VII.

ÎN ZIUA DE 12 NOIEMBRIE, trupele de front ale lui Kutuzov, cantonate într-o tabără de pe lângă Olmütz, se pregăteau pentru parada în cinstea celor doi împăraţi, al Rusiei şi al Austriei, care urma să aibă loc a doua zi. Garda, abia sosită din Rusia, înnoptase la cincisprezece verste de Olmütz şi ajunsese a doua zi pe la ceasurile zece de-a dreptul în plină desfăşurare a revistei militare, pe câmpul de la Olmütz.

Nikolai Rostov primise în ziua aceea de la Boris un bileţel, prin care era înştiinţat că regimentul Izmailovski înnoptează la cincisprezece verste de Olmütz şi că el, Boris, îl aşteaptă pentru a-i preda scrisoarea şi banii. De bani avea mare nevoie Rostov acum, mai ales când, întorcându-se din campanie, armatele se opriseră lângă Olmütz, unde ovrei austrieci şi cantinieri bine aprovizionaţi, desfăşurând tot felul de mărfuri ispititoare, invadaseră tabăra. În regimentul Pavlogradski chefurile se ţineau lanţ: se sărbătoreau distincţiile primite în timpul campaniei şi se făceau dese escapade la Olmütz, unde Carolina-unguroaica tocmai deschisese un tractir cu personal de serviciu feminin. Rostov, care-şi sărbătorise nu demult înălţarea la gradul de sublocotenent şi-şi cumpărase calul lui Denisov, pe Beduin, era dator în toate părţile, şi la prieteni, şi la negustori. Primind biletul lui Boris, Rostov plecă în pripă la Olmütz, însoţit de un prieten, şi, după ce luă aici masa şi bău şi-o sticlă de vin, o porni singur prin tabăra regimentului de gardă să-şi caute prietenul din copilărie. Nu reuşise încă să se echipeze. Era îmbrăcat într-un veston de iuncher uzat până la urzeală, cu o cruce de soldat pe piept, cu pantaloni la fel, bazonaţi cu piele roasă, şi purta sabie ofiţerească, cu dragon. Calul pe care călărea era un cal de Don, cumpărat în timpul marşului de la un cazac; căciula turtită de husar, dată mai pe ceafă, îi şedea voiniceşte pe-o ureche. Pe măsură ce se apropia de tabăra regimentului Izmailovski, se gândea tot mai intens la impresia pe care avea s-o facă lui Boris şi tuturor camarazilor săi din gardă, cu înfăţişarea lui de husar războinic, călit în luptă.

Garda făcuse tot marşul ca pe-o plimbare, mândrindu-se cu disciplina şi curăţenia trupei. Distanţele între ele erau mici, raniţele erau purtate în căruţă, iar ofiţerilor, autorităţile austriece le orânduiseră la toate etapele mese straşnice. Regimentele intrau în oraşe şi ieşeau în sunetele fanfarei, şi cât durase marşul (cu asta se mândreau mai ales cei din gardă), din ordinul marelui duce, trupa mersese mereu în cadenţă, iar ofiţerii pe jos, la flancurile lor. Tot timpul marşului Boris mersese împreună cu Berg, ajuns acum comandant de companie. Căpătând comanda companiei în timpul marşului, Berg reuşise, datorită spiritului său ordonat şi promptitudinii în a executa ordinele, să-şi câştige încrederea superiorilor, şi-şi aranjase foarte avantajos chestiunile financiare. În timpul marşului, Boris îşi făcuse o mulţime de cunoştinţe printre oamenii care i-ar fi putut fi de folos. Datorită scrisorii de recomandaţie pe care i-o dăduse Pierre făcuse cunoştinţă şi cu prinţul Andrei Bolkonski, prin mijlocirea căruia nădăjduia să obţină un post în statul-major al comandantului suprem. Berg şi Boris, îmbrăcaţi curat şi îngrijit, odihniţi după ultima etapă parcursă, şedeau în încăperea curăţică în care fuseseră încartiruiţi, la o masă rotundă, şi jucau şah. Berg ţinea între genunchi un ciubuc aprins. Boris, cu preciziunea care îi era caracteristică, construia cu mâinile lui albe şi delicate, o piramidă din piesele de şah scoase din joc, aşteptând ca Berg să se hotărască ce mişcare face, şi scruta la partenerului său, vădit preocupat de partidă, aşa cum era el întotdeauna preocupat exclusiv de ceea ce făcea în momentul respectiv.

— Ei, ia să te văd, cum ai să ieşi de-aici! Spuse el.

— Să încercăm, răspunse Berg, atingând câte-o piesă, apoi trăgându-şi iar mâna îndărăt.

În vremea asta uşa se deschise.

— În sfârşit, iată-l! Strigă Rostov. E şi Berg aici! Ei tu, „petizanfan, alé cuşé dormir!”349 exclamă el, repetând vorbele dădacei, de care făcuseră odinioară haz el şi Boris.

— Vai, cum te-ai schimbat, măi băiete!

Boris sări să-l întâmpine pe Rostov şi, ridicându-se, nu uită să prindă şi să aşeze la loc câteva piese de şah răsturnate, şi voi să-şi îmbrăţişeze prietenul. Dar Nikolai se feri. Cu sentimentul acela specific tinereţii, care se teme de drumuri bătătorite şi doreşte, nu să imite pe alţii, ci să-şi manifeste sentimentele într-un chip nou şi personal, nu aşa cum le exprimă adesea în chip ipocrit cei în vârstă.

Nikolai voia să săvârşească ceva deosebit cu prilejul revederii prietenului său: voia să-l ciupească sau ghiontească într-un fel pe Boris, numai să nu-l sărute cum fac toţi oamenii de obicei. Boris, însă, dimpotrivă, îi îmbrăţişa liniştit şi prietenos şi-l sărută de trei ori.

Era aproape o jumătate de an de când nu se văzuseră şi la vârsta asta, când tinerii fac cei dintâi paşi pe calea vieţii, fiecare dintre ei găsi la celălalt schimbări la care nu se aşteptase – reflectarea mediului diferit în care-şi făcuseră fiecare aceşti primi paşi. Amândoi ardeau de nerăbdare să-şi povestească mai curând unul altuia câte li se întâmplase şi schimbările prin care trecuseră, căci amândoi se schimbaseră mult de la ultima lor întâlnire.

— Of, voi, filfizoni afurisiţi ce sunteţi! Curăţei, fercheşi, parc-aţi veni de la plimbare, nu ca noi, păcătoşii, din armata de linie, rosti Rostov cu sonorităţi de bariton în voce şi apucături marţiale necunoscute încă lui Boris, arătând la pantalonii lui plini de stropi de noroi.

Gazda, o nemţoaică, auzind vocea sonoră a lui Rostov, crăpă uşa şi-şi vârî capul o clipă în odaie.

— Cum e, drăguţă? Întrebă el, făcând din ochi.

— Ce strigi aşa? Îi sperii, zise Boris. Nu mă aşteptam să te văd azi, adăugă el. Abia ieri seară ţi-am putut trimite bileţelul printr-un cunoscut – un aghiotant al lui Kutuzov – prinţul Bolkonski. Credeam că n-o să-ţi parvină aşa de curând. Ei, ia spune-mi, ai primit botezul focului? Întrebă Boris.

Rostov, fără să răspundă, îşi flutură pe piept cruce sfântului Gheorghe în grad de soldat, arătând la mâna bandajată, şi se uită zâmbitor la Berg.

— După cum vezi, spuse el.

— Da, da! Bravo! Spuse Boris, surâzând. Şi noi am avut parte de o campanie frumoasă! Ştii că marele duce a mers tot timpul marşului cu regimentul nostru, aşa că am avut tot confortul şi toate avantajele. Ce de recepţii a dat în Polonia, ce de mese şi de baluri, nici nu îţi mai povestesc! Şi marele duce s-a arătat foarte binevoitor faţă de toţi ofiţerii noştri.

Şi amândoi prietenii începură a-şi povesti reciproc, amănunte despre chefurile lui de husar şi despre viaţa dusă pe front, celălalt despre plăcerea şi avantajele de a face serviciul sub comanda persoanelor sus-puse ş.a.m.d.

— Ei, voi, garda! Ce să mai vorbim? Spuse Rostov. Ştii ce? Trimite după vin.

Boris încruntă sprâncenele.

— Dacă ţii numaidecât, spuse el.

Se ridică, apropiindu-se de pat, îşi scoase de sub pernele curate punga şi porunci să li se aducă vin.

— Să-ţi dau şi ţie banii şi scrisoarea, adăugă el.

Rostov luă scrisoarea, aruncă banii pe canapea şi, cu amândouă coatele pe masă, începu s-o citească. Parcurse câteva rânduri şi se uită chiorâş la Berg; dar, întâlnindu-i privirea, îşi ascunse faţa îndărătul scrisorii.

— Prea mulţi bani ţi s-au mai trimis, spuse Berg, uitându-se la punga grea ce se afunda în puful canapelei. Noi ştii, doar aşa, cu solda ne mai ţinem, conte. Să-ţi spun bunăoară cum o duc eu…

— Uite ce, dragă Berg, spuse Rostov… Dacă s-ar întâmpla să primeşti dumneata de acasă o scrisoare şi să te afli cu un om la care ţii, de la care ai fi dornic să afli tot felul de noutăţi, şi aş fi şi eu de faţă, eu aş pleca imediat ca să nu te stingheresc. Ascultă-mă, fii bun şi pleacă, rogu-te, undeva, oriunde ai chef… la dracu! Strigă el, dar în aceeaşi clipă, apucându-l de umeri şi uitându-se duioşie la el, vrând să atenueze pesemne ceva din grozăvia celor rostite, adăugă: Ştii, nu te supăra, dragul meu, ţi-am vorbit din inimă, ca unui vechi cunoscut al meu.

— Ah, te rog, conte, înţeleg prea bine, spuse Berg, ridicându-se şi vorbind mai mult ca pentru sine, cu voce înceată.

— Poţi să le faci o vizită gazdelor noastre, tot te-au invitat, adăugă şi Boris.

Berg îşi puse vestonul cel mai curat, fără fir de praf pe el şi fără pată, se aşeză în faţa oglinzii, îşi răsuci în sus părul de la tâmple după moda lui Alexandr Pavlovici350 şi, când se încredinţă după expresia de pe chipul lui Rostov, că vestonul lui fusese remarcat, ieşi din cameră cu un zâmbet de satisfacţie.

— Ah, animal mai sunt! Vorbi Rostov, continuând să citească scrisoarea.

— Dar ce este?

— Ah, porc sunt că nu le-am scris măcar o dată şi i-am lăsat să se sperie aşa de grozav. Porc ce sunt, repetă el, înroşindu-se tot. Ei, ce mai aştepţi, nu-l trimiţi pe Gavrilo după vin? Să bem!

În scrisoarea de-acasă fusese introdusă şi o scrisoare de recomandaţie către prinţul Bagration, pe care bătrâna contesă, după sfatul Annei Mihailovna, o obţinuse prin nişte cunoştinţe şi pe care ea o trimitea fiului său, rugându-l s-o ducă la destinaţie şi să încerce a profita de conţinutul ei.

— Ce prostie! Ce nevoie am de ea? Spuse Rostov, aruncând scrisoarea sub masă.

— De ce ai aruncat-o? Întrebă Boris.

— E o scrisoare de recomandaţie; nu ştiu ce dracu! Ce naiba să fac eu cu ea?

— Cum aşa, ce naiba să faci? Zise Boris, ridicând-o de jos şi citind adresa. Scrisoarea aceasta îţi poate fi de mare folos.

— N-am nevoie de nimic; şi să fiu aghiotantul cuiva nici prin gând nu-mi trece!

— Dar de ce? Întrebă Boris.

— Slujbă de lacheu!

— Eşti tot acelaşi visător pe care-l ştiu, văd eu, spuse Boris, dând din cap.

— Iar tu, tot acelaşi diplomat. Ei, dar nu-i vorba de asta… Tu cum o mai duci? Întrebă Rostov.

— Păi, aşa cum vezi. Până acum, toate bune. Recunosc însă că mi-aş fi dorit, şi încă fierbinte, să fi putut deveni aghiotant, şi nu să rămân la trupă.

— De ce?

— Fiindcă odată ce am îmbrăţişat cariera armelor, o să mă silesc să fac, pe cât posibil, o carieră cât mai strălucită.

— Da, aşa-i! Spuse Rostov, care se vedea că e cu totul în altă parte. Se uită fix şi întrebător în ochii prietenului său, căutând probabil zadarnic să-şi lămurească o întrebare.

Bătrânul Gavrilo veni cu vinul.

— Ce zici? Să trimit după Alfons Karlâci? Întrebă el. Are să bea el cu tine; eu nu pot.

— Trimite! Trimite! Ia spune-mi, ce crezi despre neamţul ăsta? Întrebă Rostov cu un zâmbet dispreţuitor.

— E un om foarte, foarte cumsecade, cinstit şi plăcut.

Rostov se mai uită o dată ţintă în ochii lui Boris şi oftă. Berg se întoarse şi, în jurul sticlei, conversaţia între ofiţeri prinse viaţă. Ofiţerii din gardă îi povestiră lui Rostov despre marşul lor şi despre felul în care fuseseră primiţi cu onoruri în Rusia, în Polonia şi peste tot. Povestiră lucruri tot în legătură cu vorbe şi întâmplări de-ale comandantului lor, marele duce, anecdote despre bunătatea şi nervozitatea lui. Berg, ca de obicei când nu era vorba despre el, tăcea, dar când se povestiră despre nervozitatea marelui duce, profită de prilej şi istorisi şi el cu multă plăcere cum, odată în Galiţia, îi fusese dat să stea de vorbă cu marele duce, care inspectând regimentele, se înfuriase foc pentru o mişcare executată nereglementar. Cu un surâs de plăcere, Berg, povesti cum marele duce, care era foarte aproape de el, le strigase, nemulţumit şi înfuriat: „Arnăuţilor” („Arnăut” era insulta de predilecţie pe care marele duce o rostea, de câte ori se înfuria) şi ceruse să vină la raport comandantul companiei.

— Nu ştiu dacă mă crezi, conte, dar nu m-am speriat pentru că eram încredinţat că dreptatea e de partea ducelui; conte, fără să mă laud, pot să spun că ţin minte pe de rost toate ordinele de zi pe regiment, iar regulamentul îl ştiu ca pe Tatăl nostru. De aceea la mine, din vina mea, n-ai să găseşti nici o abatere. În privinţa asta am conştiinţa împăcată. M-am prezentat. (Berg făcu „drepţi” şi arătă cum se prezentase cu mâna la cozoroc. Într-adevăr, era greu să-şi poată cineva imagina o figură mai respectuoasă şi mai plină de sine.) M-a beştelit, cum s-ar spune, m-a beştelit, m-a beştelit, făcut cu ou şi cu oţet, cum s-ar spune, şi dă-i la „Arnăuţilor” la „draci” şi trage-i la „în Siberia cu voi!” spuse Berg zâmbind cu înţeles. Eu, ştiind că dreptatea e de partea mea, tăceam mâlc, mă înţelegi, conte? „Ce, eşti surd?” striga el. Eu tăceam chitic. Şi ce să-vezi, conte? În zilele următoare, ordinul de zi nici măcar n-a pomenit de asta. Iată ce înseamnă să nu-ţi pierzi capul. Asta-i, conte, spuse Berg, aprinzându-şi ciubucul şi scoţând inele de pe gură.

— Ce să spun? Foarte frumos! Zise zâmbind Rostov.

Dar Boris, dându-şi seama că Rostov se pregăteşte să-l zeflemisească pe Berg, schimbă abil vorba, îl rugă pe Rostov să le povestească ceva despre locul şi împrejurările în care fusese rănit. Lui Rostov îi făcea plăcere povestească şi-şi începu istorisirea cu însufleţire crescândă pe măsură ce înainta în desfăşurarea ei. Povesti bătălia de la Schöngraben, întocmai aşa cum povestesc de despre lupte cei care au luat parte la ele, adică aşa le-ar fi plăcut lor să fie, aşa cum au auzit de pe la povestitori sau aşa cum e mai frumos de povestit, nici într-un caz aşa cum s-a întâmplat cu adevărat, era un om drept şi sincer şi pentru nimic în lume n-ar spus cu tot dinadinsul un neadevăr. Îşi începuse povestirea cu gândul să le înşire toate, tocmai aşa cum se petrecuseră, dar, fără să vrea şi pe nesimţite, trecuse de partea neadevărului. Să fi spus numai adevărul, cei doi tineri – care ca şi el auziseră până atunci o grămadă de povestiri în legătură cu atacurile şi-şi formaseră deci părere precisă despre ceea ce înseamnă un atac – ori l-ar fi crezut, ori, ceea ce ar fi fost şi mai rău, ar fi crezut că Rostov singur era vinovat că nu se întâmplase şi cu el ceea ce se întâmplă de obicei cu toţi cei care spun istorii despre atacurile de cavalerie. Nu putea să le spună niciuna, nici două, că porniseră toţi la trap, că el căzu de pe cal şi-şi scrântise mâna şi că scăpase de francezi fugind cât îl ţineau picioarele şi adăpostindu-se în pădure. Pe lângă aceasta, pentru a putea povesti totul aşa cum se petrecuse, ar fi trebuit să facă o uriaşă sforţare să spună numai ce se întâmplase cu adevărat. A povesti adevărul nu e deloc uşor, iar oamenii tineri, mai ales, rareori sunt în stare de aşa ceva. Cei doi se aşteptau de la el o poveste în care să se spună cum se înfierbântase şi cum nu mai ştiuse ce se întâmplă cu el, cum se năpustise ca o furtună asupra careului inamic, cum îşi croise drum tăind în dreapta şi-n stânga, cum simţea că sabia taie în carne vie, cum căzuse istovit de puteri şi altele de acest fel. Aşa că Rostov le îndrugă verzi şi uscate.

Pe la mijlocul povestirii, în timp ce rostea: „Nu poţi să-ţi închipui ce sentiment ciudat de furie oarbă încerci în timpul atacului”, în odaie îşi făcu intrarea prinţul Bolkonski, pe care Boris îl aştepta. Prinţul Andrei, căruia îi făcea plăcere să arate o atitudine ocrotitoare faţă de cei tineri şi se simţea măgulit de faptul că ei i se adresau pentru a-i ocroti, era plin de bune intenţii faţă de cei care izbutise să-i intre în graţie. Venind la marele duce cu nişte hârtii din partea lui Kutuzov, intrase pe la Boris, nădăjduind că-l va găsi singur. Dând în cameră de un husar din trupele de front, care povestea isprăvile războiului (categorie de oameni pe care prinţul Andrei nu o suferea), el îi zâmbi cu bunăvoinţă, se încruntă şi-l privi pe Rostov printre gene, se înclină uşor, se aşeză alene, cu un aer obosit, apatic. Nimerise într-o societate de oameni antipatici şi nu se simţea bine. Când înţelese aceasta, Rostov se opri. Îi era însă indiferent: noul-venit nu era pentru el decât un străin. Dar, uitându-se cu coada ochiului la Boris, băgă de seamă că şi el se simţea parcă stingherit de impertinenţa unui husar din armata combatantă. Cu tot tonul neprietenos, ironic, al prinţului Andrei, şi cu tot dispreţul pe care-l avea în genere Rostov, din punctul vedere al unui combatant, faţă de toţi aceşti aghiotanţi ai marelui stat-major, din rândul cărora nu mai încăpea îndoială că făcea parte şi noul-venit, Rostov se simţi confuz, se înroşi şi tăcu. Boris se informă ce noutăţi mai sunt pe la statul-major, dorind, dacă e posibil fără a fi indiscret, să afle ce aveau de gând cu armatele noastre.

— Probabil, vom merge înainte, răspunse Bolkonski nevoind pesemne să spună mai mult în prezenţa unei persoane străine.

Berg folosi prilejul ca să întrebe, cu o politeţe deosebită, dacă e adevărat că alocaţiile de furaj aveau să se plătească dublate comandanţilor de companie, aşa cum se auzise. La aceasta prinţul îi răspunse surâzând că nu poate da în vileag chestiuni de stat atât de importante şi Berg făcu mare haz.

— Despre chestiunea dumitale, se adresă din nou prinţul Andrei lui Boris, vorbim noi mai târziu, şi se uită pieziş la Rostov. Treci pe la mine după revistă; voi face tot ce va fi cu putinţă.

Şi, rotindu-şi privirile prin odaie, el se adresă lui Rostov, a cărui supărare copilărească, până atunci stăpânită, era pe cale să se transforme acum într-o adevărată furie, pe care prinţul nu găsi totuşi necesar să o ia în seamă, şi-i zise:

— Dumneata povesteai, mi se pare, despre lupta la Schöngraben. Ai fost şi dumneata acolo?

— Da, am fost şi eu acolo, răspunse cu ciudă Rostov, ca şi cum prin asta ar fi vrut să-l jignească pe aghiotant.

Bolkonski îşi dădu seama de starea sufletească a husarului şi i se păru ridicolă. Zâmbi uşor, dispreţuitor.

— Da, circulă multe poveşti despre această luptă, în ultima vreme.

— Da, poveşti! Rosti, ridicând vocea Rostov, uitându-se deodată furios, cu ochi mari, când la Boris, când la Bolkonski. Da, multe poveşti, dar numai poveştile astea au preţ, poveştile acelora care am stat sub focul inamicului, şi nu poveştile voinicoşilor de pe lângă statul major, care primesc decoraţii peste decoraţii fără să facă nimic!

— Din rândul cărora presupui dumneata că aş face eu parte? Spuse calm prinţul Andrei, zâmbind deosebit de binevoitor.

Un sentiment ciudat de mânie, dar şi de stimă odată faţă de liniştea acestui om, se împletea în vremea asta în sufletul lui Rostov.

— Eu nu vorbesc de dumneata, spuse el. Pe dumneata eu nu te cunosc şi, ca să fiu sincer, nici nu doresc să te cunosc. Vorbesc în general despre cei de la statul-major.

— Iar eu, iată ce am să-ţi spun, îl întrerupse prinţul cu voce calmă, autoritară. Vrei să mă jigneşti şi o să fiu de acord cu dumneata că nu e greu deloc lucrul acesta, dacă nu ai destulă stimă pentru tine însuţi. Trebuie să recunoşti însă că nu e nici timpul, nici locul pentru asemenea izbucniri. Zilele acestea ni se va cere tuturora să luăm parte la un mare duel cu mult mai serios şi, în afară de asta, Drubeţkoi, care spune că îţi este prieten vechi, nu e cu nimic vinovat că fizionomia mea a avut nefericirea să-ţi displacă. De altfel, spuse el ridicându-se, îmi ştii numele şi ştii unde să mă găseşti. Nu uita însă – adăugă el – că în conversaţia avută nu mă socotesc deloc jignit, după cum nu te socot jignit nici pe dumneata; şi sfatul meu, ca al unui om mai în vârstă, este să laşi chestiunea fără urmări. Drubeţkoi, te aştept vineri după revistă. La revedere, încheie prinţul Andrei şi ieşi, salutându-i pe toţi.

Rostov îşi aduse aminte că s-ar fi cuvenit să dea un răspuns, de-abia după ce prinţul Andrei ieşise. De aceea, era şi mai supărat ca înainte, pentru că uitase să-i răspundă. Dădu ordin să i se aducă imediat calul, îşi luă rămas-bun de la Boris şi plecă. Ce-i rămânea de făcut: să se ducă la marele cartier a doua zi şi să-l provoace la duel pe acest aghiotant înfumurat, sau, la urma urmei mai bine, să lase chestiunea aşa, baltă? Era întrebarea care îl frământă tot drumul. Se gândea cu ură la satisfacţia pe care ar avea-o să vadă ce frică i-ar fi acestui om mic dar mândru, luat la ochi de pistolul lui, dar în acelaşi timp simţea cu surprindere că dintre toţi oamenii pe care îi cunoştea, pe niciunul n-ar fi ţinut atât de mult să îl aibă prieten, ca pe acest detestat aghiotănţel.