XIV.

LA CINCI DIMINEAŢA era încă întuneric beznă, Armatele de centru, rezervele şi flancul drept al lui Bagration nu se mişcară încă din loc; însă la aripa stângă coloanele infanteriei, ale cavaleriei şi ale artileriei, a căror misiune era, conform planului, să coboare cele dintâi de pe înălţime pentru a ataca flancul drept al francezilor şi a-i respinge până în munţii Boemiei, începuseră să forfotească, părăsindu-şi taberele unde înnoptaseră. Fumul, din focurile în care se mistuiau toate lucrurile socotite de prisos şi aruncate, ustura ochii. Era frig şi întuneric. Ofiţerii îşi beau grăbiţi ceaiul îmbucând câte ceva, iar soldaţii rodeau pesmeţi, băteau cu foc din picioare ca să se mai încălzească şi, strecurându-se pe lângă vâlvătăi, aruncau în flăcări drept lemne rămăşiţele de barăci, scaune, mese, roţi, ciubere, tot ce era de prisos şi nu puteau lua cu ei. Călăuzele austriece mişunau printre trupele ruseşti şi erau socotite drept prevestitori ai atacului. Cum apărea câte-un ofiţer austriac pe lângă cortul vreunui comandant de regiment, acesta începea să se pună în mişcare: soldaţii părăseau focurile, îşi puneau lulelele în carâmbi şi sacii în căruţe, îşi cercetau armele şi intrau în coloană. Ofiţerii se încingeau, îşi agăţau la şold săbiile şi inspectau, strigând, rândurile. Cei care conduceau carele, împreună cu ordonanţele, înhămau, încărcau şi legau pe deasupra căruţele. Aghiotanţii, comandanţii de batalioane şi regimente săreau pe cai, îşi făceau semnul crucii, dădeau ultimele dispoziţiuni, sfaturi şi însărcinări celor care conduceau convoaiele, şi tropotul monoton al miilor de paşi începea. Coloanele se mişcau fără să ştie încotro se îndreptă şi fără să vadă nimic, din pricina mulţimii oamenilor, a fumului şi a negurii care se îngroşase.

Soldatul în marş este la fel de îngrădit şi de subjugat de regimentul său, cât e şi marinarul de corabia pe care pluteşte. Oricât de departe ar merge, oricât de străine, necunoscute şi periculoase ţinuturi ar străbate, în jurul lui – întocmai ca şi marinarul care are în faţă, pretutindeni şi întotdeauna, mereu aceeaşi punte, aceleaşi catarge, aceleaşi frânghii ale corăbiei lui – tot aşa, oriunde şi oricând, soldatul nu vede decât aceiaşi camarazi, aceleaşi chipuri, acelaşi Ivan Mitrici, plutonierul, acelaşi Jucika, câinele companiei, aceiaşi comandanţi. Rareori doreşte soldatul să cunoască punctul de pe glob în care se află în clipa aceea „corabia” lui, însă în ziua luptei, Dumnezeu ştie cum şi de unde, în această lume concretă a oştirii, apare ca o notă comună tuturor, o notă gravă, care le anunţă apropierea unui fapt hotărâtor şi solemn şi le trezeşte un fel de curiozitate inexistentă până atunci. În ziua atacului, soldaţii încearcă stăruitor să se descătuşeze de interesele regimentului lor, ascultând la ce se petrece împrejur, uitându-se iscoditor şi informându-se cu lăcomie de tot ce se întâmplă în jurul lor.

Negura se făcuse atât de groasă, încât, cu toate că se crăpa de ziuă, nu vedeai nici la zece paşi înainte. Tufele păreau nişte copaci uriaşi, locurile drepte – văgăuni şi dealuri. Peste tot, din orice parte, te puteai ciocni cu duşmanul, ascuns la zece paşi, ca la depărtări de leghe. Coloanele înaintaseră însă mult timp tot aşa, prin ceaţă, coborând şi urcând panta colinelor, ocolind grădini şi ogrăzi, trecând prin locuri noi şi necunoscute, şi nu dădură de duşman nicăieri. Dimpotrivă, soldaţii văzură că peste tot, în toate părţile – şi în faţa, şi în spatele lor – mai erau alte coloane de-ale noastre, ruseşti, care mergeau şi ele în aceeaşi direcţie. Fiecărui soldat i se lua parcă o greutate de pe inimă când afla că în aceeaşi direcţie în care mergea şi el, adică nu se ştie încotro, mai mergeau încă mulţi, mulţi de-ai lui.

— Ai văzut? Trecură şi ăi din Kursk, se auzi dintre rânduri.

— Grozăvie, măi frăţioare, câtă oştire de-a noastră, s-a strâns! Aseară să fi văzut ce de-a focuri; nu le mai dădeai de capăt. Moscova, nu altceva!

Deşi niciunul dintre comandanţii coloanelor nu se apropia de rânduri ca să le vorbească soldaţilor (comandanţii de coloane, după cum am văzut la consiliul de război, rămăseseră nemulţumiţi de acţiunea hotărâtă şi nu erau în apele lor, aşa că din pricina aceasta executau doar ordinele, dar nu-şi băteau capul deloc să ridice moralul trupelor), oamenii mergeau voioşi, aşa cum pornesc ei totdeauna la luptă, mai ales când e vorba de ofensivă, însă după ce merseră aproape un ceas prin pâcla deasă mare parte din trupe fură nevoite să se oprească şi printre şirurile de ostaşi începu să-şi facă loc impresia neplăcută că este ceva care nu e la locul său, că trebuie să fie undeva o greşeală. E foarte greu de precizat cum se propagă o asemenea impresie. Dar este neîndoielnic că se propagase într-adevăr, revărsându-se cu o neobişnuită repeziciune, şi cu neputinţă de oprit, pe nesimţite, ca o apă în albia ei. Dacă armatele ruseşti s-ar fi aflat aici singure, fără aliaţi, atunci ar fi trecut poate încă multă vreme până când aceasta impresie vagă de dezorganizare să devină o convingere generală dar acum, aruncând cu o deosebită satisfacţie vina acestei dezordini, cum era şi foarte firesc, de altfel, în spinarea nechibzuiţilor de nemţi, toţi erau încredinţaţi că numai de la „cârnăţari” li se trăgea toată încurcătura asta.

— Ce stăturăţi pe loc, măi? Ori ne-au tăiat drumul? Sau poate ne-om fi împiedicat de franţuji?

— Nu-i nici picior de franţuz pe-aici. Altfel ar fi început demult să tragă.

— Ne-au tot dat zor să atacăm şi când colo iaca atacul: stăm fără nici un rost în mijlocul câmpului. Numai blestemaţii de nemţi ne-ncurcă întotdeauna. Nişte nechibzuiţi, lua-i-ar dracu!

— Aşa-i, eu i-aş fi pus să treacă ei înainte. Aşa n-avea grijă, se îndeasă tot pe la spatele nostru. Iac-aşa, toţi stăm acuma şi nemâncaţi.

— Da' ce-i? Oare mai avem mult? Cavaleria cică ne-a blocat drumul, spunea un ofiţer.

— Fir-ar să fie ei de nemţi, afurisiţii! Nici ţara lor nu şi-o cunosc! Spunea altul.

— Ce divizie sunteţi? Strigă un aghiotant, care venea călare.

— A optşpcea!

— Păi, ce căutaţi atunci aicea? Voi demult ar fi trebuit să fiţi hăt, înainte; de-acuma până diseară nu mai aveţi pe unde trece.

— Ale naibii dispoziţii! Nici ei nu ştiu ce fac! Spuse un ofiţer şi-şi văzu de drum.

Pe urmă trecu un general, care părea foarte supărat şi striga ceva, dar nu pe ruseşte.

— Tafa-lafa, dar ce-o fi bolborosind acolo, nimic nu poţi pricepe, spunea un soldat, maimuţărindu-l pe general. Iar pe ticăloşii ăştia i-aş împuşca pe toţi!

— Aveam ordin să ajungem la nouă, şi noi n-am făcut decât jumătate de drum. Halal dispoziţii! Se auzea din toate părţile.

Şi energia cu care porniseră trupele la luptă începu să se schimbe în ciudă împotriva dispoziţiunilor nechibzuite şi în ură faţă de nemţi.

Cauza încurcăturii stătea în faptul că, în timp ce cavaleria austriacă, aflată la flancul stâng, se pusese în mişcare, comandantului suprem i se păruse că trupele noastre din centru sunt prea depărtate de aripa dreaptă, şi toate liniile de cavalerie primiseră ordin să treacă în partea dreaptă. Câteva mii de cavalerişti treceau acum prin faţa infanteriei, iar infanteria n-avea altceva de făcut decât să aştepte.

În faţă se iscase un conflict între un cap de coloană austriac şi un general rus. Generalul rus striga cât putea, trebuie să fie oprită cavaleria; austriacul demonstra că vina nu-i a lui, ci a comandamentului suprem. Trupele în timpul asta stăteau pe loc, plictisindu-se şi pierzându-şi entuziasmul. După o zăbavă de ceasuri întregi, coloanele începură în sfârşit, să înainteze şi prinseră să coboare coasta. Ceaţa, care pe deal se împrăştiase, se aşternea acum cu atât mai deasă în vale, unde trupele coborau. Din faţă, prin negură, se auzi mai întâi o împuşcătură, apoi alta, la început la intervale neregulate: trat-ta… tat, apoi din ce mai dese şi mai ritmice, şi lupta de la râuleţul Goldbac începu.

Neaşteptându-se să dea de inamic în fundul văii, lângă pârâu, şi izbindu-se de el din întâmplare prin ceaţă, lipsiţi de orice cuvânt de îmbărbătare din partea comandanţilor, lăsaţi în prada zvonului care se răspândise pe toată armata despre întârzierea suferită şi, mai ales, neputând să desluşească prin ceaţa deasă nimic din ceea ce se petrecea în faţa şi împrejurul lor, ruşii trăgeau într-o doară în inamic, fără nici un avânt. Înaintau puţin şi iarăşi se opreau pentru că nu primeau la timp ordinele de la comandanţii şi aghiotanţii care orbecăiau prin ceaţă într-un teren necunoscut şi nu-şi mai găseau unităţile.

Astfel începu acţiunea pentru întâia, a doua şi cea de treia coloană care coborâseră în vale. Coloana a patra, în fruntea căreia se afla însuşi Kutuzov, rămăsese pe înălţimile Pratzenului.

În vale, unde începuse acţiunea, tot mai era încă ceaţă deasă; pe deal se mai luminase, dar tot nu se putea vedea nimic din ceea ce se petrecea în faţă. Dacă forţele inamice lui se aflau la zece verste, aşa cum presupusesem noi, dacă se găseau chiar aici, în această fâşie de ceaţă, nimeni n-a putut să-şi dea seama până pe la ceasurile nouă.

Era nouă dimineaţa. Ceaţa se aşternuse ca o masă compactă peste toată valea, dar satul Sohlapanitz, pe înălţimea pe care se afla Napoleon înconjurat de mareşalii lui, era acum în plină lumină. Deasupra lor cerul era un albastru senin, şi imensul glob al soarelui se legăna deasupra mării de ceaţă lăptoasă, asemeni luminii unei geamanduri purpurii. Nu numai toate trupele franceze dar însuşi Napoleon cu întregul lui stat-major se afla aci, şi nu erau dincolo de pâraiele şi văile satelor Sokolnitz şi Schlapanitz, unde plănuiserăm noi să ne ocupăm poziţiile şi să începem lupta, ci dincoace de ele, şi atât aproape de armatele noastre, încât Napoleon putea desluşească chiar şi cu ochiul liber, un călăreţ de un pedestraş, în rândurile noastre. Napoleon stătea puţin mai înaintea mareşalilor săi, călare pe un căluţ sur, arăbesc; purta o manta albastră, aceeaşi cu care făcuse campania din Italia. Privea tăcut spre colinele, asemeni unor insule ieşite din marea de ceaţă, pe care se mişcau în depărtare trupele ruseşti, şi asculta împuşcăturile din vale. Nici un muşchi nu se mişca pe faţa lui, încă slabă pe atunci; ochii sclipitori rămăseseră aţintiţi asupra unui singur punct. Presupunerile sale se dovedeau întemeiate. Trupele ruseşti coborâseră, o parte la vale spre heleştee şi iezere, iar altă parte începuse să părăsească înălţimile Pratzenului, pe care avusese de gând să le atace şi pe care le considera drept cheia poziţiei. Vedea prin ceaţă cum, în adâncitura formată de cele două dealuri, de lângă satul Pratzen, se mişcau trupele ruseşti, scurgându-se toate de-a lungul văii, cu baionetele sclipind în soare, şi dispărând apoi în marea de ceaţă. După ştirile primite de el de cu seară, după zgomotul roţilor şi al paşilor care se auziseră în noaptea aceea din avanposturi, după dezordinea mişcărilor executate de coloanele ruseşti şi după tot ce putea presupune, vedea că aliaţii îi socoteau mult mai departe de ei decât erau în realitate şi că aceste coloane în mişcare din apropierea Pratzenului formau centrul armatei ruseşti şi că acest centru era pe acum îndeajuns de slăbit, ca el să-l poată ataca fără teamă de înfrângere. Dar tot nu se hotăra să înceapă lupta.

Ziua aceea era o zi mare pentru el: era aniversarea încoronării sale. Înainte de a se lumina, dormise câteva ore şi pe urmă, sănătos, vesel, înviorat, în acea stare de spirit fericită în care totul îţi pare cu putinţă şi toate îţi merg din plin, încălecase şi pornise pe câmpul de luptă. Sta nemişcat, uitându-se la înălţimile ce se iveau din marea de ceaţă, şi pe chipul lui rece se citea expresia-i caracteristică, de fericire binemeritată, plină de încredere în sine, pe care o poţi vedea adesea pe chipul unui tânăr îndrăgostit şi fericit. Mareşalii se ţineau puţin în urma lui şi nu îndrăzneau să-l tulbure abătându-i atenţia. Se uita când la înălţimile Pratzenului, când la soarele care plutea domol, luptându-se să iasă din ceaţă.

Când soarele ieşi cu totul din neguri şi-şi împrăştie lumina orbitoare deasupra câmpurilor şi a pâclei, Napoleon (ca şi cum n-ar fi aşteptat decât asta ca să înceapă lupta) îşi scoase mănuşa de pe mâna albă şi frumoasă, făcu un semn cu ea mareşalilor şi dădu ordinul de începere a luptei. Mareşalii, însoţiţi de aghiotanţi, o luară în galop în direcţii diferite şi, după câteva minute, forţele principale ale armatei franceze porniră repede spre înălţimi, acelea ale Pratzenului, pe care trupele ruseşti, coborând spre stânga în vâlcea, se răreau din ce în ce mai mult.

XV.

LA ORELE OPT, KUTUZOV porni călare spre Pratzen, în fruntea coloanei a patra, aceea a lui Miloradovici, care urma să ocupe locul coloanelor lui Przebyszewski şi Langeron, care se coborâseră în vale. Le ură bună dimineaţa soldaţilor regimentului din frunte şi dădu ordin de marş, arătând prin aceasta că avea de gând să comande el însuşi această coloană. Ajungând la satul Pratzen, opri. Prinţul Andrei era chiar în spatele lui, printre numeroasele persoane care formau suita comandantului suprem. Se simţea tulburat şi iritat, dar totodată stăpânit şi cu calmul omului care se găseşte în preajma unei clipe demult aşteptate. Era absolut încredinţat că aceasta avea să fie pentru el un Toulon sau un Arcole. Cum avea să se întâmple lucrul acesta, nu ştia, dar era încredinţat că avea să se întâmple. Terenul şi dispozitivul trupelor noastre îi erau cunoscute, atât cât puteau fi cunoscute pentru cineva din armata rusă. De propriul său plan strategic, la a cărui aplicare era de la sine înţeles că nici nu se mai putea gândi acum, uitase cu totul. Aprofundând acum planul lui Weyrother, prinţul Andrei căuta să-şi prezinte surprizele care se puteau ivi şi-şi făurea planuri noi, pentru care avea poate să fie nevoie de iscusinţa, iuţeala şi hotărârea sa.

În vale, la stânga, prin ceaţă, se auzea un schimb de focuri între trupe nevăzute. Acolo i se părea prinţului Andrei că se va încinge lupta, acolo va avea loc ciocnirea cu duşmanul şi „acolo voi fi trimis eu, gândi el, cu o brigadă sau cu o divizie; acolo, cu drapelul în mână, voi merge în fruntea trupelor şi voi zdrobi tot ce-mi va în cale”.

Prinţul Andrei nu se putea uita nepăsător la drapelele batalioanelor care treceau. Cum vedea un drapel, îşi spunea: „Poate că acesta va fi drapelul cu care mi-e dat să merg în fruntea trupelor”.

Odată cu dimineaţa, ceaţa din timpul nopţii lăsase pe înălţimi doar o brumă, care se prefăcea acum în rouă; prin vâlcele şi văioage însă, ceaţa tot se mai întindea ca o mare alb-lăptoasă. În valea din stânga, în care se lăsaseră trupele noastre şi unde se auzea zgomotul împuşcăturilor, nu se vedea nimic. Deasupra înălţimilor era cer senin, de un albastru închis, iar mai la dreapta, imensul glob al soarelui. În faţă, departe, pe celălalt ţărm al mării de ceaţă, se zăreau colinele împădurite, unde se afla de bună seamă inamicul, şi părea că se şi vede ceva. La dreapta, unde vâlceaua răsuna de tropote şi huruit de roţi şi unde se vedeau din când în când sclipind baionete, Garda intra în ceaţă; dincolo de sat, spre stânga, aceleaşi mase de cavalerişti se iveau ici-colo şi dispăreau apoi în marea de pâclă. În faţa lor şi în spate mărşăluia infanteria. Comandantul suprem stătea la ieşirea din sat, lăsând să-i treacă trupele prin faţă. În dimineaţa aceea, Kutuzov arăta istovit şi pus pe harţă. Infanteria care trecea pe dinaintea sa, se opri fără nici un ordin, pesemne pentru că din faţă o ţinu în loc ceva.

— Dar daţi-le odată ordin să se încoloneze pe batalioane şi să pornească ocolind satul, spuse năcăjit Kutuzov către un general care tocmai se apropiase de el. Cum de nu înţelegi dumneata, domnule general, că nu-i cu putinţă să-ţi desfăşori trupa prin defileul acestei uliţe din sat, acum când mergem spre inamic, păcatele mele!

— Intenţionam să mă regrupez dincolo de sat, cu voia excelenţei voastre, răspunse generalul.

Kutuzov râse cu necaz.

— Frumos ar fi să-ţi desfăşori frontul în văzul inamicului, tare frumos!

— Inamicul e încă departe, excelenţa-voastră. După plan…

— Planul! Ţipă înveninat Kutuzov. Cine v-a băgat asta în cap? Fii bun, te rog, şi execută ce ţi-am ordonat!

— Am înţeles!

— Mon cher, îi şopti Nesviţki prinţului Andrei, le vieux est d'une humeur de chien366.

Un ofiţer austriac în uniformă albă, cu penaj verde la chipiu, veni galopând până în faţa lui Kutuzov şi întrebă, în numele împăratului, dacă a intrat în luptă coloana a patra.

Kutuzov nu-i răspunse; se întoarse şi, fără să vrea privirea îi căzu asupra prinţului Andrei, care se afla lângă el. Văzându-l pe Bolkonski, Kutuzov îşi mai îndulci puţin expresia răutăcioasă şi caustică a ochilor; era un fel de a recunoaşte că aghiotantul lui nu era cu nimic vinovat de ceea ce se întâmpla. Şi, tot fără să răspundă aghiotantului austriac, se adresă lui Bolkonski:

— Allez voir, mon cher, şi la troisieme division a dépassé le village. Dites-lui de s'arreter et d'attendre mes ordres367.

Dar nu plecă bine prinţul Andrei, că-l şi opri:

— Et demandez-lui, şi les tirailleurs sont postés, adăugă el. Ce qu'ils font, ce qu'ils font! 368 mai spuse ca pentru el, şi tot nu-i răspunse încă austriacului.

Prinţul Andrei porni în galop să execute ordinul.

Trecând înaintea tuturor batalioanelor din frunte, opri la divizia a treia şi se încredinţă că într-adevăr nu era aşezată linia de puşcaşi în faţa coloanelor noastre. Comandantul regimentului din frunte rămase foarte mirat când i se comunică din partea comandantului suprem ordinul de a-şi aşeza puşcaşii în linie de tragere. Era încredinţat că în faţa lui mai sunt trupe şi că inamicul nu putea fi mai aproape de cel puţin zece verste. Într-adevăr, în faţa lor nu se zărea nimic altceva decât un teren înclinat, pustiu, învăluit în ceaţă groasă. După ce ordonă în numele comandantului suprem să se împlinească această lipsă, prinţul Andrei o luă la galop înapoi. Kutuzov era tot în acelaşi loc, cu trupul lui greoi ghemuit bătrâneşte în şa şi căscând adânc, cu ochii închişi. Trupele încă nu porniseră şi stăteau aşa, cu arma la picior.

— Bine, bine, spuse el prinţului Andrei, şi se întoarse către generalul care, cu ceasul în mână, spunea că-i timpul să pornească, de vreme ce toate coloanele flancului stâng coborâseră.

— Mai avem vreme, domnule general, spuse Kutuzov, căscând. Mai avem vreme! Repetă el.

În timpul acesta, în spatele lui Kutuzov se auziră în depărtare nişte regimente răspunzând în cor la salut, apoi vocile răsunară tot mai aproape de linia coloanelor ruseşti care înaintau. De-aici se putea deduce că acela, pe care-l salutau trupele, trecea repede. Când uralele ajunseră la soldaţii regimentului în faţa căruia se afla Kutuzov, acesta se dădu puţin mai la o parte şi, încruntându-se, se uită în direcţia lor. Pe drumul dinspre Pratzen veneau în trap nişte călăreţi în uniforme de diferite culori, cam cât un escadron. Doi dintre ei galopau întins în fruntea grupului, unul era în uniformă neagră, cu panaş alb la chipiu, călare pe un cal roib, jumătate pur-sânge englez, celălalt în uniformă albă, pe un cal negru. Erau cei doi împăraţi cu suitele lor. Kutuzov, afectând atitudinea unui militar subaltern aflat în front, comandă „drepţi” trupelor şi, ridicându-se, se apropie de împărat. Întreaga sa făptură, tot felul său de a fi, se schimbase deodată. Luase înfăţişarea subalternului care nu gândeşte şi nu are păreri. Pătruns de respect afectat – care, se vedea bine, îi era neplăcut împăratului Alexandru – Kutuzov se apropie şi-l salută.

Impresia neplăcută, întocmai ca o urmă de ceaţă pe un cer senin, se şterse însă de pe chipul tânăr şi fericit al împăratului. Arăta azi, după boală, puţin mai slăbit decât pe câmpul de la Olmütz, când îl văzuse pentru întâia oară în străinătate Bolkonski, dar frumoşii lui ochi cenuşii exprimau aceeaşi măreţie blândă, iar buzele lui fine aveau aceeaşi infinită şi multilaterală expresivitate, în care prevalau bunătatea şi puritatea tinereţii.

Dacă la revista militară de la Olmütz fusese mai majestuos, aici era mai vesel şi mai energic. Se îmbujorase întrucâtva din pricina celor trei verste parcurse în galop şi, oprindu-şi calul, respira acum adânc, odihnitor, uitându-se la chipurile celor din suită, tot atât de tinere şi pline de viaţă ca şi al lui. Czartoryski, Novosilţev, prinţul Volkonski, Slroganov şi alţii – toţi oameni tineri, luxos îmbrăcaţi şi călărind nişte cai minunaţi – odihniţi, bine îngrijiţi doar uşor asudaţi în dreptul chingii de la şa – discutau între ei şi, zâmbind, se opriră în urma suveranului. Împăratul Franz, tânăr, rumen la faţă, cu capul lunguieţ, se ţinea băţos în şa, pe un frumos armăsar negru, privind îngrijorat împrejurul lui, fără a da însă semne de grabă. El chemă pe unul dintre aghiotanţii îmbrăcaţi în alb, şi-l întrebă ceva. „Desigur… La ce oră au pornit”, îşi zise prinţul Andrei, uitându-se la vechea lui cunoştinţă, şi, amintindu-şi de audienţă, nu-şi putu stăpâni un zâmbet. În suita împăraţilor erau aleşi numai ofiţeri de ordonanţă chipeşi, din regimentele de gardă ruse şi austriece sau din restul armatei. Printre ei, rândaşii plimbau frumoşii cai de schimb ai împăraţilor, acoperiţi cu şabrace brodate cu ceaprazuri.

După cum prin fereastra deschisă a unei case ne aerisite năvăleşte dintr-o dată aerul proaspăt al câmpului, tot aşa, peste posomorâtul stat-major al lui Kutuzov, trecu un suflu de tinereţe, de energie şi de încredere în victorie răspândit de acest strălucit grup de tineri călări.

— De ce nu începi, Mihail Ilarionovici? Îl întrebă grăbit împăratul Alexandru pe Kutuzov, uitându-se în acelaşi timp curtenitor la împăratul Franz.

— Mai aştept, majestate, răspunse Kutuzov, aplecându-se respectuos înainte.

Împăratul plecă urechea şi se încruntă uşor, dând semne că nu auzise bine.

— Mai aştept, majestate, repetă Kutuzov. (Prinţii Andrei observă că, pronunţând cuvintele „mai aştept”, Kutuzov îi tremurase în chip nefiresc buza de jos.) Nu s-au adunat încă toate coloanele, majestate.

Împăratul auzise bine de data aceasta, însă răspunsul nu-i plăcu; strânse din umerii lui puţin încovoiaţi şi se uită la Novosilţev, care se afla lângă el, ca şi cum prin privirea asta ar fi vrut să i se plângă de Kutuzov.

— Doar nu suntem la Ţariţân, Mihail Ilarionovici, unde parada nu începe până nu se adună toate regimentele, spuse suveranul, privind din nou în ochii împăratului Franz, ca şi cum l-ar fi invitat, dacă nu să ia parte, cel puţin să audă ceea ce spunea el; însă împăratul Franz continua să privească în jurul său şi nu asculta.

— De aceea nici nu-ncep, majestate, spuse cu voce tare Kutuzov, înlăturând parcă posibilitatea de a nu fi auzit, în timp ce pe faţa lui apăru din nou tremurul nervos. Tocmai de aceea nici nu încep, majestate, pentru că nu suntem la paradă şi nici pe câmpul Ţariţân, pronunţă el desluşit şi răspicat.

Pe chipurile celor din suita împăratului, care se uitară o clipă unii la alţii, se aşternu o expresie de dezaprobare şi se stârni un murmur. „Oricât de bătrân ar fi, n-ar trebui, nu, n-ar trebui defel să vorbească aşa”, păreau a spune aceste chipuri.

Suveranul se uită ţintă, cu atenţie, în ochii lui Kutuzov, aşteptând să vadă dacă va mai spune ceva. Kutuzov, însă, înclinându-şi respectuos capul, rămase şi el, pe cât părea, în aşteptare. Tăcerea se prelungi aproape un minut.

— De altfel, dacă majestatea voastră ordonă… spuse Kutuzov, ridicând capul şi revenind la tonul dinainte, al militarului cu spirit mărginit care nu discută, ci se supune.

Dădu pinteni calului şi, chemându-l la sine pe Miloradovici, comandantul coloanei, îi transmise ordinul de înaintare.

Trupele se puseră iarăşi în mişcare, şi două batalioane ale regimentului Novgorodski, precum şi un batalion al regimentului Apşeronski, trecură prin dreptul împăratului.

Şi în timp ce batalionul regimentului Apşeronski trecea prin faţa împăratului, rumenul Miloradovici, fără manta, numai în veston, cu decoraţii pe piept şi cu un imens panaş la pălăria cu margini îndoite şi pusă puţin într-o parte, galopă săltat în şa înainte şi, salutând voiniceşte, opri calul în faţa împăratului.

— Cu Dumnezeu înainte, generale, îi spuse împăratul.

— Ma foi, sire, nous ferons ce que qui sera dans notre possibilité, sire! 369, răspunse el voios, fără ca prin aceasta să stârnească mai puţin, cu franţuzeasca lui stricată, zâmbetele ironice ale domnilor din suita suveranului.

Miloradovici îşi întoarse pe loc calul şi se aşeză ceva mai în urma împăratului. Însufleţiţi de prezenţa suveranului, apşeronienii trecură prin faţa celor doi împăraţi şi a suitelor lor în pas voinicesc şi sprinten, bătând cadenţa.

— Băieţi, strigă cu voce puternică, veselă şi plină de încredere în sine Miloradovici, vădit aţâţat de zgomotul împuşcăturilor, de aşteptarea luptei, şi, mai ales, de vederea bravilor apşeronieni, tovarăşii săi de luptă de pe vremea lui Suvorov, care defilau acum sprinteni prin faţa celor doi împăraţi, încât şi uitase de prezenţa suveranului. Băieţi, nu e prima oară când aveţi de cucerit un sat, strigă el.

— Să trăiţi! Strigară soldaţii.

Calul împăratului se smuci în frâu la strigătul acesta neaşteptat. Calul acesta, care-l purtase pe împărat şi la parăzile din Rusia, îşi purta acum călăreţul aici, pe câmpia Austerlitz-ului, răbdând loviturile pe care piciorul lui stâng i le dădea din când în când distrat, şi-şi ciulea urechile la zgomotul împuşcăturilor, tot aşa cum făcea pe câmpul lui Marte, fără să înţeleagă nici rostul împuşcăturilor care se auzeau, nici de ce se afla în vecinătatea armăsarului negru al împăratului Franz, nici ce vorbea, gândea şi simţea, în acea zi, acela care-l călărea.

Împăratul se întoarse zâmbind spre cineva din preajma lui şi, arătând spre bravii apşeroneni, îi spuse ceva.

XVI.

KUTUZOV, ÎNSOŢIT DE aghiotanţii săi, porni la pas în urma carabinierilor.

După ce merse cam o jumătate de verstă în coada coloanei, se opri lângă o casă părăsită (care părea a fi un fost han), la o răspântie de drumuri. Amândouă drumurile se lăsau de vale şi pe amândouă se scurgeau trupele.

Ceaţa începuse să se împrăştie şi, pe înălţimile opuse, la o depărtare ca de două verste, începuseră a se vedea, nelămurit încă, trupele inamice. În vale, spre stânga, împuşcăturile se făceau mereu mai puternice. Kutuzov stătea locului şi discuta cu un general austriac. Prinţul Andrei se uita la ei şi, vrând să ceară ocheanul unui aghiotant, se întoarse puţin mai la o parte, spre dânsul.

— Priviţi, priviţi, spuse acest aghiotant, arătând nu la trupele care se zăreau în depărtare, ci drept în jos, sub deal, în faţa lor. Francezii!

Cei doi generali şi aghiotanţii începură să-şi dispute ocheanul, smulgându-şi-l unul altuia. Toţi se schimbară la faţă şi chipurile lor exprimară groaza. Francezii, pe care-i credeau la două verste de trupele ruseşti, se iviseră pe neaşteptate în faţa lor.

— Inamicul? Nu se poate! Uitaţi-vă, el e… nu mai încape îndoială. Ce-i asta? Se auziră voci.

Prinţul Andrei văzu cu ochiul liber cum jos, spre dreapta, nu mai departe de cinci sute de paşi de locul unde se afla Kutuzov, o coloană compactă de francezi se îndrepta împotriva apşeronenilor.

„Iată, a sosit clipa hotărâtoare! Mi-a venit rândul”, îşi spuse prinţul Andrei şi, dând pinteni calului, se apropie de Kutuzov.

— Trebuie să oprim regimentul Apşeronski, excelenţă! Strigă el.

Dar, în aceeaşi clipă, toate fură învăluite de fum, împuşcăturile se auziră foarte aproape şi, la doi paşi de prinţul Andrei, un glas înspăimântat strigă naiv: „E prăpăd, fraţilor!” şi glasul acesta parcă ar fi fost o comandă. Toţi, auzindu-l, se îmbulziră să o ia la fugă.

Gloate învălmăşite, sporind din ce în ce, fugeau acum îndărăt, spre locul unde, cu cinci minute înainte, trupele trecuseră pe dinaintea împăraţilor. Şi gloatele acestea erau nu numai greu de oprit, dar ar fi fost cu neputinţă aflându-te în calea lor, să nu fii luat de şuvoiul lor, îndărăt. Bolkonski se căznea doar să nu le stea împotrivă; se uită împrejurul său, nedumerit, şi nu era în stare să-şi dea seama ce se întâmplă. Nesviţki, cu înfăţişare mânioasă, roşu la faţă şi scos din fire, îi striga lui Kutuzov că, dacă nu se îndepărtează imediat, va fi luat prizonier cu siguranţă. Kutuzov rămase locului şi, fără să răspundă, îşi scoase batista. Îi curgea sânge pe obraz. Prinţul Andrei îşi făcu drum până la el.

— Sunteţi rănit? Întrebă el, abia stăpânindu-şi tremurul bărbiei.

— Nu-i aici rana; iată unde e! Spuse Kutuzov, arătând înspre fugari, în timp ce-şi apăsa batista pe obrazul rănit.

— Opriţi-i! Strigă el şi, în acelaşi timp, dându-şi seama pesemne că nu mai pot fi opriţi, lovi calul şi porni spre dreapta.

Dar năvala, mereu împrospătată, a gloatei de fugari, îl prinse în mijlocul ei şi-l împinse înapoi.

Atât era de compactă grămada trupelor fugare că odată prins în mijlocul învălmăşelii, greu te-ai mai fi putut smulge din ea. Care strigau „Umblă! Ce te-ai oprit?”, care trăgeau în aer, care loveau în calul călărit de însuşi Kutuzov. Smulgându-se cu sforţări uriaşe din înghesuiala trupelor fugare, Kutuzov, cu suita lui rămasă nici jumătate din cât fusese, o luă la stânga, spre locul unde auzeau, foarte aproape, bubuiturile de tun. Prinţul Andrei, care se desprinsese şi el dintre fugarii învălmăşiţi şi dădea toate silinţele să se ţină de Kutuzov, văzu pe coasta dealului, prin fum, o baterie rusească ce trăgea încă, în vreme ce francezii veneau în pas alergător spre ea. Ceva mai sus se afla o trupă rusească de infanterişti care stăteau pe loc: nici nu veneau în ajutorul bateriei şi nici nu se retrăgeau în direcţia fugarilor. Un general călare se desprinse din rândurile unităţii de infanterie şi se apropie de Kutuzov. În suita lui Kutuzov mai rămăseseră doar patru oameni. Erau palizi toţi şi se priveau între ei în tăcere.

— Opriţi-i pe mişeii aceia! Strigă înăbuşindu-se Kutuzov către comandantul de regiment, arătând înspre fugari; dar în aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi vrut să-l pedepsească pentru aceste cuvinte, gloanţele începură să zboare şuierând, ca un stol de păsări, pe deasupra regimentului şi a suitei lui Kutuzov.

Francezii atacau acum bateria şi, văzându-l pe Kutuzov, începură să tragă în el. La această salvă, comandantul de regiment duse mâna la un picior, căzură câţiva soldaţi, iar ajutorul de stegar, care purta drapelul, îl scăpă din mână; drapelul se clătină şi căzu, agăţându-se de armele soldaţilor din jur. Soldaţii începură să tragă fără comandă.

— O-oof! Exclamă cu disperare Kutuzov şi se uită-mprejur. Bolkonski, şopti el cu un tremur în glas, conştient de bătrâneţea sa neputincioasă. Bolkonski, şopti el, arătând spre batalionul în dezordine şi spre inamic, ce-i asta?

Dar înainte de a-şi fi sfârşit Kutuzov bine vorba, prinţul Andrei, simţind că-l îneacă lacrimi de ruşine şi de furie, sărise de pe cal şi se repezise în fugă spre drapel.

— Înainte, băieţi! Strigă el cât putu, cu o voce ascuţită de copil.

„Iată-l, ăsta e!” îşi zise prinţul Andrei, apucând lemnul drapelului şi ascultând cu plăcere şuieratul gloanţelor care, nu mai încăpea îndoială, îl ţinteau pe el. Câţiva soldaţi căzură.

— Ura! Strigă prinţul Andrei, abia ţinând în mâini drapelul greu şi repezindu-se înainte cu convingerea nestrămutată că întreg batalionul îl va urma.

Într-adevăr, nu făcu singur decât câţiva paşi. Întâi un soldat, apoi altul şi, în cele din urmă întreg batalionul, cu strigăte de „ura!”, se avântă înainte şi-l întrecu. Un subofiţer din acelaşi batalion îi luă din fugă drapelul, care se clătina de greutate în mâinile prinţului Andrei, dar în aceeaşi clipă căzu fulgerat. Prinţul Andrei luă iar în mâini drapelul şi, trăgându-l cu greu de lemn, alergă înainte cu tot batalionul. Văzu în faţa lui tunarii ruşi, dintre care unii luptau, iar alţii, lăsându-şi tunurile, veneau în fugă spre el; văzu şi infanterişti francezi, care luau de hăţuri caii artileriei şi întorceau tunurile. Prinţul Andrei cu batalionul lui era la douăzeci de paşi de tunuri. Auzea şuieratul neîntrerupt al gloanţelor deasupra capului, iar împrejur, la dreapta şi la stânga lui, soldaţii scoteau strigăte şi cădeau în şir, unul după altul. Dar el nu se uita la ei; nu se uita decât la ceea ce se petrecea înaintea ochilor lui, la bateria tunarilor. Văzu desluşit cum un tunar roşcovan, cu căciula turtită şi lăsată pe-o ureche, trăgea zdravăn de-un capăt al vergelei de şters ţeava tunurilor, în vreme ce un soldat francez trăgea vergeaua spre el, de celălalt capăt. Prinţul Andrei putu desluşi chiar expresia de furie şi de năuceală de pe chipurile celor doi oameni care se vedea că-şi pierduseră capul şi nu mai ştiau ce fac.

„Ce-i cu ei? Gândi, uitându-se la dânşii prinţul Andrei, de ce nu fuge tunarul ăsta roşcovan, când n-are la el nici o armă? Şi de ce nu-l străpunge francezul? N-are să mai aibă cum fugi, când şi-o aduce francezul aminte că are baionetă şi are să-l înjunghie”

Într-adevăr, un alt francez, cu arma în cumpănă se repezi la tunarul roşcovan şi bătăios, care ţinea acum de capătul vergelei, fără să fi înţeles încă ce-l aştepta. Acum soarta tunarului urma să se hotărască. Prinţul Andrei nu mai apucă să vadă sfârşitul. Un soldat din apropiere – aşa i se păru lui – îl lovise parcă din toate puterea cu un ciomag în cap. Îl şi durea puţin, dar neajunsul principal era faptul că durerea aceasta îl ameţise şi-l împiedica să mai vadă scena la care fusese spectator.

„Ce-i asta? Cad? Mi se taie picioarele”, îşi spuse el şi se prăbuşi pe spate. Deschise ochii; nădăjduia să poată vedea cum se isprăvise lupta dintre francezi şi tunari, căci i-ar fi plăcut să ştie dacă tunarul cel roşcovan a fost sau nu ucis, dacă tunurile au fost capturate sau salvate. Dar nu văzu nimic. Deasupra lui nu mai era acum nimic altceva decât cerul, înaltul cerului, înnourat şi totuşi nesfârşit de adânc, mişcându-şi domol pe boltă nourii suri… „Ce linişte, ce pace solemnă, cu totul altfel decât atunci când mă sileam să fug, gândi prinţul Andrei, altfel decât atunci când alergam cu toţii, strigam şi luptam, altfel decât atunci când franţuzul şi tunarul îşi smulgeau unul altuia, cu furie şi cu spaimă, vergeaua din mână, cu totul altfel lunecă acum, pe înaltul nemărginit al cerului, nourii. Cum de n-am văzut eu până acum înaltul acesta al cerului? Cât sunt de fericit că l-am putut cunoaşte în sfârşit! Da! Totul nu-i decât zădărnicie, totul nu-i decât iluzie, afară de cerul acesta fără de margini. Nimic nu există, nimic în afară de asta. Dar nici asta nu există, nu există nimic în afară de tăcere şi de linişte. Slavă Domnului că este aşa!”