XI.

ÎN ZIUA URMĂTOARE, suveranul se opri la Wischau. Medicul curţii, Villiers, fu chemat de mai multe ori la sediul cartierul general şi printre armatele din apropiere se răspândise zvonul că împăratul era bolnav. Nu era nimic şi doar dormise prost în noaptea aceea, spuneau cei din jurul lui. Pricina acestei boli stătea în impresia puternică pe care vederea morţilor şi a răniţilor o făcuse aspra firii sensibile a suveranului.

În zorii zilei de 17, la Wischau, fu condus până la avanposturile noastre un ofiţer francez, venit cu un steag alb, care ceru să fie dus în faţa împăratului tuturor ruşilor. Ofiţerul acesta era Savary. Împăratul abia adormise, aşa că Savary fu nevoit să aştepte. La amiază i se îngădui intre la împărat şi, după o oră, pleca împreună cu prinţul Dolgorukov spre avanposturile armatelor franceze.

După cum se zvonea, misiunea lui Savary fusese să propună o întâlnire între împăratul Alexandru şi Napoleon. Această întâlnire fusese refuzată, spre marea bucurie şi mândrie a întregii armate şi, în locul împăratului, prinţul Dolgorukov, învingătorul de la Wischau, fu trimis împreună ca Savary pentru a trata cu Napoleon, ca şi când, împotriva tuturor aşteptărilor, tratativele cu acesta ar fi avut drept temei o dorinţă reală de pace.

Spre seară Dolgorukov, înapoindu-se, intră numaidecât la împărat şi rămase mult timp cu el între patru ochi.

La 18 şi 19 noiembrie, trupele mai făcură încă de etape înainte, iar avanposturile inamice, după un scurt schimb de focuri, începură să se retragă. Pe la zilei de 19, la înaltul comandament al armatei ruse începu o mişcare vie, o forfotă de pregătiri înfrigurate, care ţinuară până în dimineaţa zilei următoare, de 20 noiembrie, ziua în care s-a desfăşurat atât de memorabila bătălie de la Austerlitz358.

Până la amiaza zilei de 19, tot freamătul acesta – discuţiile însufleţite, alergăturile, ştafetele prin aghiotanţi – se limitase la marele cartier general al celor doi împăraţi; în după-amiaza aceleiaşi zile, acest freamăt se transmise cartierului general al lui Kutuzov, şi comandamentelor fiecărei coloane în parte. Seara, acelaşi freamăt pătrunse prin aghiotanţi până în cele mai depărtate unităţi ale oştirii, iar în noaptea de 19 spre 20, uriaşa masă de optzeci de mii de oameni ai armatelor aliate, a cărei coloană ocupa o întindere de nouă verste, ieşi din tabere, se cutremutră de sunetul comenzilor şi, legănându-se, se puse mişcare.

Mişcarea de bază, care pornise în zorii zilei de la cartierul celor doi împăraţi şi dăduse impulsul iniţial tuturor celorlalte mişcări ce urmară, era asemenea mişcării iniţiale a roţii principale dintr-un imens orologiu. Se mişcă întâi domol o roată, pe urmă începe a se învârti o a doua; apoi încă una, şi astfel, din ce în ce mai iute, pornesc să se rotească toate rotiţele, scripeţii, fusele; prinde să se audă o melodie de dans şi să joace figurinele, pe când arătătoarele parcurg cu o iuţeală măsurată cadranul arătând rezultatele tuturor acestor mişcări.

Întocmai ca şi mecanismul orologiului, mecanismul războiului, odată pus în mişcare, se mişcă la fel de nestăpânit până la rezultatul final şi la fel rămân pentru un timp inactive numai acele piese până la care nu s-a transmis încă mişcarea. Scârţâie pe osii roţile, se îmbucă în zimţi, şuieră scripetele de iuţeala învârtiturilor, şi în vremea asta o rotiţă imediat vecină rămâne atât de liniştită şi nepăsătoare, de parc-ar fi în stare să mai stea aşa, în aceeaşi nemişcare, încă sute de ani de aci încolo; dar vine şi momentul ei; un zimţ o atinge şi, supunându-se mişcării generale, rotiţa trosneşte, se învârteşte şi se contopeşte în acţiunea comună, al cărei scop şi rezultat scapă înţelegerii sale.

Aşa cum, la ceasornic, complicata mişcare comună a nenumăratelor rotiţe răzleţe şi a scripetelor nu are alt scop decât înceata şi monotona învârtire a acelor ce arată orele, tot aşa rezultatul complicatelor mişcări ale armatei de o sută şaizeci de mii de ruşi şi francezi – rezultatul tuturor temerilor, dorinţelor, regretelor, umilinţelor, suferinţelor, râvnelor şi ambiţiilor, al fricii şi al entuziasmului acestor oameni – s-a redus doar la pierderea bătăliei de la Austerlitz, aşa numita bătălie a celor trei împăraţi, adică o uşoră mişcare a minutarului istoriei universale pe cadranul destinului umanităţii.

Prinţul Andrei era în ziua aceea de serviciu şi se putea mişca de lângă comandantul suprem.

La ora 6 seara, Kutuzov se duse la marele cartier general al împăraţilor şi, după ce rămase puţin la împărat, intră la mareşalul suprem al curţii, Tolstoi.

Bolkonski se folosi de acest răgaz şi se duse la Dolgorukov, ca să afle amănunte cu privire la bătălie. Andrei simţise că pe Kutuzov îl supăra şi-l nemulţumea ceva, că toţi cei de la marele cartier al împăraţilor au ceva împotriva lui şi că-i vorbeau pe un ton de oameni care ştiu ce nu ştiu ceilalţi; de aceea, îi venise ideea stea de vorbă cu Dolgorukov.

— Ei, noroc, mon cher, îi spuse Dolgorukov, care stătea cu Bilibin la ceai. Sărbătoarea, pe mâine. Ce face moşneagul vostru? Nu-i în apele lui?

— N-aş putea spune că nu-i în apele lui, dar mi se pare că ar dori să-şi poată spune şi el cuvântul.

— Dar şi l-a spus la consiliului de război şi are să şi-l spună şi de acum înainte, dacă vrea să dea sfaturi pentru acţiune; dar să tărăgănezi şi să mai aştepţi acuma, când lui Bonaparte-i e frică, mai mult deci orice, de o ofensivă generală, asta nu-i cu putinţă.

— L-ai văzut? Întrebă prinţul Andrei. Ei, ce spunea Bonaparte? Aş vrea să ştiu impresia pe care ţi-a făcut-o.

— Da, l-am văzut şi m-am convins că se teme de o ofensivă generală mai mult decât de orice pe lume, răspunse Dolgorukov, care ţinea foarte mult, se vede, la concluzia generală trasă de el din întâlnirea lui cu Napoleon. Dacă nu i-ar fi frică de ofensivă, de ce-ar mai fi cerut întâlnirea aceasta, de ce-ar dori să ducă tratative şi, mai ales, de ce s-ar retrage, când se ştie că retragerea este atât contrară metodelor sale de luptă? Crede-mă: tare se teme de o ofensivă generală; i-a sunat ceasul, ţi-o spun eu.

— Dar spune-mi cum e, cum arată? Întrebă prinţul Andrei.

— E un om cu surtuc cenuşiu, căruia grozav i-ar fi plăcut să-i spun „majestatea-voastră”, dar care, spre marea lui amărăciune, n-a primit de la mine nici un fel titlu. Iată ce fel de om este, şi mai mult nimic, răspunse Dolgorukov, uitându-se surâzător la Bilibin.

— Cu toată neştirbita consideraţie pe care o am pentru bătrânul Kutuzov, continuă el, proşti am mai fi cu toţii dacă am mai sta să aşteptăm ceva şi i-am da prin asta răgaz lui Bonaparte să fugă sau să ne înşele, câtă vreme acum îl avem în mâinile noastre. Nu, să nu-l uităm pe Suvorov şi principiile lui: să nu ajungi niciodată în situaţia de a fi atacat, ci să ataci tu însuţi. Crede-mă, în energia celor tineri se arată mai adeseori adevărata cale de urmat decât în toată experienţa bătrânilor cunctatori.

— Bine, dar care-i poziţia unde să-l atacăm? Am fost în avanposturi astăzi şi-am văzut că nu se poate determina locul unde anume se află Napoleon cu grosul armatei lui, spuse prinţul Andrei.

I-ar fi plăcut să-şi expună faţă de Dolgorukov planul pe care-l concepuse el.

— Ah, asta-i absolut indiferent, se grăbi să răspundă Dolgorukov, ridicându-se şi desfăcând o hartă pe tăblia mesei. Sunt prevăzute toate ipotezele: în cazul că se află lângă Brünn…

Şi prinţul Dolgorukov expuse încurcat şi pripit planul de atac de flanc conceput de Weyrother. Prinţul Andrei începu să-i ţină calea şi să expună planul lui, care putea fi tot aşa de bun ca şi planul lui Weyrother, dar avea un neajuns: acela că planul lui Weyrother era şi aprobat. Când prinţul Andrei începu să arate lipsurile acelui plan şi avantajele planului său, Dolgorukov încetă să-l mai asculte şi, distrat, începu să se uite nu la hartă, ci la chipul prinţului Andrei.

— De altfel, la Kutuzov se va ţine azi un consiliu de război, ai acolo prilejul de a-ţi expune planul, spuse Dolgorukov.

— Asta şi am de gând, spuse prinţul Andrei, depărtându-se de hartă.

— De ce vă faceţi griji zadarnic, domnilor? Intră în vorbă Bilibin, care până atunci le ascultase schimbul de păreri, zâmbind voios, şi care se pregătea pesemne facă o glumă. Ce-o fi să fie mâine, izbândă sau înfrângere, gloria armelor ruseşti ne este asigurată! Afară de Kutuzov al vostru, nu se mai află nici un rus comandant coloană. Comandanţii sunt:? Rr general Wimpfen, le comte de Langeron, le prince de Lichtenstein, le prince de Hohenloe et enfin Prsch… prsch… et ainsi de suite, comme tous les noms polonais359.

— Taisez-vous, mauvaise langue360, zise Dolgorukov. Nu e adevărat, avem acum doi comandanţi ruşi: pe Miloradovici şi pe Dohturov şi ar mai fi fost şi un al treilea contele Arakceev, dar are nervii slabi.

— Mi se pare că Mihail Ilarionovici a ieşit, spuse prinţul Andrei. Vă doresc noroc şi izbândă, domnilor, adăugă şi ieşi după ce strânse mâna lui Dolgorukov şi lui Bilibin.

Întorcându-se acasă cu trăsura, prinţul Andrei nu se putu stăpâni să nu-l întrebe pe Kutuzov, care şedea, tăcut alături de el, ce părere are despre ofensiva de mâine.

Kutuzov se uită aspru la aghiotantul său şi, după timp, răspunse:

— Cred că lupta va fi pierdută. I-am spus-o şi contelui Tolstoi şi l-am rugat să transmită asta suveranului. Şi ce crezi ca mi-a răspuns? Eh, mon cher général, je me mele de riz et des et côtelettes, melez vous des affaires de la guerre.361 Da… Iată ce mi s-a răspuns!