XIII.

ROSTOV, ÎN NOAPTEA aceea, se afla cu plutonul lui la posturile înaintate de flancare, în faţa armatei lui Bagration. Husarii lui erau răspândiţi doi câte doi în posturi avansate: el călărea de-a lungul acestei linii şi se sforţa să-şi alunge somnul, care-l dobora. Îndărătul lui se întindea un spaţiu vast, pe care abia se zăreau, pâlpâind prin ceaţă, focurile trupelor ruseşti; în faţa lui nu era decât întunericul şi ceaţa. Oricât ar fi scrutat Rostov aceste zări întunecate, nu putea desluşi nimic; când i se părea că vede ceva cenuşiu, când ceva smolit, ca noaptea; când vedea licărind ca nişte focuri mici, pe acolo pe unde trebuia să fi fost inamicul, când toate i se întunecau iar şi-i venea în minte că licăririle acestea n-aveau temei real, ci erau doar înlăuntrul ochiului. Ochii i se închideau şi-şi închipuia aievea când pe împărat, când pe Denisov, când amintiri de la Moscova. Şi iarăşi se grăbea să-i deschidă şi vedea la o palmă dinaintea lui capul şi urechile calului pe care călărea, sau câteodată silueta neagră a vreunui husar, atunci când se apropia la şase paşi de el; iar în depărtare, beznele aceloraşi neguri. „Şi de ce nu? Se prea poate, gândi Rostov, ca împăratul să mă întâlnească, să-mi dea o însărcinare aşa cum ar da oricărui ofiţer şi să-mi spună: „Du-te şi află ce este acolo„. Doar nu o dată am auzit povestindu-se cum, absolut din întâmplare, întâlnind ofiţeri, i-a recunoscut şi i-a ataşat pe lângă el. Ce-ar fi dacă m-ar ataşa şi pe mine pe lângă persoana lui? O, cum l-aş apăra, cum i-aş spune tot adevărul, cum l-aş descotorosi eu de mincinoşi!” Rostov, pentru a-şi dovedi cât mai viu dragostea şi devotamentul faţă de împărat, îşi închipui că are în faţă un duşman sau un neamţ trădător, pe care nu numai că-l omora cu voluptate, dar îl şi pălmuia pe amândoi obraji în văzul împăratului. Deodată un strigăt îndepărtat îl trezi pe Rostov. El tresări şi deschise ochii.

„Unde mă aflu? Da, în avanpost. Lozinca şi parola o ştiu: Olmütz. Păcat doar că escadronul nostru va rămâne în rezervă… îşi zise el. Voi cere să intru în luptă. Acuma-i, poate, singurul prilej să-l văd pe împărat. Da, mai am mult până să-mi vină schimbul. Mai dau o raită şi cum mă-ntorc, mă duc la general şi-l rog.” Se îndreptă în şa, dădu pinteni calului şi porni să-şi inspecteze încă o dată husarii în posturile lor. I se părea că se mai luminase, în stânga se vedea un povârniş mai puţin întunecat, iar în partea opusă, un deal negru de tot, ce părea drept ca un zid. Pe coama dealului se vedea o pată albă şi Rostov nu putea cu nici un chip să-şi dea seama ce era; o poiană în mijlocul pădurii poate, luminată de lună, sau poate zăpada netopită, ori un grup alb de case? I se păru chiar că pe pata aceea albă se clintise ceva. „Trebuie să fie zăpadă pata aceea; pată – une tâche, gândi Rostov. Aşa-i, une tâche… taş… taş…

Nataşa, sora mea, ochi negri. Na… taşka. (Ce-o să se mai mire când am să-i spun cum l-am văzut eu pe împărat) Nataşka… Na-taşca – Na-taşca.”

— Mai pe dreapta, domnule sublocotenent, că pe aici intraţi în tufiş, auzi vocea husarului lângă care călărea, moţăind. Rostov îşi înălţă capul, care-i căzuse pe coama calului şi se opri lângă husar. Îl dobora un somn tânăr, un somn de copil, căruia nu i se putea împotrivi. „Da, aşa, la ce mă gândeam? Să nu uit. Cum am să vorbesc cu împăratul? Nu, nu la asta – asta mâine. Da, da! La taşca… să calce… pa-taşcă… pataşca… pe cine să calce pataşca? Nu, la husari. Da, pe husari… sari… sari pe cal… husar pe cal; husarul ăsta mustăcios, l-am văzut pe stradă, călare, în dreptul casei lui Guriev. M-am şi gândit la asta… Bătrânul Guriev! Eh, ce om, Denisov! Da, aşa-i, toate astea-s nimicuri. Tot ce importă e că împăratul este aici. Cum se mai uita la mine… şi-ar fi vrut să spună ceva, dar nu îndrăznea… Nu el, eu n-am îndrăznit! Dar toate acestea sunt nimicuri, principalul e să nu uit la ce anume lucru important mă gândeam, dar tocmai mă gândeam la… nu taşca, la taşca, pe taşcă, să calce pe… da, da. „E bine„, şi iarăşi i se prăvăli capul pe coama calului. Deodată i se păru că trag asupra lui. „Ce? Ce-i? Ce este? Trage! Cine trage?„… bâigui Rostov, trezindu-se. În clipa în care deschise ochii, Rostov auzi strigăte prelungi, ca de mii şi mii glasuri, venind dinspre inamic. Caii, al lui şi al husarului de lângă el, ciuliră urechile la aceste strigăte. În partea de unde se auzeau strigătele, licări şi se stinse repede un foc mic; apoi altul şi altul şi după ele se aprinseră liniile franceze, pe deal, o mulţime de focuri, iar strigătele se făceau tot mai tari şi mai desluşite. Rostov auzea frânturi de cuvinte franţuzeşti, dar nu le putea distinge. Prea era mare larma! Acum se auzea doar „a-h-a-a!„ „r-r-r!”.

— Ce să fie asta? Tu ce crezi? Se adresă Rostov husarului de lângă el. Aşa-i că asta-i la inamic?

Husarul nu răspunse.

— Ce-i cu tine, n-auzi ce-ţi spun? Întrebă iar Rostov, după ce-i aşteptase îndelung răspunsul.

— Cine să-i mai ştie, domnule sublocotenent, răspuns plictisit husarul.

— După loc, nu poate fi decât la inamic, repetă Rostov.

— Poate fi, dar poate că nu-i nimic, poate că-s numai aşa, spuse husarul, năluciri de-ale nopţii. Ho, neastâmpăratule! Strigă el la calul care începuse să tresalte sub el.

Calul lui Rostov începu şi el să dea semne de nerăbdare; bătea cu piciorul în pământul îngheţat, ciulea urechile la zgomote şi se uita lung spre focuri. Strigătele se făceau tot mai puternice şi se contopeau într-un vuiet general, cum n-ar fi putut produce decât o armată de câteva mii de oameni. Din ce în ce mai multe focuri vedeau de-a lungul liniilor franceze. Lui Rostov îi pierise somnul. Strigătele de bucurie şi entuziasm avură darul să-l trezească de-a binelea. „Vive l'empereur, l'empereur!”365 auzea acum desluşit Rostov.

— Şi nu-s departe, trebuie să fie dincolo de râuleţul ăsta, spuse el husarului, care se oprise lângă el.

Husarul oftă, fără să răspundă nimic şi tuşi, necăjit. Din dreptul husarului se auzi galopul unui cal care se apropia şi, din ceaţa nopţii, răsări deodată, mare cât un elefant, silueta unui subofiţer de husari.

— Domnule sublocotenent, vin generalii, spuse sub-ofiţerul când ajunse lângă Rostov.

Rostov, fără să-şi ia ochii din partea unde ardeau focurile şi se auzeau strigătele, porni cu subofiţerul în întâmpinarea celor câţiva călăreţi care veneau printre linii. Unul era pe un cal alb. Prinţul Bagration, cu prinţul Dolgorukov şi cu aghiotanţii, veneau să vadă mai de-aproape apariţia aceasta ciudată de focuri şi strigăte. Rostov, după ce se apropie de Bagration şi-i dădu raportul, se alătură grupului de aghiotanţi, trăgând cu urechea la ce vorbeau generalii.

— Credeţi-mă, îi spunea lui Bagration prinţul Dolgorukov, nu-i nimic altceva decât un şiretlic. Bonaparte s-a retras şi a dat ordin ariergărzilor să aprindă focuri şi să facă zgomot, ca să ne înşele.

— Mă îndoiesc, spuse Bagration. De-aseară încă, i-am văzut tot pe dealul acela: dacă s-ar fi retras, l-ar fi luat. Domnule ofiţer, se adresă prinţul Bagration lui Rostov, avanposturile lor mai sunt încă acolo?

— Aseară mai erau încă, dar acum nu pot ştii, excelenţă. Dacă ordonaţi, mă duc în recunoaştere cu husarii mei, spuse Rostov.

Bagration se opri şi, fără să răspundă, încercă să distingă, prin negură, chipul lui Rostov.

— N-ar fi rău, duceţi-vă, zise el după o scurtă tăcere.

— Am înţeles.

Rostov dădu pinteni calului, strigă pe subofiţerul Fedcenko şi încă pe doi husari, le ordonă să-l urmeze, şi-şi dădu drumul în galop la vale, în direcţia de unde continuau să vină strigătele.

Îi era şi teamă, dar se simţea şi încântat că merge singur, numai cu trei husari, într-acolo, prin întinderea aceea tainică, neguroasă şi plină de primejdii, unde nimeni nu mai fusese înainte de dânsul. Bagration îi mai strigase în urmă de pe culmea dealului, să nu se avânte mai departe de pârâu, dar Rostov se făcu că nu-l aude şi, fără să-i treacă măcar prin gând să se oprească, merse mai departe, tot mai departe, înşelându-se întruna, luând tufele drept copaci şi hârtoapele drept oameni şi dându-şi mereu seama că iar se înşelase. Ajuns în galopul calului la poalele dealului, nu mai putu vedea nici focurile taberei ruseşti şi nici pe cele de la inamic, dar auzea din ce în ce mai tare şi mai desluşit strigătele francezilor. În fundul văii i se păru că vede un pârâu, dar, apropiindu-se, îşi dădu seama că e un drum bătut. Ieşind la drum, smuci frâul calului, nehotărât dacă să apuce pe drum sau s-o ia de-a dreptul pe câmpul negru până pe deal. Să meargă pe drumul luminat prin ceaţă era mai puţin primejdios, căci putea vedea mai uşor oamenii. „După mine!” rosti el. Tăie drumul şi începu să urce dealul la galop, spre locul unde de cu seară se aflase pichetul francezilor.

— Ia uite-l, domnule sublocotenent! Îi strigă din urmă unul dintre husari.

Şi, înainte să fi avut Rostov vreme să desluşească altceva decât un sâmbure mai negru de ceaţă care-i apăruse deodată în faţă, văzu o scăpărare, auzi un pocnet şi un glonte vâjâi jalnic, ca şi cum s-ar fi tânguit, şi se pierdu în ceaţă. A doua armă nu luă foc, doar o lumină se văzu scăpărând din cocoşul ei.

Rostov îşi întoarse capul pe loc şi porni îndărăt, la galop. Se mai auziră, la intervale regulate, încă patru împuşcături şi vaietele diferite ale gloanţelor care se rătăciră undeva, prin ceaţă. Rostov struni calul, care se molipsise şi el de ciudata lui voie bună la auzul împuşcăturilor, şi porni la pas. „Hai, înc-o dată, hai, înc-o dată!” îi răsuna în suflet un glas voios. Dar nu se mai auzi nici o împuşcătură.

De-abia când ajunse în apropiere de Bagration, Rostov îşi lăsă calul iarăşi la galop şi, cu mâna la chipiu, se apropie de general.

Dolgorukov rămăsese tot la părerea lui: că francezii se retrăgeau şi că făcuseră focurile numai ca să ne înşele.

— Şi ce dovedeşte asta? Spunea el în clipa când Rostov se apropie. Au putut foarte bine să se retragă şi să lase nişte pichete.

— Se vede că nu s-or fi retras încă toţi, spuse Bagration. Lăsăm pe mâine dimineaţă. Mâine vom şti tot.

— Pichetul este pe deal, excelenţă, în acelaşi loc unde fusese şi aseară, raportă Rostov, aplecat înainte cu mâna la cozoroc şi neputându-şi stăpâni un zâmbet la amintirea voioşiei care-l cuprmsese cât timp fusese în cercetarea poziţiilor inamice şi, mai ales, la auzul gloanţelor duşmane.

— Bine, bine, spuse Bagration. Vă mulţumesc, domnule ofiţer.

— Excelenţă, spuse Rostov, permiteţi-mi să vă rog…

— Ce anume?

— Mâine escadronul nostru este în rezervă; permiteţi-mi a vă ruga să mă repartizaţi la escadronul întâi.

— Cum te numeşti?

— Contele Rostov.

— A, bine! Rămâi ofiţer de ordonanţă pe lângă mine.

— Fiul lui Ilia Adreici? Întrebă Dolgorukov.

Dar Rostov nu-i răspunse.

— Atunci pot nădăjdui, excelenţă…

— Voi da ordine… „Mâine se prea poate să fiu trimis cu vreun raport la împărat, îşi spuse el. Slavă Domnului!”

Strigătele şi focurile din tabăra inamică se datorau faptului că, în timp ce se citea trupelor pe toată armata ordinul de zi al lui Napoleon, împăratul însuşi inspecta călare bivuacurile. Soldaţii, văzându-şi împăratul, aprindeau şomoioage de paie şi, în strigăte de „Vive l'empereur!” îi urmau în fugă calul. Ordinul lui Napoleon suna precum urmează: „Soldaţi! Armata rusă se ridică împotriva voastră ca să răzbune înfrângerea armatei austriece de la Ulm. Sunt aceleaşi batalioane pe care le-aţi zdrobit la Hollabrünn şi pe care de-atunci şi până astăzi le-aţi urmărit necontenit până pe aceste plaiuri. Poziţiile pe care le ocupăm noi sunt însă foarte puternice şi ruşii vor ocoli ca să mă înconjoare prin dreapta şi-şi vor expune în timpul acesta flancul. Soldaţi! Eu însumi vă voi conduce batalioanele! Mă voi ţine departe de foc dacă voi, cu vitejia voastră de totdeauna, veţi provoca în rândurile inamicului dezordine şi învălmăşeală; dacă însă victoria va fi măcar o singură clipă îndoielnică, îl veţi vedea pe împăratul vostru expunându-se cel dintâi loviturilor inamicului, pentru că nu poate fi pusă în joc victoria, mai cu seamă într-o zi în care e în joc onoarea infanteriei franceze, atât de necesară onoarei întregii noastre naţiuni.

Să nu părăsiţi rândurile sub motiv că vreţi să evacuaţi răniţii! Fiecare să fie pe deplin pătruns de ideea că trebuiesc înfrânţi aceşti mercenari ai Angliei, care nutresc atâta ură împotriva naţiunii noastre. Această victorie va aduce sfârşitul campaniei noastre şi ne vom putea înapoia la cantonamentele de iarnă, unde oştiri noi, care se alcătuiesc acum în Franţa, vor veni să ne întâmpine; şi atunci pacea pe care o voi încheia va fi vrednică de poporul meu, de voi şi de mine.

Napoleon.”