VIII.

A DOUA ZI DUPĂ ÎNTÂLNIREA lui Rostov cu Boris, avu loc revista trupelor austriece şi ruseşti, atât a trupelor sosite din Rusia, cât şi a acelora care se întorceau cu Kutuzov din campanie. Cei doi împăraţi, al Rusiei, cu prinţul moştenitor, şi cel al Austriei cu arhiducele – treceau în revistă armata unificată, numărând optzeci de mii de oameni.

Dis-de-dimineaţă, adunate pe câmpul din faţa fortăreţei, începură să forfotească trupe ferchezuite, în ţinută de paradă. Aici, mii de picioare şi de baionete, cu drapeluri fâlfâind deasupra, se mişcau după comenzile ofiţerilor, se opreau, sau se întorceau pe loc şi, după ce ocoleau alte mase de infanterişti cu alte uniforme, se aşezau în front la intervale regulate. Dincolo, în tropăitul ritmic al cailor negri, roibi şi suri, şi în zăngănit de săbii, veneau fercheşii cavalerişti, cu uniforme albastre, roşii şi având în frunte muzicanţi împodobiţi cu găetane şi fireturi. Apoi, printre rândurile de infanterişti şi cavalerişti desfăşurându-se în şiruri lungi, cu zgomot metalic, tunurile bine curăţite şi strălucitoare, care se clătinau pe afetele lor, răspândind un miros de fitil aprins; artileria începu să-şi ocupe locurile ştiute dinainte. Nu numai generalii în uniformele de mare ceremonie, cu taliile groase ori subţiri strânse până la refuz în corsete, cu feţele congestionate de gulerele care-i sugrumau, copleşiţi de eşarfe şi de decoraţii, nu numai ofiţerii pomădaţi şi spilcuiţi dar şi fiecare soldat, până la ultimul, proaspăt bărbierit şi spălat, caii cu echipamentul strălucind de curăţenie, şi fiecare gătit cu atâta grijă, încât părul îi lucea ca atlazul şi fiecare firişor din coama udată stătea la locul lui – simţeau că se petrece ceva serios, important şi solemn. Fiecare, general ori soldat, era conştient de misiunea lui şi-şi dădea seama că, luat în parte, fiecare dintre ei nu era decât un fir de nisip în marea aceasta de oameni; şi totodată îşi simţea forţa pe care o aveau laolaltă, ca părţi ale acestui uriaş tot.

De cum se crăpase de ziuă începuse forfota şi activitatea şi la ora zece totul era orânduit după regulament. Pe întinsa câmpie erau numai eşaloane de trupe. Întreaga armată fusese dispusă în trei mari linii. Întâi cavaleria, apoi artileria şi, la urmă, infanteria.

Între liniile de trupe fuseseră lăsate intervaluri cât o stradă de largi. Erau delimitate precis una de alta, trei mari grupe ale acestei oştiri: armata combatantă a lui Kutuzov (în al cărei flanc drept, în prima linie, se afla regimentul Pavlogradski), regimentele de gardă şi trupele proaspăt sosite din Rusia şi armata austriacă. Şi toate aceste oşti stăteau în acelaşi front, sub aceeaşi comandant şi în aceeaşi ordine.

Ca vântul printre frunze se răspândi şoapta plină de emoţie: „Sosesc! Sosesc!”… Se auziră voci înspăimântate şi valurile ultimelor pregătiri cuprinseră toate coloanele de trupe.

Drept înainte, dinspre Olmütz, se zări venind un grup şi în aceeaşi clipă, deşi era o zi cu atmosferă foarte liniştită, pe deasupra trupelor trecu o uşoară adiere ce făcu să se legene uşor vârfurile lăncilor şi steagurile desfăşurate. Părea că prin această mişcare lină, întreaga armată îşi manifesta bucuria la apropierea suveranilor. Se auzi o voce: „Drepţi!” Pe urmă, asemeni cântecului cocoşilor în zori, comanda se repetă până în cele mai îndepărtate colţuri. Apoi totul amuţi.

În liniştea de mormânt se auzea doar un tropot de cai, al suitei celor doi împăraţi. Suveranii se apropiară de flancuri; gorniştii primului regiment de cavalerie dădură „onorul la general”. Părea că nu alămurile cântau, ci armata însăşi, bucuroasă de apropierea suveranilor.

Printre sunetele trompetelor se auzi lămurit o voce tânără şi domoală, vocea împăratului Alexandru. La salutul lui, primul regiment tună un „Urra!” atât de asurzitor, prelung şi de plin de bucurie, încât oamenii înşişi se speriară de numărul lor şi de forţa mulţimii.

Rostov care era în primele rânduri ale armatei lui Kutuzov, de care se apropiase întâi suveranul, trecea prin aceleaşi senzaţii prin care trecea fiecare om din oaste; un sentiment de abnegaţie, o conştiinţă mândră şi o pasionată atracţie pentru acel căruia i se închinase această solemnitate. El ştia că de un singur cuvânt al acestui om depindea ca toată această mulţime (şi împreună cu ea şi el – un nevolnic fir de nisip) să se arunce în fum, în apă, ori în vâltoarea măcelului, mergând până la cea mai slăvită faptă de eroism; şi, de aceea, nu putea să nu tremure sau să nu fie cu răsuflarea tăiată, văzând cum se apropie valul aclamaţiilor.

— Urra! Urra! Urra! Tuna din toate părţile; şi regimentele îşi întâmpinau, unul după altul, suveranul cu sunetele „onorului la general”; şi iară „Ura! Ura!”… „onorului la general”, şi din nou „Ura!” şi iar „Ura!”, care se făceau tot mai puternice, creşteau şi se apropiau într-un vuiet asurzitor.

Până se apropie suveranul de el, fiecare regiment, în muţenia şi nemişcarea lui, părea un trup lipsit de viaţă; îndată însă ce împăratul ajungea în dreptul său, regimentul căpăta viaţă şi tuna, asociindu-se la vuietul întregului front, pe lângă care suveranul trecuse. Prin tunetul asurzitor, înfricoşător, al acestor glasuri, mijlocul maselor de trupe nemişcate, ca împietrite în careurile lor, se mişcau alene, dar simetric şi mai în voie, sutele de călăreţi ai suitei; iar în fruntea tuturor doi oameni – împăraţii. Asupra lor era concentrată atenţia unanimă, reţinută şi pasionată, a întregii mase de oameni.

Frumosul şi tânărul împărat Alexandru, în uniforma gărzii-călare, cu tricornul pus puţin pe-o ureche, cu faţa lui plăcută şi vocea sonoră, dar nu prea puternică, atrăgea asupra sa toată forţa de concentrare a oamenilor.

Rostov se afla destul de aproape de trompeţi şi departe, ochii lui ageri îl desluşiră pe împărat şi-l urmăriră cât timp se apropia. Când împăratul fu la o distanţă de douăzeci de paşi şi Nikolai Rostov putu să-i vadă limpede, în toate amănuntele, faţa frumoasă, tânără şi plină de fericire, tânărul ofiţer fu cuprins de un sentiment de duioşie şi de entuziasm, cum nu mai simţise niciodată. Totul – fiecare trăsătură, fiecare mişcare a împăratului – i se păru încântătoare.

Oprindu-se în faţa regimentului Pavlogradski, împăratul spuse ceva în franţuzeşte împăratului Austriei şi surâse.

Văzându-i zâmbetul, Rostov începu şi el, fără să vrea să zâmbească şi simţi cum e cuprins de-o dragoste şi mai puternică pentru suveranul lui. Simţea nevoia să-şi manifeste prin ceva dragostea lui pentru împărat. Simţi că acesta nu era cu putinţă, şi-i venea să plângă. Împăratul îl chemă pe comandantul regimentului şi-i spuse câteva cuvinte.

„Doamne! Ce s-ar fi întâmplat oare cu mine, dacă mi s-ar fi adresat mie suveranul! Gândi Rostov. Aş fi murit de fericire!”…

Împăratul se adresă şi ofiţerilor:

— Domnilor, vă mulţumesc la toţi (lui Rostov, fiecare cuvânt i se părea un glas din cer), vă mulţumesc din inimă!

Cât de fericit s-ar fi simţit Rostov dacă ar fi putut muri acum, pe loc, pentru ţarul lui!

— Aţi binemeritat drapelele sfântului Gheorghe şi veţi fi mândri de ele.

„Să mor! Aş vrea să mor pentru el!” gândi Rostov.

Împăratul mai spuse ceva, ce Rostov nu mai putu auzi iar soldaţii, umflându-şi piepturile, strigară din toată puterea „Urra!”

Rostov, aplecat în şa, strigă şi el cât îl ţineau puterile. Ar fi fost în stare să strige, să-şi rupă gâtlejul, numai să-şi exprime pe deplin entuziasmul faţă de împărat.

Împăratul rămase câteva clipe în faţa husarilor, ca şi cum ar fi fost nehotărât şi n-ar fi ştiut ce să facă. „Cum poate fi împăratul nehotărât?” se gândi Rostov. Până la urmă şi această nehotărâre i se păru lui Rostov măreaţă şi fermecătoare, ca tot ceea ce făcea suveranul.

Nehotărârea împăratului nu dură decât o clipă. Piciorul cu cizma îngustă şi ascuţită, cum se purta pe atunci, atinse pielea iepei roaibe, jumătate pur-sânge englez, pe care o călărea; mâna suveranului, în mănuşă albă, strânse frâul, şi el porni, urmat de ceata numeroasă a aghiotanţilor. Tot mai mult se îndepărta de el, tot mai mult şi mai mult, oprindu-se în dreptul altor regimente, până în cele din urmă, Rostov nu mai zări decât penajul alb al grupului ofiţerilor din suita care îi înconjura pe cei doi împăraţi.

Printre ceilalţi domni din suită, Rostov îl observase pe Bolkonski, care se ţinea leneş şi neglijent în şa. Îşi aduse aminte de conflictul lui din ajun cu acesta şi-şi puse din nou întrebarea dacă trebuie sau nu să-l provoace la duel. „Bineînţeles că nu, se gândi acum Rostov… se cuvine oare să te gândeşti sau să vorbeşti de asemenea lucruri într-o clipă ca asta? Ce înseamnă toate certurile şi supărările astea ale noastre în clipa în care te simţi pradă acestor sentimente de dragoste, entuziasm şi abnegaţie? Mi-e dragă toată lumea şi-i iert pe toţi”, gândea el.

După ce împăratul trecu în revistă aproape toate regimentele, trupele îşi începură defilarea prin faţa lui: marşul ceremonial. Rostov, călare pe Beduin, pe care şi-l cumpărase de curând de la Denisov, era încheietor de front, adică mergea singur în văzul împăratului.

Înainte de a ajunge în dreptul suveranului, Rostov care era un călăreţ excelent, îşi înfipse de două ori pintenii în coastele lui Beduin al său şi, ca prin minune îl făcu să meargă într-un trap furios, aşa cum merge când era înfierbântat. Arcuindu-şi gâtul, cu botul înspumat în piept şi cu coada fluturând în vânt, el păşea grav călcând de sus, ca-n zbor. Simţise şi Beduin, parcă, privirea suveranului îndreptată asupra sa şi trecu prin faţa lui într-o atitudine splendidă.

Rostov, cu picioarele trase înapoi, cu burta suptă şi simţindu-se una cu calul, trecu prin faţa împăratului ca un diavol, cum spunea Denisov, cu faţa încruntată, dar în culmea fericirii.

— Bravo, pavlogrădenii! Exclamă împăratul.

„Doamne, ce fericit aş fi dacă mi-ar porunci în clipa asta să mă arunc în foc”, gândi Rostov.

Când se termină defilarea, ofiţerii din trupele sosite şi cei din armata lui Kutuzov se strânseră în grupuri şi se înfiripară discuţii despre distincţiile militare, despre austrieci şi uniformele lor, despre front, de Bonaparte, şi despre ce-i aştepta acum, mai ales după ce avea să mai sosească şi corpul de armată al lui Essen, iar Prusia avea să treacă şi ea de partea noastră.

Dar cel mai mult se vorbea în toate cercurile de împăratul Alexandru; fiecare cuvânt, fiecare gest al lui era reprodus şi admirat. Singura dorinţă a tuturor nu decât să pornească cât mai curând, sub comanda împăratului însuşi, împotriva inamicului. „Când eşti sub comanda împăratului, nu se poate să nu învingi pe oricine ţi-ar împotrivă”, gândea Rostov după defilare, şi ca el gândeau mulţi ofiţeri.

După ce parada luă sfârşit, toţi erau încredinţaţi de victorie, mai mult decât ar fi putut să fie după două bătălii câştigate.

IX.

A DOUA ZI DUPĂ REVISTĂ, Boris, îmbrăcat cu cea bună uniformă a lui şi petrecut cu urări de succes de la camaradul său Berg, porni spre Olmütz, la Bolkonski, cu gândul de a se folosi de influenţa acestuia pentru a câştiga o poziţie deosebită, asigurându-şi un post de aghiotant pe lângă o persoană importantă, lucru care îi părea peste măsură de ademenitor în armată. „Uşor îi vine lui Rostov, căruia tată-său îi trimite cu zecile de mii, să facă teorii că nu vrea să se ploconească în nimănui şi nici să fie lacheul cuiva; eu, însă, care nu am nimic afară de capul meu, trebuie să fac carieră şi să nu pierd ocaziile, ci să mă folosesc de ele.”

La Olmütz, el nu-l găsi în ziua aceea pe prinţul Andrei. Dar aspectul acestei localităţi, unde se afla cartierul general şi corpul diplomatic şi unde îşi aveau reşedinţa cei doi împăraţi cu suitele lor, curtenii şi intimii, îi aţâţă şi mai mult dorinţa de a face parte din această lume aleasă.

Nu cunoştea pe nimeni şi, cu toată eleganta sa uniformă de ofiţer de gardă, toate persoanele acestea sus-puse care forfoteau pe străzile oraşului în faetoane elegante, toţi aceşti demnitari şi ofiţeri, împodobiţi cu eşarfe şi decoraţii, i se păreau până într-atâta de diferiţi lui, un biet ofiţeraş de gardă, încât nu numai că nu-şi doreau, dar nici n-aveau pentru ce dori să ia act de prezenţa lui. La cartierul general al lui Kutuzov, întrebase de Bolkonski, dar toţi aceşti aghiotanţi, şi ordonanţele lor, îl priviră într-un mod care parcă ar fi vrut să spună că ofiţeri ca el se perindă foarte mulţi şi că sunt plictisiţi toţi până-n gât de categoria asta. Fără să ţină seamă sau, mai degrabă, din pricina asta, a doua zi, pe data de 15, după-amiază, el veni din nou la Olmütz şi, intrând la cartierul lui Kutuzov, întrebă de Bolkonski. Prinţul Andrei era acasă şi Boris fu condus într-o încăpere mare, care vede că fusese cândva sală de dans, dar în care acum se aflau cinci paturi şi un mobilier de adunătură: o masă, câteva scaune şi un clavicord. Aproape de uşă, un aghiotant, înfăşurat într-un halat persian, şedea la masă scria. Un altul – grăsanul roşcovan Nesviţki – sta tolănit în pat cu mâinile sub cap şi râdea cu un alt ofiţer aşezat lângă el pe marginea patului. Al treilea aghiotant cânta la clavicord un vals vienez, iar al patrulea sta aşezat sus pe clavicord şi-l acompania din gură. Bolkonski era aici.

Niciunul dintre aceşti domni nu-şi schimbă poziţia când intră Boris. Cel care scria şi căruia i se adresă Boris se întoarse plictisit şi-i spuse că Bolkonski e de serviciu şi că, dacă are treabă cu el, să intre pe uşa din spate în camera de primire. Boris îi mulţumi şi trecu în camera de primire. Erau acolo vreo zece oameni, tot ofiţeri sau generali.

În momentul intrării lui Boris, prinţul Andrei stătea privind dispreţuitor printre gene (cu acea expresie mută, de plictiseală, caracteristică omului binecrescut, expresie care spunea limpede parcă: dacă n-ar fi obligaţiunea mea, n-aş sta o clipă de vorbă cu dumneata), pe un bătrân general rus cu pieptul plin de decoraţii care-i raporta ceva, aproape înlemnit pe vârful picioarelor, în cea mai încordată şi respectuoasă poziţie soldăţească şi cu o expresie servilă pe faţa de culoare stacojie.

— Foarte bine, vă rog să aşteptaţi, îi răspunse el generalului în ruseşte, cu accentul franţuzesc cu care pronunţa cuvintele ori de câte ori voia să-i arate cuiva dispreţul. Observându-l pe Boris, fără să mai dea vreo atenţie generalului (care încă se ţinea după el, implorându-l să mai asculte puţin), prinţul Andrei îi făcu lui Boris semn din cap, zâmbind vesel, şi se întoarse spre el.

Boris înţelese în clipa aceea pe deplin ceea ce până atunci numai bănuia, anume că, în armată, pe lângă ierararhia şi disciplina înscrise în regulament, de care se lovea la regiment şi pe care le cunoştea şi el, mai exista altă ierarhie, mai importantă, şi anume aceea în virtutea căreia acest general, strâns încins şi cu faţa stacojie aştepta deoparte respectuos, în timp ce căpitanul – prinţul Andrei – găsea mai nimerit să stea pentru plăcerea să de vorbă cu sublocotenentul Drubeţkoi. Acum mai mult decât oricând, Boris se hotărî să se conducă de aici înainte nu după ierarhia înscrisă în regulament, ci după aceasta, nescrisă. Vedea cu ochii lui cum, numai pentru că fusese recomandat prinţului Andrei, ajunsese dintr-o dată mai important decât generalul, care în front, în alte împrejurări, l-ar fi putut nimici, pe el sublocotenentul de gardă. Prinţul Andrei se apropie de el şi-l luă de braţ.

— Îmi pare foarte rău că ieri nu m-ai putut găsi. Toată ziua m-am zbătut cu nemţii. Am fost cu Weyrother să inspecteze dispozitivul. Când se apucă nemţii să-şi arate pasiunea pentru ordine, nu mai ajungi niciodată la capăt!

Boris zâmbi, ca şi când lucrurile la care se referea prinţul Andrei, ca la nişte lucruri bine cunoscute, nu i-ar fi fost străine. El auzea însă pentru prima oară până şi numele de Weyrother, până şi cuvântul „dispozitiv”.

— Ei, dragul meu, tot mai vrei să te faci aghiotant? M-am gândit la dorinţa dumitale în ultima vreme.

— Da, aş fi vrut, răspunse Boris, înroşindu-se fără să vrea, să îl rog pe comandantul suprem; i-a scris prinţul Kuraghin despre mine. Voiam să-l rog numai pentru că, adăugă el, ca şi cum s-ar fi scuzat, numai pentru că mă tem că garda nu va avea prilej să intre în foc.

— Bine, bine! Vorbim noi de toate astea, zise prinţul Andrei, numai dă-mi voie să-l anunţ ceva pe acest domn, şi pe urmă sunt cu totul al dumitale.

În timp ce prinţul Andrei intră să anunţe pe generalul cu faţa stacojie, generalul acesta, neîmpărtăşind, se vede, concepţia lui Boris asupra avantajelor disciplinei nescrise, îl ţintui pe îndrăzneţul sublocotenent care se amesteca în conversaţia lui cu aghiotantul, cu o privire care-l făcu pe Boris să nu se simtă prea la largul lui. El îşi întoarse privirea de la general şi aşteptă cu nerăbdare înapoierea prinţului Andrei din cabinetul comandantului suprem.

— Iată la ce m-am gândit, dragul meu, spuse prinţul când trecură în sala cea mare unde era clavicordul. La comandantul suprem n-ai ce căuta; îţi va spune o grămadă de amabilităţi, te va invita la el la masă („aceasta n-ar fi tocmai aşa de rău din punctul de vedere al serviciului, după noua ierarhie”, se gândi Boris), dar la atât se va reduce totul; aici, suntem atât de mulţi aghiotanţi şi ofiţeri de ordonanţă, încât în curând vom forma un batalion. Dar iată ce vom face: am un bun prieten general-adjutant, un om minunat, prinţul Dolgorukov şi – deşi poate că nu ştii lucrul acesta – Kutuzov împreună cu statul lui major şi cu noi toţi nu mai însemnăm absolut nimic; totul se concentrează acum în mâinile suveranului; aşa că, iată, să mergem la Dolgorukov; eu trebuia să mă întâlnesc cu el, mai ales că i-am şi vorbit de dumneata; vom vedea, poate găseşte el vreo posibilitate să te plaseze pe lângă el, sau pe acolo, pe undeva, aproape de soare.

Prinţul Andrei arăta întotdeauna deosebit de însufleţit de câte ori avea prilejul să îndrume vreun tânăr şi ajute a-şi crea o situaţie în societate. Sub pretextul acestui ajutor dat altuia – lucru pe care din mândrie n-a primit niciodată să-l facă pentru el însuşi – prinţul Andrei îşi găsea prilej să se afle mai aproape de cercurile înalte de care depindea succesul şi care aveau pentru el atâta atracţie. Aşa că îl luă cu multă plăcere pe Boris să-l ducă la prinţul Dolgorukov.

Se înserase de-a binelea când ajunseră la palatul Olmütz, ocupat de cei doi împăraţi şi de anturajul lor.

Chiar în ziua aceea se ţinuse un consiliu de război, la care luaseră parte toţi membrii Hofkriegsarth-ului şi cei doi împăraţi. La consiliu, împotriva părerii bătrânilor – Kutuzov şi prinţul Schwartzenberg – se hotărâseră să pornească imediat la un atac general împotriva lui Bonaparte. Consiliul de război abia se terminase când prinţul Andrei, însoţit de Boris, sosi la palat în căutarea prinţului Dolgorukov. Toţi cei de la cartierul general se aflau încă sub impresia consiliului din ziua aceea, care însemnase o victorie pentru partida celor tineri. Glasurile zăbavnicilor, ale cunctatorilor351 care erau împotriva lor şi care recomandau să nu se treacă la atac, fiind de părere că mai e vreme de aşteptat, fuseseră atât de unanim înăbuşite şi combătute cu argumente atât de neîndoielnice despre avantajele atacului, încât ceea ce se discutase în consiliu, viitorul atac şi victoria, care fără îndoială trebuia să-i urmeze, păreau să ţină mai degrabă de trecut şi nu de viitor. Toate condiţiunile erau prielnice pentru tabăra noastră. Forţe uriaşe, care fără îndoială întreceau pe cele ale lui Napoleon, fuseseră concentrate într-un singur loc; armatele erau însufleţite de prezenţa celor doi împăraţi şi dornice să intre în luptă; punctul strategic, unde trebuia să se înceapă acţiunea, era cunoscut în cele mai mici amănunte de generalul austriac Weyrother, căruia i se încredinţase conducerea armatelor aliate (ca printr-o fericită întâmplare, armatele austriece făcuseră cu un an înainte manevrele chiar pe terenul pe care urma să se desfăşoare acum atacul împotriva francezilor). Amănuntele terenului, până la cele mai mărunte, erau ştiute şi însemnate pe hărţile topografice ale ţinutului, şi Bonaparte, slăbit pesemne, nu întreprindea nimic. Dolgorukov, unul dintre cei mai înflăcăraţi partizani ai atacului, abia se înapoiase de la consiliu, obosit şi preocupat dar însufleţit şi mândru de victoria câştigată. Prinţul Andrei îl prezentă pe protejatul său; Dolgorukov, care-i strânse curtenitor şi puternic mâna, nu-i spuse nimic lui Boris. Dar, de bună seamă, nemaiputându-şi stăpâni dorinţa de a-şi da în vileag gândurile care-l preocupau mai mult în acea clipă, se adresă în franţuzeşte prinţului:

— Ei, dragul meu, ce luptă am dat! Să dea Dumnezeu ca lupta care va fi urmarea celei de azi să fie tot atât de victorioasă. Numai că, dragul meu, spuse el sacadat şi plin de însufleţire, sunt dator să-mi recunosc vinovăţia faţă de austrieci, şi în special, faţă de Weyrother. Câtă exactitudine, ce minuţiozitate, ce perfectă cunoaştere a terenului, o subtilă prevedere a tuturor eventualităţilor, a condiţiunilor, a celor mai mici amănunte! Nu, dragul meu, alte condiţiuni mai prielnice decât acestea nu se pot închipui. Alianţa dintre preciziunea austriacă şi vitejia rusească – ce vrei mai mult?

— Aşadar, ofensiva este definitiv hotărâtă? Întrebă Bolkonski.

— Şi ştii, dragul meu, părerea mea este că, hotărât, Bonaparte şi-a pierdut latineasca352. Ştii că azi s-a primit scrisoare din partea lui, adresată împăratului.

Dolgorukov zâmbi semnificativ.

— Ei, asta-i! Şi ce scrie? Întrebă Bolkonski.

— Ce poate să scrie? Tra-diri-di-ra şi aşa mai departe, totul numai cu intenţia de a mai câştiga timp. Îţi spun victoria e în mâinile noastre, nu mai încape îndoială. Dar ce-i mai nostim decât toate, spuse el, râzând cu voie bună, este faptul că oricât ne trudeam, nu puteam găsi defel termenii cu care să-i adresăm răspunsul. Dacă titlul de consul merge, e de la sine înţeles că nici vorbă nu poate fi titlul de împărat. După părerea mea, trebuie să ne adresăm generalului Bonaparte, pur şi simplu.

— Totuşi, între a nu-l recunoaşte ca împărat şi a-l numi generalul Bonaparte este o deosebire, spuse Bolkonski.

— Tocmai asta e, îl întrerupse Dolgorukov, râzând vorbind repede. Îl ştii pe Bibilin; e un om plin de idei. El a propus următorii termeni: „uzurpatorului şi vrăjmaşului neamului omenesc”.

Şi Dolgorukov râse cu hohote, înveselit.

— Nici mai mult, nici mai puţin? Observă Bolkonski.

— Ei, tot Bilibin a găsit un titlu bun pentru adresare. Omul acesta e şi ager la minte şi spiritual…

— Ce titlu?

— Căpeteniei guvernului francez, au chef du gouvernement francais, spuse cu seriozitate, satisfăcut, prinţul Dolgorukov. Nu-i aşa că-i bine?

— De bine e bine, dar n-are să-i fie deloc pe placul lui Napoleon, observă Bolkonski.

— O, deloc! Fratele meu îl cunoaşte. A stat nu o dată la masă cu actualul împărat, la Paris, şi-mi spunea că l-a văzut încă diplomat, mai fin şi mai viclean; ştii, îmbinarea abilităţii franţuzeşti cu cabotinismul italianului. Cunoşti anecdota despre el şi contele Markov? Contele Markov era singurul om care ştia cum să se poarte cu el. Ştii istoria cu batista? E de toată frumuseţea!

Şi vorbăreţul Dolgorukov, adresându-se când prinţului Andrei, când lui Boris, povesti cum Bonaparte, vrând să-l încerce pe Markov, ambasadorul nostru, îşi lăsase dinadins să-i cadă batista în faţa lui şi se oprise, uitându-se la el şi aşteptând, de bună seamă, serviciile lui Markov; şi povesti mai departe cum, atunci, Markov îşi lăsase şi el batista să cadă în aceeaşi clipă şi şi-o ridicase numai pe lui, fără să o ridice şi pe a lui Bonaparte.

— Charmant353! Spuse Bolkonski. Dar iată ce e, am venit la dumneata ca solicitant în numele acestui tânăr. Ştii despre ce e vorba…

Dar prinţul Andrei nu izbuti să-şi încheie fraza, căci în clipa aceea intră în cameră un aghiotant, care-l chemă pe prinţul Dolgorukov la împărat.

— Ah, ce rău îmi pare! Spuse Dolgorukov, ridicându-se grăbit şi strângându-le mâinile prinţului Andrei şi lui Boris. Ştiţi foarte bine că eu sunt foarte bucuros să fac ce depinde de mine, atât pentru dumneata, cât şi pentru simpaticul tânăr. Strânse încă odată mâna lui Boris, cu o expresie de amabilitate superficială, sinceră şi entuziastă. Dar vedeţi şi dumneavoastră… pe altă dată!

Pe Boris îl emoţiona gândul că se află atât de aproape de cei sus-puşi şi puternici, din rândul cărora se simţea şi el făcând parte în clipa aceea. Se simţea aici în contact cu acele resorturi care dirijau toate uriaşele mişcări de mase ale căror părţi mici, nevolnice şi neînsemnate, erau şi el, şi regimentul lui. Ieşind după prinţul Dolgorukov, se întâlniră pe coridor cu un bărbat care ieşise dinspre camera suveranului, pe unde trebuia să intre prinţul Dolgorukov. De statură mijlocie, într-un costum civil, cu figura inteligentă şi cu bărbia mult ieşită afară, trăsătură care, în loc să-l urâţească, îi dădea o înfăţişare de deosebită vioiciune şi agerime, acest bărbat mărunţel îi făcu lui Dolgorukov un semn cu capul ca unui bun prieten; îl fixă pe Bolkonski cu o privire stăruitoare şi rece, păşi drept spre Andrei, aşteptând pesemne ca acesta să-l salute şi să-i facă loc să treacă. Prinţul Andrei, însă, nu făcu niciuna, nici alta; pe chipul lui, se ivi o expresie de nervozitate la vederea bărbatul cel tânăr şi mutându-şi de la el privirile, se îndreptă spre o latură a coridorului.

— Cine-i? Întrebă Boris.

— Este unul dintre oamenii cei mai remarcabili, dintre cei mai nesuferiţi pentru mine. Ministrul afacerilor externe, prinţul Adam Czartoryski. Iată, oamenii aceştia, rosti Bolkonski cu un oftat pe care nu şi-l putu opri, în timp ce ieşeau din palat, oamenii aceştia hotărăsc soarta popoarelor.

A doua zi trupele primiră ordin de marş, şi Boris, după lupta de la Austerlitz, nu se mai putu duce nici la Bolkonski, nici la Dolgorukov, şi fu nevoit să mai rămână o vreme în regimentul Izmailovski.

X.

ÎN ZORII ZILEI DE 16, escadronul lui Denisov, în care-şi făcea Nikolai Rostov serviciul, şi care, la rândul lui, făcea parte din detaşamentul prinţului Bagration, porni din cantonament de-a dreptul la atac, după cum era obiceiul să se spună, şi după ce merse aproape o verstă în urma altor coloane, fu oprit în mijlocul drumului. Rostov văzu cum trec pe lângă el cazacii, întâiul şi doilea escadron de husari, batalioanele de infanterişti cu artileria după ele, şi cum trec generalii Bagration şi Dolgorukov, cu aghiotanţii lor. Toată frica pe care, ca şi prima oară, o simţise în preajma bătăliei, toată lupta interioară prin care îşi înfrânsese temerile acestea, toate visurile lui privitoare la felul cum se va distinge în această luptă ca un adevărat husar, rămaseră zadarnice. Escadronul lui fusese lăsat în rezervă şi Nikolai Rostov petrecu o zi de plictiseală şi de mâhnire. Pe la ceasurile nouă dimineaţa, auzi în faţa lui o rafală de împuşcături, strigăte de „ura” văzu apoi răniţii aduşi îndărătul frontului (nu erau mulţi) şi în sfârşit văzu trecând un întreg detaşament de cavalerişti francezi înconjuraţi de vreo sută de cazaci. După câte se părea, acţiunea se terminase şi fusese lipsită de amploare, dar norocoasă. Soldaţii şi ofiţerii care treceau înapoi povesteau despre o victorie strălucită, despre ocuparea oraşului Wischau şi despre capturarea unui întreg escadron de francezi. Ziua era senină şi soarele strălucea după îngheţul de peste noapte, iar strălucirea veselă a zilei de toamnă era în armonie cu vestea victoriei, pe care o aduceau nu numai povestirile celor ce luaseră parte la ea, ci şi chipurile bucuroase ale soldaţilor, ofiţerilor, generalilor şi aghiotanţilor, care tot treceau încoace şi-n colo pe lângă Rostov. Cu atât mai amarnic îl durea pe Rostov, pe care-l încercase de-a surda toţi fiorii premergătoari atacului şi fusese nevoit să-şi petreacă ziua asta splendidă cu mâinile încrucişate.

— Rostov, vino încoace să bem de necaz! Strigă Denisov, aşezându-se la marginea drumului, în faţa unui bidon şi a merindelor.

Ofiţerii făcură roată în jurul mâncării şi a băuturii lui Denisov, gustând câte ceva şi stând de vorbă.

— Uite, iar mai aduc unul! Spuse unul dintre ofiţeri, arătând spre un dragon francez făcut prizonier şi dus pe jos de doi cazaci.

Unul dintre cazaci ducea de frâu un splendid cal franţuzesc de talie mare, luat de la prizonier.

— Vinde-mi mie calul! Îi strigă Denisov cazacului.

— Bucuros, domnule căpitan…

Ofiţerii se ridicară şi se strânseră în jurul cazacilor şi a prizonierului. Dragonul era un tânăr alsacian şi vorbea fraţuzeşte cu accent nemţesc. Se îneca de emoţie, faţa-i era roşie şi, de îndată ce auzi vorbindu-se franţuzeşte, se grăbi să intre în vorbă cu ofiţerii, adresându-se când unuia, când altuia. Spunea că dac-ar fi fost după el, n-ar fi fost prins, că el nu e vinovat că l-au prins şi că vinovat este un caporal, care-l trimisese după nişte pături, deşi el îi spusese că ruşii ajunseseră demult acolo! Şi la fiecare cuvânt mai adăuga: „Mais qu'on ne fasse pas de mal a mon petit cheval”354, şi-şi mângâia calul. Se vedea că nu-şi dă bine seama de situaţia în care se afla. Ba se scuza fusese prins, ba ca şi când ar fi avut de-a face cu superiorii lui, se grăbea să-şi arate destoinicia în îndeplinirea serviciului şi disciplina lui de soldat. Adusese cu el în ariergarda noastră, în toată prospeţimea ei, atmosfera aceea proprie armatei franceze şi atât de străină pentru noi.

Cazacii cerură pe cal doi galbeni, şi Rostov, care, acum că primise bani, era cel mai bogat dintre ofiţeri, îl cumpără.

— Mais qu'on ne fasse pas de mal a mon petit cheval, îi spuse blând lui Rostov alsacianul, când calul fu predat husarului.

Zâmbind, Rostov îl linişti şi-i dădu ceva bani.

— Aleo, aleo!”355 spuse cazacul, trăgându-l de mână cel prins şi îndemnându-l să meargă mai departe.

— Împăratul! Împăratul! Se auzi deodată printre husari.

Se stârni mare zarvă, se grăbeau care-ncotro, şi Rostov văzu venind pe drum un grup de călăreţi cu penaje albe la chipiuri. Într-o clipă toţi erau la locurile lor, aşteptare.

Rostov nici nu-şi mai dădea seama cum alergase la locul său şi cum sărise în şa. Într-o clipă uită şi de regretul de a nu fi luat parte la luptă, şi de plictiseala care îl stăpânea fiind tot în cercul aceloraşi persoane, şi uită deodată toate preocupările în legătură cu propria-i persoană. Îl copleşea un simţământ învăluitor de bucurie şi de fericire, ce decurgea din faptul că era aproape de suveranul său. Apropierea aceasta, ea singură, îl făcea să se simtă răsplătit de necazul zilei pierdute. Era în culmea fericirii, ca un îndrăgostit care a obţinut întâlnirea mult jinduită. Cum era în front, nu îndrăznea să se uite înspre partea de unde venea împăratul, dar îi simţea apropiere. Şi simţea aceasta nu numai după tropotul de copite al cailor ce se apropiau într-o cavalcadă majestuoasă, ci după lumina sărbătorească, veselă, care asemenea soarelui creştea în jurul lui pe măsură ce grupul călăreţilor se apropia. Tot mai aproape şi mai aproape simţea radierea acestui soare care creştea şi răspândea blând în jur raze de majestuoasă lumină, şi iată că Rostov se simţea năpădit de lumina aceasta, iată-l auzind vocea aceea plină de calm, impunătoare şi totuşi atât de prietenoasă. Cum era şi de aşteptat, se făcu o linişte de mormânt şi, în mijlocul acestei tăceri, răsună vocea împăratului:

— Les huzards de Pavlogradski?356

— La réserve, sire! 357 îi răspunse un glas ce păru atât pământesc, după vocea atât de nepământească de adineaori care întrebase: „Les huzards de Pavlogradski?”

Împăratul ajunse în dreptul lui Rostov şi se opri. Chipul lui Alexandru era şi mai frumos decât la revista ce avusese loc cu trei zile înainte. Faţa lui radia atâta veselie şi tinereţe, o tinereţe atât de neprihănită, încât îţi amintea, fără să vrei, de voioşia unui adolescent de patrusprezece ani; şi totuşi faţa aceasta era a preamăritului împărat. Din întâmplare, în timp ce privea escadronul, privirea împăratului întâlniră ochii lui Rostov şi nu mai mult decât două secunde se opriră asupra lor. Va fi înţeles oare împăratul ce se petrecea în sufletul lui Rostov? (lui Rostov i se păru că înţelesese totul). Fapt este că ochii lui albaştri se uitară în ochii lui Rostov două secunde. O lumină blândă şi lină izvora din ei. Pe urmă îşi înălţă sprâncenele, piciorul lui stâng lovi calul cu o lovitură scurtă şi porni mai departe în galop. Tânărul împărat nu-şi putuse stăpâni dorinţa de a fi de faţă la atac şi, pe la ceasurile douăsprezece, fără mai ţină seama de sfaturile curtenilor, se despărţise de coloana a treia, pe care o urma, şi se repezise spre ariergardă. Până a apuca să ajungă în dreptul husarilor câţiva aghiotanţi îl întâmpinaseră cu veşti despre desfăşurarea fericită a luptei.

Lupta, care în realitate consista doar în capturarea unui escadron de francezi, fusese înfăţişată ca o strălucită victorie asupra francezilor, şi de aceea împăratul, şi cu el întreaga armată, credea, mai cu seamă înainte de a se fi ridicat fumul de pe câmpul de luptă, că francezii fuseseră învinşi şi că se retrăgeau acum împotriva voinţei lor.

Câteva minute după ce trecuse împăratul, divizionul husarilor din Pavlograd primi ordin să înainteze. La Wischau, în micul orăşel german, Rostov îl mai văzu odată pe împărat. În piaţa oraşului, unde înainte de sosirea împăratului avusese loc un schimb de focuri de armă destul de violent, zăceau acum pe jos câţiva morţi şi răniţi, care nu putuseră fi încă ridicaţi. Suveranul, înconjurat de o suită compusă din militari şi civili, călare pe o iapă roaibă pur sânge englez, alta decât aceea pe care călărise la paradă, se uita aplecat într-o parte, printr-un lornion de aur, pe care şi-l ţinea la ochi cu un gest graţios, la un soldat întins cu faţa în jos, fără chivără şi cu capul plin de sânge. Rănitul era atât de murdar, de respingător şi de hidos, încât Rostov se simţi jignit văzându-l atât de aproape de împărat. Văzu cum umerii puţin aduşi ai împăratului se cutremură ca de un fior de frig, piciorul lui începe să dea nervos pinteni calului şi calul, bine dresat, se uita nepăsător şi nu se urnea loc. Un aghiotant descălecă, prinse rănitul de subsuori şi încercă să-l întindă pe o brancardă care fusese adusă tocmai atunci. Soldatul gemu.

— Mai uşor, mai uşor, nu se poate mai uşor? Spuse împăratul, care se vedea că suferă mai mult decât soldatul muribund, şi trecu mai departe.

Rostov văzu ochii împăratului năpădiţi de lacrimi auzi cum, depărtându-se, îi spunea în franţuzeşte lui Czartoryski:

— Ce lucru groaznic războiul, ce lucru groaznic! Quelle terrible chose que la guerre!

Trupele de avangardă ocupaseră poziţia din faţa oraşului Wischau, sub ochii primelor linii ale inamicului care toată ziua cedase teren la cele mai slabe salve ale noastre. Avangarda luă cunoştinţă de mulţumirile pe care i le aducea împăratul, ca şi de faptul că fusese propusă pentru decorare, şi oamenii îşi primiră îndoit porţia de votcă. Şi mai voios decât noaptea trecută pâlpâiau focurile bivuacurilor şi răsunau cântecele vesele soldăţeşti. În noaptea aceasta, Denisov îşi sărbătorea înaintarea la gradul maior, şi Rostov, care băuse destul, ţinu la sfârşitul chefului un toast în sănătatea suveranului, dar „nu pentru suveranul-împărat, cum se spune la banchetele oficiale, zicea el, ci în sănătatea suveranului care este bunul, fermecătorul şi marele om; bem în sănătatea lui şi neîndoielnica biruinţă asupra francezilor!”

— Dacă ne-am luptat noi până acuma, zicea el, şi n-am dat defel răgaz francezilor, aşa ca la Schöngrabern, ce-or să păţească ei acum, când se află el în fruntea noastră? Vom muri cu toţii, vom muri cu plăcere pentru el. Nu-i aşa, domnilor? Poate că n-am spus eu destul de bine, e drept că am băut cam mult, dar eu gândesc aşa şi dumneavoastră la fel. În sănătatea lui Alexandru I! Urra!

— Urra! Răsunară pline de însufleţire vocile ofiţerilor.

Până şi bătrânul căpitan Kirsten strigă cu acelaşi entuziasm nu mai puţin sincer decât tânărul Rostov, care împlinise douăzeci de ani.

După ce ofiţerii băură şi sparseră paharele, Kirsten cel cu sprâncenele lungi, cărunte, umplu altele şi, cu paharul în mână se apropie de un foc soldăţesc; numai în pantaloni şi cu cămaşa descheiată, lăsând să i se vadă pieptul alb; el luă o poză majestuoasă, ridicând sus de tot paharul din mână.

— Băieţi, în sănătatea majestăţii-sale împăratul, pentru biruinţa lui asupra vrăjmaşilor. Urra! Striga el voios cu voce baritonală de husar bătrân.

Husarii se îngrămădiră în jurul lui şi-i răspunseră cu strigăt puternic.

Noaptea târziu, după ce toţi se împrăştiară, Denisov puse blând mâna lui mică pe umărul dragului său Rostov.

— Ia te uită… neavând de cine se îndrăgosti pe aici, în campanie, s-a îndrăgostit de împărat, spuse el.

— Denisov, cu lucrurile astea să nu glumeşti, strigă el, e un sentiment atât de înalt, un sentiment atât de…

— Te cred, te cred prietene, şi-ţi împărtăşesc părerea şi aprob…

— Nu-i adevărat, nu mă înţelegi!

Rostov se ridică şi porni să rătăcească printre focuri şi să viseze la fericirea de a muri, de a muri fără să-ţi pese de viaţă, pur şi simplu de a muri sub ochii împăratului. Era într-adevăr îndrăgostit şi de ţar, şi de gloria armatei ruse, şi de nădejdea lui în victoria care va să vină.

Şi nu încerca numai el sentimentul acesta în zilele de dinaintea bătăliei de la Austerlitz; în armata rusă, nouă din zece oameni erau îndrăgostiţi pe vremea aceea, deşi poate mai puţin nebuneşte decât Rostov, de ţarul lor şi de gloria armelor ruse.