XVII.

ÎN FLANCUL DREPT, LA coloana lui Bagration, pe la ora 9 dimineaţa încă nu începuse acţiunea. Nevrând să accepte cererea lui Dolgorukov de a începe lupta şi dorind să-şi decline răspunderea, prinţul Bagration îi propuse acestuia să trimită pe cineva la comandantul suprem spre a-i cere părerea. După distanţa de aproape zece verste, cât era de la un flanc la celălalt, prinţul Bagration ştia că, dacă nu cumva se întâmplă ca trimisul să fie ucis – ceea ce era foarte probabil – şi admiţând chiar că-l găseşte pe comandantul suprem – ceea ce era foarte greu – trimisul nu s-ar fi putut înapoia mai devreme decât pe seară.

Bagration îşi privi suita, şi ochii săi mari şi nedormiţi, care nu spuneau nimic, zăboviră fără voia lui asupra chipului copilăresc al lui Rostov, tulburat de nădejdea că el va fi trimisul. Şi-l alese pe el.

— Excelenţă, dar dacă cumva l-aş întâlni pe majestatea-sa împăratul, în loc să-l întâlnesc pe comandantul suprem? Spuse Rostov cu mâna la cozoroc.

— Îi poţi comunica majestăţii sale, se grăbi să spună Dolgorukov, luându-i lui Bagration vorba din gură.

După ce-i venise schimbul în posturile înaintate, Rostov apucase să aţipească spre ziuă câteva ore şi acum se simţea vesel, curajos, hotărât, sprinten în mişcări şi cu încredere în norocul lui; era în acea stare de spirit în care totul pare uşor, plăcut şi cu putinţă.

Toate dorinţele i se împlineau în dimineaţa aceasta: se va da bătălia generală şi el lua parte la această bătălie; mai mult, era aghiotant al unuia dintre cei mai viteji generali; şi pe deasupra, era trimis în misiune la Kutuzov sau poate, cine ştie, chiar la împărat. Dimineaţa era senină, şi calul de sub el, minunat. În suflet îi cântau numai voioşia şi fericirea. Îndată ce primi ordinul, dădu drumul calului în galop şi porni de-a lungul liniei. La început trecuse prin dreptul trupelor lui Bagration care nu intraseră încă în acţiune şi stăteau pe loc; intră apoi în spaţiul ocupat de cavaleria lui Uvarov şi observă aici mişcări ce puteau fi luate drept semne de pregătire a atacului; când trecu de cavaleria lui Uvarov, începu să audă desluşit bătaia tunurilor şi a puştilor în faţa sa. Canonada se înteţea.

Prin aerul rece al dimineţii, detunăturile începură să audă la intervale regulate – nu răzleţe cum se auzeau înainte, când după fiecare două sau trei împuşcături urma o bubuitură-două de tun pe coastele dealurilor, în faţa Pratzenului, se auzeau acum rafale întrerupte atât de des de bubuituri de tun, încât nu se mai deosebeau unele de altele şi se contopeau într-un singur vuiet general.

Pe costişe se vedeau fumurile puştilor, fugărindu-se parcă între ele şi luându-se la întrecere, şi se vedea şi cum fumurile tunurilor se învolburau, se destrămau şi se contopeau. După sclipirile baionetelor, prin fum se puteau vedea de asemenea mişcările infanteriei şi siluetele prelungi ale tunurilor şi chesoanelor vopsite în verde.

Rostov îşi opri o clipă calul pe culmea dealului ca observe ce se întâmpla; dar oricât îşi încorda atenţia, nu putea nici deosebi, nici pricepe ceva din tot ce se petrecea: se mişcau parcă prin fum nişte oameni venind şi din faţă, şi din spate – fâşii de trupe nedesluşite. Dar pentru ce? Cine erau? Încotro se duceau? Era de neînţeles. Priveliştea aceasta şi zgomotele, nu numai că nu deşteptau în el nici un sentiment de tristeţe sau de teamă, ci, dimpotrivă, îi dădeau mai multă energie şi hotărâre.

„Hai, încă o dată, încă o dată!” le spunea el în gând acestor sunete şi se avânta iarăşi în goana calului de-a lungul liniei, până ce ajunse în raza trupelor intrate în foc.

„Cum o fi pe-acolo nu ştiu, dar totul o să fie bine!” gândi Rostov.

După ce trecu şi prin rândurile unor trupe austriece, Rostov observă că linia de unităţi care urma (erau unităţile de gardă) intrase în plină acţiune.

„Cu atât mai bine. Voi putea vedea totul mai îndeaproape”, îşi spuse el.

Acum nu mai avea mult până în prima linie. Câţiva călăreţi galopau spre el. Erau ulanii de gardă, care se întorceau cu rândurile împrăştiate de la atac. Trecând pe lângă ei, Rostov observă fără voia lui pe unul plin de sânge şi galopă mai departe.

„Nu-i treaba mea!” se gândi el. Dar nu apucă să mai străbată decât câteva sute de paşi, că dinspre stânga lui, pe toată întinderea câmpiei, văzu venind întins spre dânsul la trap o masă uriaşă de cavalerişti, toţi pe cai negri, în uniforme albe strălucitoare. Rostov dădu frâu liber calului, care o luă la galop forţat, pentru ca să se abată din drumul lor, şi ar fi izbutit, dacă ei şi-ar fi păstrat aceeaşi alură în mers, dar începură să-şi iuţească trapul, aşa încât unii dintre cai chiar începuseră să galopeze. Din ce în ce mai mult răsuna în urechile lui Rostov tropotul lor şi zăngănitul armelor şi începu să distingă din ce în ce mai desluşit făpturile şi chiar chipurile lor. Era garda noastră, pornită la atac împotriva cavaleriei franceze care se îndrepta spre ea.

Cavaleriştii gărzilor ruseşti, oricât de avântat ar fi mers, îşi mai frânau puţin caii. Rostov le vedea acum figurile şi auzea comanda ofiţerului, „Marş, marş!”, când îşi îmboldi calul de rasă la galop forţat, ca să nu fie strivit şi târât şi el în acest atac împotriva francezilor, Rostov porni, cât de iute stătea-n puterea calului său, de-a lungul frontului, dar nu reuşi să iasă din calea lor.

Călăreţul din flanc, un uriaş ciupit de vărsat, se uită, fioros şi crunt văzându-l în calea lui pe Rostov, cu care urma inevitabil că o să se ciocnească. Cavaleristul acesta l-ar călcat fără doar şi poate în picioare pe Rostov cu Beduin cu tot (Rostov se simţea atât de mic şi slab în comparaţie cu oamenii şi cu caii aceştia uriaşi), dacă n-ar fi avut prezenţa de spirit să lovească peste ochi cu cravaşa calul cavaleristului. Calul acesta negru, greu, înalt de doi metri, cabră şi îşi ciuli urechile; dar cavaleristul ciupit de vărsat îi înfipse nemilos pintenii uriaşi în coaste şi calul, lovindu-şi coastele cu coada, întinse gâtul şi porni încă mai iute. Nici nu-i trecu bine garda călare prin faţă, că Rostov auzi strigăte de „Ura!” şi, privind în urma lui, văzu cum primele ei rânduri se amestecară cu ceilalţi cavalerişti, cei străini, cu epoleţi roşii, de bună seamă cavaleria franceză. Mai mult nu-i mai fu dat să vadă nimic, căci îndată după asta, undeva, tunurile începură să bată şi totul se învălui în fum. În clipa când garda călare îl depăşise şi dispăruse în fum, Rostov stătuse la îndoială, chibzuind dacă trebuie să-i urmeze sau să meargă mai departe, într-acolo unde îl mâna misiunea. Acesta a fost vestitul atac al gărzii imperiale, de care chiar şi francezii au pomenit cu admiraţie. Lui Rostov i se făcea groază să asculte mai târziu povestindu-se cum, din toată mulţimea aceasta de voinici uriaşi şi frumoşi, dintre toţi aceşti tineri eleganţi, în uniforme strălucitoare, călări pe cai de mii de ruble, ofiţeri şi iuncheri, câţi trecuseră prin faţa lui, nu mai rămăseseră, după atac decât optsprezece supravieţuitori.

„De ce să-i invidiez, îmi vine şi mie timpul şi, cine ştie, poate chiar acum mă voi întâlni cu împăratul” îşi zise Rostov şi goni mai departe.

Ajuns în dreptul infanteriei de gardă, observă că ghiulelele zburau şi în preajma ei, ba chiar şi prin rândurile ei, şi observă acest lucru nu atât după zgomotul pe care-l făceau ghiulelele, cât mai ales după chipurile soldaţilor care nu-şi ascundeau neliniştea, şi ale ofiţerilor, care-şi luaseră un aer marţial, solemn şi nefiresc.

Trecând prin spatele unuia dintre aceste regimente ale infanteriei de gardă, el auzi o voce care-l striga pe nume.

— Rostov!

— Ce-i? Răspunse el, nerecunoscându-l pe Boris.

— Ei, ce zici? Iată-ne şi-n linia întâi. Regimentul nostru a luat parte la atac! Spuse Boris, zâmbind fericit aşa cum zâmbesc tinerii care au primit botezul focului.

Rostov se opri.

— Aşa! Făcu el. Şi cum a ieşit?

— I-am respins, răspunse, însufleţit, Boris. Îţi poţi închipui.

Şi Boris începu să povestească cum se întâmplase că cei din gardă, care stăteau pe loc, văzând în faţă nişte trupe, crezuseră că sunt austrieci, dar după ghiulelele care începuseră să le vină în zbor dinspre ele, înţeleseseră deodată că se aflau în prima linie şi fuseseră nevoiţi să atace pe neaşteptate. Rostov îşi îmboldi la drum calul, fără să-i dea lui Boris timpul să sfârşească.

— Dar tu, încotro? Întrebă Boris.

— La majestatea-sa, cu o misiune.

— Iată-l! Zise Boris, care pricepuse că Rostov avea nevoie de „excelenţa-sa”, şi nu de „majestatea-sa”.

Şi-i arătă cu mâna spre marele duce, care se afla la o sută de paşi de ei, îmbrăcat în uniforma gărzii, călare şi cu umerii ridicaţi ca de obicei, cu sprâncenele încruntate, strigând tocmai la un ofiţer austriac, alb la faţă ca propria lui uniformă.

— Dar ăsta-i marele duce, şi eu am de vorbit cu comandantul suprem sau cu majestatea-sa, spuse Rostov şi dădu pinteni calului.

— Conte, conte! Strigă după el Berg, care apăruse în faţă din cealaltă parte, tot atât de plin de însufleţire ca şi Boris, conte, sunt rănit la mâna dreaptă, spunea el, arătându-şi palma însângerată legată cu o batistă – şi am rămas în front. Am apucat cu mâna stângă, sabia, conte; ştii, neamul nostru, al von Bergilor (mă asculţi, conte?) toţi au fost cavaleri.

Berg mai spuse ceva, dar Rostov, fără să-l mai asculte, era acum departe.

După ce depăşi garda şi trecu peste un teren gol, Rostov, ca să nu mai nimerească o dată în prima linie, aşa cum picase chiar în şarja gărzii călare, o luă printre liniile de rezervişti, ocolind de departe locurile de unde se auzeau salvele de foc ale luptei şi bubuit de tun. Dar, deodată, în faţa lui şi în spatele trupelor ruseşti, într-un loc unde nici prin gând nu i-ar fi trecut că poate fi întâlnit inamicul, auzi aproape de tot împuşcături.

„Ce să fie, oare? Se întrebă Rostov. Inamicul în spatele trupelor noastre? Nu se poate, îşi zise el în sine, şi îl cuprinse deodată o teamă groaznică de soarta lui şi de rezultatul întregii bătălii. Orice ar fi să fie, gândi el acum. Nu mai pot da înapoi. Trebuie să-l caut pe comandantul suprem şi dacă totul e pierdut, atunci se cuvine să pier laolaltă cu toţi ceilalţi.”

Sinistra presimţire, care-l năpădise deodată pe Rostov, se adeveri din ce în ce mai crud, pe măsură ce înainta în spaţiul acesta de dincolo de satul Pratzen, înţesat de linii masive de trupe de diferite arme.

— Ce-i asta? Ce se întâmplă? În cine trag? Cine trage? Întreba el când ajungea în dreptul vreunor soldaţi ruşi ori austrieci, care fugeau în cete învălmăşite prin faţa lui.

— Dracu mai ştie! Ne-au bătut de ne-au zvântat! Totul e pierdut, îi răspundeau pe ruseşte, pe nemţeşte sau în limba cehă, fugarii, care, ca şi el, nu înţelegeau nimic din ce se petrecea.

— Trageţi în nemţi! Strigă unul.

— Dracu să-i ia de trădători!

— Zum Henker diese Russen!370 mormăi supărat un neamţ.

Câţiva răniţi trecură pe drum. Înjurăturile, ţipetele şi vaietele se contopeau într-un singur vuiet. Împuşcăturile încetaseră; cum află mai târziu Rostov, soldaţii ruşi şi cei austrieci trăseseră unii într-alţii.

„Dumnezeule. Ce-i asta? Se întrebă Rostov. Şi asta aici, unde împăratul îi poate vedea în fiecare clipă! Dar nu, nu se poate, sigur că n-au fost decât câţiva ticăloşi. Nu-i adevărat, nu poate fi aşa, lucrul acesta nici nu se poate întâmpla, gândi el. Numai să trec mai repede de dânşii, cât mai repede!”

Gândul că armatele fuseseră înfrânte şi puse pe fugă, nu putea încăpea în mintea lui Rostov. Deşi văzuse tunurile şi trupele franceze tocmai pe dealul Pratzenului, chiar la cota unde avea ordin să-l caute anume pe comandantul suprem, el nu putea şi nici nu voia să creadă lucrul acesta.