XII.

LA 10 SEARA, WEYROTHER sosi cu planurile lui la cartierul lui Kutuzov, unde se anunţase şedinţa consiliului de război. Toţi comandanţii de coloane fuseseră convocaţi la comandantul suprem şi, în afară de prinţul Bagration, care refuzase să ia parte, toţi îşi făcură apariţia la ora stabilită.

Weyrother, organizatorul bătăliei care se plănuia, cu înflăcărarea şi cu firea sa repezită, oferea un contrast izbitor cu nemulţumitul şi parcă adormitul Kutuzov, care avea, fără voie, rolul de preşedinte şi conducător al consiliului de război. Weyrother, se vedea bine, se simţea în fruntea mişcării care nu mai putea fi oprită. Era ca un cal care şi-ar fi dat drumul la vale, cu carul greu după el… El trăgea carul sau carul îl împingea pe el, nu ştia; în fuga lui dezlănţuită, nu putea, n-avea timp să mai judece la ce-l va duce iureşul acesta. În seara aceea Weyrother fusese de două ori, personal, să inspecteze frontul până la posturile înaintate ale liniilor inamice şi de două ori se dusese la cei doi împăraţi, cel rus şi cel austriac, ca să le dea raportul şi să le explice situaţia; pe urmă lucrase în cancelaria lui, unde dictase ordine în limba germană. Venise acum, stors de puteri, la Kutuzov. Se vedea că era atât de preocupat, încât uita până şi să fie politicos cu comandantul suprem: îl întrerupea, vorbea grăbit, neclar, fără să se uite în ochii interlocutorului, şi să răspundă la întrebările puse de el; era stropit de noroi pe haine şi avea un aspect de om distrat, obosit şi lihnit, dar totodată mândru şi încrezut.

Kutuzov ocupa un mic castel al unui nobil austriac, în împrejurimile Ostralitz-ului. În salonul cel mare, transformat în cabinet al comandantului-şef, se adunaseră, pe lângă Kutuzov însuşi, Weyrother şi membrii consiliului de război. Beau cu toţii ceai. Nu-l mai aşteptau decât pe prinţul Bagration ca să intre în ordinea de zi a consiliului de război. La orele opt sosi un ofiţer de ordonanţă al lui Bagration cu ştirea că prinţul nu putea veni. Prinţul Andrei veni să raporteze faptul lui Kutuzov şi, folosindu-se de aprobarea dată în prealabil de comandantul lui, nu mai părăsi încăperea.

— Întrucât prinţul Bagration nu vine, cred că putem începe, spuse Weyrother, ridicându-se grăbit de la locul lui şi apropiindu-se de masa pe care era desfăşurată o hartă imensă a împrejurimilor oraşului Brünn.

Kutuzov, cu tunica descheiată, de sub al cărei guler se revărsa, ca şi cum abia ar fi aşteptat să evadeze, ceafa lui grasă, şedea ca adormit într-un fotoliu Voltaire, cu mâinile lui moi şi bătrâneşti simetric sprijinite pe braţ fotoliului. La auzul vocii lui Weyrother, îşi deschise cu greutate ochiul teafăr.

— Da, da, vă rog chiar, că e târziu, spuse el şi, moţăind îşi puse capul în piept şi-şi închise iar unicul ochi.

Dacă la început membrii consiliului de război crezuseră că se preface numai adormit, curând însă zgomotele pe care Kutuzov le scotea pe nas cât timp se dădu citire planului, demonstrară că în momentul acela, pentru comandantul suprem grija cea mare – mai importantă decât dorinţa de a-şi arăta dispreţul faţă de dispozitivele, de ordinele lor de bătaie sau de orice altceva – era grija de a-şi satisface o omenească şi imperioasă nevoie – somnul. Într-adevăr, el dormea. Weyrother, cu mişcare caracteristică omului peste măsură de ocupat ca să poată pierde fie şi numai un minut, aruncă o privire spre Kutuzov şi, încredinţându-se că doarme, luă hârtia şi începu să citească tare, cu voce monotonă, dispozitivul viitoarelor ofensive, începând de la titlu: „Dispozitivul atacului împotriva poziţiilor inamice din faţa localităţilor Kobelnitz şi Sokolnitz, în ziua de 20 noiembrie 1805”.

Planul era foarte complicat şi greoi. În original se spunea:

Da der Feind mit seinerien linken Fluegel an die mit Wald bedeckten Berge lehnt und sich mit seinerien rechten Fluegel laengs Kobelnitz und Sokolienitz hinter die dort befindlichen Teiche zieht, wir im Gegentheil mit unserem linken Fluegel seinen rechten sehr debordiren, so ist es vortheilhaft letzteren Fluegel des Feindes zu attakiren, besondere wenn wir die Doerfer Sokolienitz und Kobelnitz im Besitze haben, wodurch wir dem Feind zugleich în die Flanke fallen und ihn auf der Flaeche zwischen Schlapanitz und dem Thuerassa-Walde verfolgen können, indem wir dem Defileen von Schlapanitz und Bellowitz ausweichen, welche die feindliche Front decken. Zu dieserien Endzwecke ist es noethig… Die erste Kolonne marschiert… die zweite Kolonne marschiert… die dritte Kolonne marschiert…362 şi aşa mai departe.

Generalii ascultau, pe cât se părea, fără nici o plăcere acest plan greoi. Buxhoewden, un general blond şi înalt, stătea în picioare rezemat de perete, avea privirile aţintite asupra unei lumânări care ardea; nu asculta şi, după toate aparenţele, nici nu voia să se creadă măcar că ascultă.

Chiar în faţa lui Weyrother, şedea rumenul Miloradovici, lat în umeri şi cu mustăţile răsucite în sus, uitându-se ţintă, cu ochii strălucitori, într-o atitudine marţială, cu mâinile proptite pe genunchi şi cu coatele scoase în afară. Tăcea cu încăpăţânare, uitându-se drept la Weyrother, şi nu-şi lua ochii de la el decât atunci când şeful statului-major austriac se oprea. În clipele acelea Miloradovici se uita cu înţeles la ceilalţi generali. Dar din aceste priviri semnificative nu se putea pricepe dacă era sau nu de acord, dacă era mulţumit sau nemulţumit de dispozitiul ofensivei. Cel mai aproape de Weyrother, se aşezase contele Langeron, care, cu surâsul fin al francezului meridional – surâs care nu-l părăsise tot timpul lecturii – îşi contempla degetele subţiri care învârteau cu iuţeală, ca pe o sfârlează, o tabacheră de aur cu portret pe capac. În mijlocul uneia dintre cele mai lungi fraze, el opri mişcarea giratorie a tabacherei, îşi înălţă capul şi, cu un zâmbet rece de politeţe în colţul buzelor lui subţiri, îl întrerupse pe Weyrother şi voi să spună ceva; dar generalul austriac, fără să-şi întrerupă cititul, se încruntă supărat, dând din coate, părând că spune: „pe urmă, pe urmă, îmi veţi spune ce gândiţi; acum binevoiţi, vă rog, să vă uitaţi şi să urmăriţi pe hartă”. Langeron ridică ochii spre cer cu o expresie de nedumerire, apoi se uită la Miloradovici, cerându-i parcă o explicaţie dar, întâlni privirea semnificativă, care nu spunea nimic, a acestuia şi îşi lăsă mâhnit ochii în jos şi începu din nou să-şi facă din tabacheră sfârlează.

— Une leçon de géographie363, rosti el, aşa, ca pentru sine, destul de tare ca să poată fi auzit.

Przebyszewski, cu o solicitudine plină de politeţe şi în acelaşi timp demnă, cu mâna pâlnie la urechea dinspre Weyrother, avea aerul unui om absorbit de atenţia acordată acestuia. Aşezat chiar în faţa lui Weyrother, scundul Dohturov stătea cu un aer de bunăvoinţă şi seriozitate, aplecat asupra hârtiei şi învăţa conştiincios dispozitivul odată cu localităţile necunoscute. De câteva ori îl rugase chiar pe Weyrother să repete cuvintele pe care nu le auzise sau denumirile greu de desluşit ale localităţilor. Weyrother îi îndeplinea dorinţa şi Dohturov îşi lua notiţe.

Când lectura, care se prelungi mai bine de o oră, luă sfârşit, Langeron opri iarăşi tabachera şi, fără să se uite nici la Weyrother, nici la altcineva, începu să vorbească despre greutatea de a executa acest plan, chiar în care situaţia în care poziţia inamicului era presupus cunoscută, când, de fapt, această situaţie putea fi pentru noi, după toate probabilităţile, necunoscută, de vreme ce inamicul se afla în mişcare. Obiecţiunile lui Langeron erau întemeiate, dar era vădit că scopul cu care făcuse el obiecţiunea era de a-i da să înţeleagă atât de înfumuratului general Weyrother, care-şi citise planul ca în faţa unor şcolari, că nu avea de-a face cu nişte proşti, ci cu oameni de la care ar fi putut şi învăţa câte ceva în ceea ce priveşte meseria armelor.

Cum amuţi vocea monotonă a lui Weyrother, Kutuzov îşi deschise ochiul, întocmai ca morarul care se trezeşte atunci când se întrerupe zgomotul adormitor al roţii moară şi, ascultând acum la cele spuse de Langeron, părea că-şi zice: „A, tot de prostiile astea vă ocupaţi!” aşa că-şi închise în grabă ochiul şi-şi lăsă capul şi mai jos pe piept.

Înverşunându-se să-l lovească pe Weyrother, înveninându-i cât mai adânc amorul său propriu de strateg şi autor al planului militar, Langeron demonstra că Bonaparte putea foarte bine să atace, în loc să se lase atacat şi, ca urmare, să facă întreg planul cu desăvârşire inoperant. La toate aceste critici, Weyrother răspunse cu un zâmbet dârz şi dispreţuitor, pe care era vădit că şi-l pregătise dinainte drept răspuns la orice obiecţiune, indiferent de ceea ce s-ar fi spus.

— Dacă ne-ar fi putut ataca, ar fi făcut-o el chiar, zise el.

— Aşadar, credeţi că e lipsit de forţe? Spuse Langeron.

— Cel mult patruzeci de mii de oameni dacă o fi având, răspunse Weyrother, cu zâmbetul doctorului pe care infirmiera vrea să-l înveţe medicina.

— În cazul acesta, merge la pieire sigură, dacă stă şi aşteaptă să-l atacăm noi, spuse Langeron, zâmbind ironic şi căutând din ochi aprobarea vecinului său, Miloradovici.

Dar se vede că în clipa aceea Miloradovici numai la ce spuneau generalii nu se gândea.

— Ma foi364, spuse el, mâine se va vedea totul pe câmpul de luptă.

Weyrother surâse iarăşi, cu acelaşi zâmbet cu care voia să spună că lui i se părea curios şi caraghios să mai aibă asemenea obiecţii din partea generalilor ruşi, la un plan de atac de care nu numai că era încredinţat el însuşi că nu se poate mai mult, dar de care îi convinsese şi pe cei doi împăraţi.

— Inamicul a stins focurile şi în lagărul lui se aude un zgomot, neîntrerupt, spuse el. Ce însemnează aceasta?

— Ori se retrage – singurul lucru de care nu trebuie să ne temem – ori îşi schimbă poziţia (şi râse). Însă, chiar dacă a ocupat poziţii în Turas, nu face decât să ne scutească o mare parte din alergătură, iar planul rămâne în întregime acelaşi până în cele mai mici amănunte.

— În ce mod? interveni prinţul Andrei, care de-abia aştepta un prilej de a-şi exprima îndoielile.

Kutuzov se deşteptă, tuşi greu şi se uită la generali.

— Domnilor, planul de atac pentru mâine, adică pentru azi (căci e aproape ora unu), nu mai poate fi schimbat, spuse el. L-aţi ascultat şi ne vom face cu toţii datoria; însă, înainte de bătălie, nimic nu-i mai important… (tăcu o clipă) decât să tragi un pui de somn.

Şi dădu semn că vrea să se ridice. Generalii se ridicară şi se retraseră. Era trecut de miezul nopţii. Prinţul Andrei ieşi.

Consiliul de război, la care prinţul Andrei nu reuşi să-şi spună părerea aşa cum nădăjduise, îi lăsă în suflet o senzaţie de nelămurire şi de îngrijorare. Cine avea dreptate? Dolgorukov şi Weyrother, sau Kutuzov, Langeron şi ceilalţi, care nu aprobau planul atacului? Nu ştia! „Dar să nu fi putut oare Kutuzov să-şi spună părerea de-a dreptul în faţa împăratului? Să fie adevărat că nu se poate altfel? Este oare cu putinţă ca, din cauza unor considerente personale şi a unor chestiuni de curte, să fie pusă pericol, odată cu viaţa câtorva zeci de mii de oameni, propria mea viaţă, viaţa mea?” îşi zicea el.

„Da, se prea poate să fiu ucis mâine.” Şi, deodată, gândul acesta, un şir întreg de amintiri, cele mai îndepărtate şi mai intime, se redeşteptară în mintea lui; îşi amintea cum îşi luase rămas bun de la tatăl său şi de la nevastă, îşi aminti de începuturile dragostei lui pentru ea, amintindu-şi de sarcina ei, şi i se făcu milă de el şi de dânsa. Tulburat şi cu nervii slăbiţi, ieşi din casa ţărănească care locuia împreună cu Nesviţki şi începu să se plimbe prin faţa cerdacului.

Noaptea era ceţoasă şi prin negură, tainic, străbătea lumina lunii. „Da, mâine, mâine! Se gândea el. Mâine totul se va sfârşi pentru mine, toate aceste amintiri nu vor mai fi, toate aceste amintiri nu vor mai avea pentru mine nici un sens. Chiar mâine poate, ba chiar fără îndoială că mâine – presimt lucrul acesta – voi avea pentru prima oară prilejul să arăt, în sfârşit, ce pot”, şi îşi închipui lupta aproape pierdută, încăierările concentrându-se într-un singur punct şi încurcătura tuturor comandanţilor. Şi iată clipa aceea fericită, acel Toulon, pe care-l aştepta de atâta vreme, prezentându-i-se în sfârşit. El îşi spunea, ferm şi răspicat, părerea lui faţă de Kutuzov, şi de Weyrother, şi de cei doi împăraţi. Toţi sunt uimiţi de justeţea planului, dar nimeni nu se încumetă să-l ducă la îndeplinire; aşa că ia el un regiment, o divizie, pune condiţia să nu se amestece nimeni în dispoziţiunile pe care le va da, conduce divizia la punctul hotărâtor şi câştigă singur bătălia. „Dar moartea şi suferinţele?” îi spuse o altă voce. Prinţul Andrei nu răspunse însă acestei voci şi-şi continuă şirul izbânzilor. Planul atacului următor este întocmit de el singur. Are titlul de aghiotant de serviciu pe întreaga armată, ataşat pe lângă Kutuzov, dar toate sunt făcute numai de către el, personal. Lupta următoare este câştigată numai de el. Kutuzov este înlăturat şi în locul lui este numit el… „Ei, şi pe urmă?”, intervine din nou cealaltă voce. „Şi pe urmă – dacă nu cumva înainte de asta, ai putea fi de zece ori rănit, omorât sau atras în cursă – şi pe urmă, ce va fi?” „Pe urmă…, îşi răspunde singur prinţul Andrei, eu nu ştiu ce va fi pe urmă, nu vreau să ştiu şi nici nu pot şti, dar dacă vreau lucrul acesta – dacă vreau glorie, dacă vreau să fiu cunoscut de oameni, dacă vreau să fiu iubit de ei – eu nu sunt vinovat că vreau asta, că nu vreau nimic decât asta, că numai pentru asta trăiesc. Da! Numai pentru asta! Nu voi destăinui nimănui niciodată lucrul acesta, dar, Doamne, ce pot să fac, dacă nu-mi este nimic mai drag pe lume decât gloria, dragostea mulţimilor. Moartea, rănile, pierderea familiei, nimic nu mi se pare prea înspăimântător, şi oricât de scumpi şi de dragi mi-ar fi mulţi – tata, sora, nevasta – cei mai nepreţuiţi oameni pe lume… oricât de groaznic şi de nefiresc ar părea, i-aş da pe loc pentru o clipă de glorie, de triumf asupra oamenilor, de dragoste faţă de mine a celor mulţi, pe care nu-i cunosc şi nici nu-i voi cunoaşte vreodată”, gândea el, ascultând glasurile ce se auzeau din curtea lui Kutuzov. Erau glasurile ordonanţelor care făceau bagajele, o voce, care părea să fie a vizitiului, îl necăjea pe bunul bucătar al lui Kutuzov, pe care prinţul Andrei îl ştia şi pe care îl chema Tit. Vizitiul spunea:

— Tit, hei, Tit!

— Ce-i? Răspundea bătrânul.

— Tit, hai la îmblătit, spunea şolticul.

— Ptiu, duceţi-vă la dracu! Se necăjea vocea şi îndată începeau hohotele de râs ale ordonanţelor şi slugilor.

„Şi totuşi ceea ce îndrăgesc, ceea ce doresc eu, e numai triumful asupra lor, a tuturor; mi-e dragă tainica putere, gloria, care pluteşte în jurul meu, iată, aici, în ceaţa aceasta!”