despre sine nimic… nimic! Doar despre un oarecare Denisov; dar desigur, el e cel mai viteaz dintre toţi. Nu scrie o vorbă despre ce-a suferit. Ce inimă! Cât de bine îl recunosc!

— Şi şi-a amintit de toţi! Pe nimeni n-a uitat. Am spus întotdeauna, am spus-o de când nu era decât de-o şchioapă, totdeauna am spus că…

Mai bine de o săptămână toată casa ticsi de ciorne peste ciorne şi se copiară pe curat scrisori peste scrisori pentru Nikoluşka; sub supravegherea contesei şi cu sârguinţa contelui, se adunară lucrurile trebuincioase şi banii destinaţi echipării şi înzestrării proaspătului ofiţer. Anna Mihailovna, femeie practică, izbutise să câştige pentru ea şi pentru Boris, fiul ei, un adevărat regim de favoare din partea oficialilor armatei, până şi în privinţa corespondenţei. Îşi trimitea scrisorile prin arhiducele Konstantin Pavlovici, care comanda garda.

Rostovii socoteau că indicaţia „Garda rusă de peste hotare” era o adresă cât se poate de precisă şi că dacă scrisoarea ajungea la marele duce, comandantul gărzii, nu avea nici un motiv s-o împiedice să ajungă la regimentul Pavlovski, care nu se putea să nu fie pe aproape; de aceea rămăsese bine stabilit ca scrisorile şi banii să-i fie trimişi lui Boris prin curierul marelui duce, şi Boris avea să le trimită mai departe, lui Nikoluşka. Scrisorile erau de la conte, de la contesă, de la Vera, de la Nataşa, de la Petea, Sonia şi, în sfârşit, mai erau şase mii de ruble pentru cumpărarea de echipament şi fel de fel de lucruri, pe care contele urma să le trimită fiului său.