III.

SERATA ANNEI PAVLOVNA era în toi. Zgomotul fuselor se auzea din toate părţile uniform şi continuu. Afară de ma tante, lângă care nu mai rămăsese decât o doamnă în vârstă, cu faţa trasă şi plânsă, oarecum străină de această strălucită adunare, societatea se împărţise în trei grupuri. Punctul central al unui grup, alcătuit mai mult din bărbaţi, era abatele; altul, al tinerilor, se formase în jurul frumoasei prinţese Hélene, fiica prinţului Vasili, şi a drăgălaşei şi rumeioarei prinţese Bolkonskaia, puţin cam prea durdulie pentru vârsta ei; în al treilea, tronau Mortemart şi Anna Pavlovna.

Vicontele era un tânăr plăcut la vedere, cu trăsături şi mişcări estompate, vădit pătruns de însemnătatea şi faima persoanei sale, însă, ca un om bine crescut ce era, lăsând cu modestie societatea în care se găsea să se bucure de prezenţa lui. Anna Pavlovna, se vedea cât de colo, îl servea oaspeţilor ei ca pe o mâncare rară. Aşa cum un bun maâtre d'hôtel îţi prezintă ca pe un lucru cu totul deosebit şi frumos halca de carne de vacă pe care nici n-ai fi vrut s-o atingi dacă ai fi văzut-o într-o bucătărie murdară, tot aşa Anna Pavlovna le servise în seara aceea musafirilor ei mai întâi pe viconte, şi după aceea pe abate, ca pe cine ştie ce rarităţi nemaiîntâlnite. În cercul lui Mortemart se vorbea acum despre asasinarea ducelui d'Enghien. Vicontele susţinea că ducele d'Enghien căzuse victimă propriei sale mărinimii şi că existaseră pricini cu totul neobişnuite ca să-l aducă pe Bonaparte la turbare.

— Ah! Voyons. Contez-nous cela, vicomte43, zise Anna Pavlovna, simţind cu bucurie cum expresia aceasta: contez-nous cela, vicomte, suna întrucâtva a la Louis XV.

Vicontele se înclină în semn de supunere şi zâmbi curtenitor. Anna Pavlovna îi puse să facă cerc în jurul vicontelui şi îi rugă pe toţi să asculte ce avea să povestească.

— Le vicomte a été personnellement connu de monseigneur44, îi şopti unuia dintre ei Anna Pavlovna. Le vicomte est un parfait conteur45, mai strecură ea altcuiva. Comme on voit l'homme de la bonne compagnie46, spuse ea unui al treilea; şi, astfel, vicontele fu prezentat societăţii în lumina cea mai prielnică şi mai frumoasă ce-şi putea dori, ca un rosbif pe un taler încălzit, şi presărat pe deasupra cu verdeţuri.

Vicontele se şi pregătea să-şi înceapă povestirea şi surâse subtil.

— Vino şi dumneata aici, chere Hélene47, îi spuse Anna Pavlovna frumoasei prinţese, care se afla prin preajmă, formând centrul unui alt grup.

Prinţesa Hélene zâmbea; se ridică, având întipărit pe chip acelaşi zâmbet – al femeii ce se ştie desăvârşit de frumoasă – zâmbetul pe care şi-l păstrase de când intrase în salon. Foşnindu-şi uşor mătasea rochiei albe, de bal, cu o garnitură în chip de frunze de iederă şi de muşchi verde, şi făcând să-i iasă în evidenţă strălucirea umerilor albi, a pletelor lucitoare şi a briliantelor pe care le purta, păşi dreaptă prin mijlocul bărbaţilor care-i făceau loc şi, cu toate că nu se uita la nimeni, surâdea necontenit tuturor; apoi, ca şi cum ar fi acordat tuturora cu mărinimie dreptul de a se bucura de frumuseţea staturii ei învoalte şi a umerilor ei rotunzi, de farmecul sânilor şi al spatelui său, după moda timpului foarte dezgolite, ca şi cum ar fi adus cu ea toată strălucirea balului, se apropie de Anna Pavlovna. Hélene era atât de frumoasă, încât nu numai ca nu era în ea nici o umbră de cochetărie ci, dimpotrivă, parcă era puţin ruşinată de frumuseţea ei care îi uluia şi îi stăpânea pe toţi cei dimprejur. S-ar fi părut – mai mult – că ea dorea chiar să micşoreze efectul frumuseţii ei, dar nu izbutea.

— Quelle belle personne! 48 exclamau toţi când o vedeau.

Vicontele, ca surprins de ceva neobişnuit, strânse din umeri şi-şi plecă ochii în jos când ea se aşeză dinainte-i şi-l lumină şi pe el cu nelipsitul ei zâmbet.

— Madame, je crains pour mes moyens devant un pareil auditoire49, zise el, înclinându-se cu un surâs.

Prinţesa îşi sprijini de tăblia unei măsuţe braţul plin, dezgolit, şi nu găsi cu cale să spună ceva. Zâmbea, în aşteptare. Tot timpul cât ţinu povestirea stătu dreaptă, privind rând pe rând când la braţul ei frumos şi plin, uşor lăsat pe masă, când la şi mai frumosul ei piept, pe rotunjimea căruia îşi potrivea mereu colierul de briliante. Îşi îndrepta mereu cutele rochiei, iar când povestirea o impresiona mai mult, se uita la Anna Pavlovna şi chipul ei lua întocmai expresia care se citea pe chipul doamnei de onoare, ca să se liniştească apoi din nou, în strălucirea unui zâmbet.

Pe urmele prinţesei Hélene venise aici, de la masa de ceai, şi micuţa prinţesă Liza.

— Attendez-moi, je vais prendre mon ouvrage50, rosti ea. Apoi, adresându-se prinţului Ippolit: Voyons, a quoi pensez-vous? Apportez-moi mon ridicule51.

Zâmbind şi vorbind cu toţi deodată, prinţesa stârnise brusc o mişcare generală şi, aşezându-se pe canapea, se cuibărise veselă, cum e mai comod.

— Acum mă simt bine, spuse ea şi, rugându-l pe viconte să povestească, începu să lucreze de zor.

Prinţul Ippolit, care îi adusese săculeţul de lucru, îşi împinse apoi fotoliul mai aproape de ea şi se aşeză alături.

În pofida neobişnuitei lui asemănări cu frumoasa-i soră, le charmant Hippolyte52 era de o urâţenie uimitoare. Trăsăturile chipului său erau aceleaşi ca ale surorii sale, dar, pe când întreaga ei făptură era mereu luminată de un zâmbet tineresc, plin de bucuria vieţii, de mulţumire de sine şi de frumuseţea neobişnuită, clasică, a corpului ei, chipul lui, dimpotrivă, era întunecat de un aer tâmp şi exprima o blazare îngâmfată, iar trupul îi era deşirat şi fără vlagă. Ochii, nasul, gura, toate se strângeau parcă într-o singură strâmbătură, nelămurită, de plictiseală, iar mâinile şi picioarele lui luau întotdeauna poziţii nefireşti.

— Ce n'est pas une histoire de revenants? 53 întrebă el, aşezându-se alături de prinţesă şi ducându-şi grăbit la ochi lornionul, ca şi cum fără de acest instrument n-ar fi putut începe să vorbească.

— Mais non, mon cher54, zise povestitorul, strângând din umeri cu mirare.

— C'est que je déteste les histoires de revenants55, spuse prinţul Ippolit cu o intonaţie din care se vedea bine că abia după ce rostise aceste vorbe îşi dăduse seama de înţelesul lor.

După siguranţa de sine cu care vorbise, nimeni nu ştia dacă spusese ceva deosebit de inteligent sau o curată gogomănie. Purta un frac verde-închis, pantaloni de culoarea cuisse de nymphe effrayée56, după cum spunea chiar el, ciorapi lungi şi pantofi cu cataramă.

Le Vicomte57 povesti cu mult farmec o anecdotă care făcuse pe atunci înconjurul saloanelor, că, anume, ducele d'Enghien ar fi avut obiceiul să vină în taină la Paris pentru a se întâlni cu mademoiselle George58, că odată s-ar fi întâmplat să dea la ea acasă de Bonaparte, care se bucura şi el de favorurile renumitei actriţe, şi că, dând cu ochii de duce, Napoleon ar fi căzut într-unul dintre acele leşinuri de care era cuprins adeseori, şi s-ar fi aflat deci în mâinile ducelui, prilej de care ducele însă nu profitase, iar mai târziu, Bonaparte s-ar fi răzbunat tocmai pentru mărinimia aceasta şi ar fi pus la cale omorârea ducelui.

Felul său de a povesti era încântător şi plin de interes – mai ales când ajunse acolo unde rivalii se recunosc deodată unul pe altul – şi doamnele, după cât părea, erau foarte mişcate.

— Charmant59, spuse Anna Pavlovna, uitându-se întrebător la mica prinţesă.

— Charmant, şopti mica prinţesă, înfigându-şi acul în lucrul de mână, voind parcă să arate prin aceasta că povestirea îi stârnise într-atâta interesul, încât o împiedica să continue lucrul.

Vicontele aprecie acest omagiu mut şi, surâzându-i recunoscător, îşi urmă povestirea. În acest timp însă Anna Pavlovna, tot uitându-se la Pierre, tânărul care o neliniştea mai mult, observă, că acesta vorbea cam însufleţit şi tare cu abatele, şi se grăbi spre locul unde se ivise primejdia, cu gândul să intervină. Într-adevăr, Pierre izbutise să lege cu abatele o discuţie asupra problemei echilibrului politic, iar abatele, cucerit, se vede, de înflăcărarea naivă a tânărului, îşi desfăşura în faţa lui ideile sale favorite. Şi unul, şi celălalt ascultau cu prea multă naturaleţe şi vorbeau cu prea multă însufleţire, şi acest lucru nu-i era pe plac Annei Pavlovna.

— Întrebi de mijloace? Mijloacele sunt: echilibrul european şi le droit des gens60, spuse abatele. Ar fi de ajuns ca o împărăţie puternică, cum este Rusia, a cărei barbarie o trâmbiţează toţi, să se pună dezinteresat în fruntea unei coaliţii având drept scop echilibrul european, şi pacea ar fi salvată!

— Dar cum vreţi dumneavoastră să găsiţi formula unui asemenea echilibru? Îşi începuse Pierre argumentarea, când iată că se apropie Anna Pavlovna şi, aruncându-i o privire severă tânărului, îl întrebă pe italian cum suportă clima Rusiei.

Faţa italianului îşi schimbă brusc expresia şi luă un aer respingător de ipocrizie mieroasă, obişnuită la el, se vede, ori de câte ori vorbea femeilor.

— Sunt atât de încântat de strălucirea spiritului şi de cultura societăţii în care am avut fericirea să fiu primit, şi mă refer mai cu seamă la societatea femeilor, încât n-am avut încă vreme să mă mai gândesc şi la climă, spuse el.

Nemai slăbindu-i din ochi, nici pe abate, nici pe Pierre, Anna Pavlovna, ca să-i poată supraveghea mai lesne, îi trase pe amândoi spre grupul comun.

IV.

Între timp se ivise în salon o figură nouă. Această figură nouă era tânărul prinţ Andrei Bolkonski, soţul micii prinţese Liza. Prinţul Bolkonski era un tânăr nu prea înalt şi foarte frumos, cu trăsături bine conturate şi severe. Totul în fiinţa lui, începând cu privirea, obosită şi plictisită, şi până la pasul liniştit şi măsurat, prezenta cel mai izbitor contrast cu făptura micii şi vioaiei sale soţii. Se vedea bine că toţi cei din salon nu numai că-i erau prea bine cunoscuţi, dar îl şi plictiseau până-ntr-atât, încât nici să se uite la dânşii ori să-i asculte vorbind nu mai era în stare decât cu greu. Dintre toate aceste chipuri ce-i erau de nesuferit, chipul drăgălaşei sale soţii, pe cât se părea, îl plictisea cel mai tare. Cu o grimasă, care-i schimonosea obrazul frumos, el îşi întoarse faţa de la ea. Sărută mâna Annei Pavlovna şi, uitându-se printre gene, îmbrăţişă cu privirea întreaga adunare.

— Vous vous enrôlez pour la guerre, mon prince? 61 întrebă Anna Pavlovna.

— Le général Koutouzoff, spuse Bolkonski, apăsând pe ultima silabă, zoff, aşa cum fac francezii, a bien voulu de moi pour aide-de-camp…62

— Et Lise, votre femme? 63

— Va pleca la ţară.

— Cum de vă lasă inima să ne lipsiţi de fermecătoarea dumneavoastră soţie?

— André, i se adresă soţia lui, cu aceeaşi cochetărie cu care se adresa şi celorlalţi, nu ştii ce istorie ne-a povestit vicontele despre mademoiselle George şi Bonaparte!

Prinţul încruntă sprâncenele şi întoarse capul. Pierre, care din clipa intrării prinţului Bolkonski nu-şi mai luase de la el privirea prietenoasă şi plină de bucurie, se apropie şi-l prinse de braţ. Fără să se întoarcă, prinţul Andrei îşi strâmbă din nou obrazul într-o grimasă de nemulţumire şi dojană pentru acela care-l apuca aşa de braţ, dar, dând cu ochii de chipul zâmbitor al lui Pierre, îi răspunse printr-un surâs neaşteptat de blând şi de prietenos.

— Ia te uită! Iată-te şi pe tine păşind în înalta societate! Îi spuse el.

— Ştiam că ai să fii şi dumneata aici, răspunse Pierre. Vin astă-seară la masă la dumneata, adăugă el încet, ca să nu-l stingherească cumva pe vicontele care-şi continua povestirea. Se poate?

— Nu, nu se poate, spuse prinţul Andrei râzând, şi-i strânse mâna spre a-i da lui Pierre să înţeleagă că nici nu trebuie să mai întrebe.

Voi să mai spună ceva, dar în aceeaşi clipă se ridicară prinţul Vasili şi fiica lui, iar bărbaţii se sculară şi ei în picioare ca să le facă loc să treacă.

— Pe mine vă rog să mă iertaţi, scumpul meu viconte, spuse prinţul Vasili franţuzului, trăgându-l îndatoritor de mânecă în jos, spre a-l împiedica să se ridice de pe scaun. Această nesuferită recepţie a ambasadorului pe mine mă lipseşte de o plăcere, iar pe dumneavoastră vă întrerupe. Îmi pare foarte rău că trebuie să părăsesc încântătoarea dumneavoastră serată, se adresă el Annei Pavlovna.

Fiica lui, prinţesa Hélene, ţinându-şi graţios faldurile rochiei de bal, îşi făcu drum printre scaune, iar zâmbetul strălucea şi mai luminos pe frumosul ei chip. Pierre se uita cu ochi plini de admiraţie, aproape speriaţi, la această frumuseţe, când ea-i trecu pe dinainte.

— E foarte frumoasă! Spuse prinţul Andrei.

— Foarte! Răspunse Pierre.

În tăcere, prinţul Vasili îl luă pe Pierre de braţ şi se adresă Annei Pavlovna:

— Domesticeşte-mi ursul acesta, spuse el. Uite-l, de o lună de zile stă la mine şi de-abia azi îl văd ieşind în lume pentru întâia dată. Nimic nu e mai necesar unui tânăr decât societatea femeilor inteligente.

V.

ANNA PAVLOVNA ZÂMBI şi făgădui să se ocupe de Pierre, despre care ştia că se înrudeşte după tată cu prinţul Vasili. Doamna în vârstă, care stătuse până atunci cu ma tante, se ridică grăbită şi-l ajunse pe prinţul Vasili în vestibul. De pe faţa ei dispăruse interesul prefăcut de până atunci. Blândă şi plânsă, figura ei nu mai exprima decât îngrijorare şi teamă.

— Un moment, alteţă! N-ai nimic să-mi spui cu privire la Boris al meu? (Pronunţă numele de Boris, accentuând pe o.) Nu mai pot zăbovi în Petersburg. Spune-mi, te rog, ce veşti pot duce bietului meu băiat?

Neluând în seamă faptul că prinţul Vasili o asculta în silă şi într-un chip aproape nepoliticos, dând chiar semne de nerăbdare, doamna în vârstă îi zâmbea blând şi mişcător şi, ca să nu plece, îl apucă de mână.

— E de ajuns să spui o vorbă suveranului şi va fi mutat numaidecât în gardă, se rugă ea.

— Te rog să crezi că fac tot ce-mi stă în putere, prinţesă, răspunse prinţul Vasili, dar îmi vine greu să-l rog pe suveran; eu te-aş sfătui să te adresezi lui Rumianţev, prin prinţul Goliţân; ar fi mai nimerit!

Doamna în vârstă purta numele de prinţesa Drubeţkaia, numele uneia dintre cele mai bune familii ale Rusiei, dar era săracă, ieşise demult din înalta societate şi-şi pierduse vechile relaţii. Venise acum să ceară mutarea unicului ei fiu în garda imperială. Numai pentru a se putea vedea cu prinţul Vasili se invitase singură şi venise la serata Annei Pavlovna; numai pentru asta ascultase povestea vicontelui. Cuvintele prinţului o speriaseră. Faţa ei, frumoasă odinioară, căpătă o expresie de mânie, care însă nu dură decât câteva clipe. Ea zâmbi din nou şi strânse şi mai tare mâna prinţului Vasili.

— Ascultă-mă, alteţă, rosti ea, eu nu te-am rugat niciodată nimic şi nici nu te voi mai ruga vreodată; niciodată nu ţi-am amintit de prietenia pe care tatăl meu ţi-a arătat-o. Dar acum, pentru numele lui Dumnezeu, fă asta pentru fiul meu şi vei fi salvatorul nostru, se grăbi ea să adauge. Nu, te rog nu te supăra, făgăduieşte-mi! L-am rugat pe Goliţân, dar m-a refuzat. Soyez le bon enfant que vous? Vez été64, spuse ea, străduindu-se să zâmbească, în timp ce ochii i se umplură de lacrimi.

— Papa, întârziem! Spuse, întorcându-şi frumosul cap pe umerii ei de statuie antică, prinţesa Hélene, care aştepta la uşă.

Dar în lumea mare, influenţa este un capital pe care trebuie să ştii să-l păstrezi, ca să nu-l iroseşti. Prinţul Vasili ştia aceasta şi, cum înţelegea că dacă ar fi intervenit pentru toţi cei care veneau să-l roage ar ajunge curând să nu mai poată cere nimic pentru el însuşi, se folosea rareori de influenţa lui. În cazul prinţesei Drubeţkaia el simţi totuşi, după înnoirea rugăminţii ei, ceva ca o mustrare de conştiinţă. Îi adusese aminte un lucru adevărat: primii lui paşi în carieră şi-i datora tatălui ei. În afară de asta, băgase de seamă după purtările ei că era una dintre acele femei, şi mai ales dintre acele mame care, odată ce şi-au pus în gând ceva, nu se lasă până nu izbutesc; iar dacă nu izbutesc, sunt gata să recurgă în fiecare zi, în fiecare ceas, la stăruinţe şi chiar la scene. Această ultimă consideraţie îl înduplecă.

— Chere Anna Mihailovna, spuse el cu obişnuita-i familiaritate şi plictiseală în glas, pentru mine, ceea ce mă rogi e aproape cu neputinţă de îndeplinit, dar, ca să-ţi arăt cât de mult ţin la dumneata şi cât respect memoria răposatului dumitale tată, voi face imposibilul: fiul dumitale va fi transferat în gardă, ai cuvântul meu! Dă mâna! Eşti mulţumită?

— Scumpul meu, eşti un binefăcător! Nu m-am îndoit niciodată de dumneata; ştiam eu cât eşti de bun!

Prinţul dădu să plece.

— Mai stai încă puţin; două cuvinte numai. Une fois passé aux gardes…65 Ea ezită. Eşti în termeni buni cu Mihail Ilarionovici Kutuzov; recomandă-i-l pe Boris ca aghiotant. Atunci aş fi liniştită şi atunci ai fi chiar…

Prinţul Vasili zâmbi.

— Asta nu pot promite. Dumneata nu ştii cât e de asaltat Kutuzov, de când a fost numit comandant suprem. Mi-a spus chiar el că toate cucoanele din Moscova s-au înţeles să-i dea lui odraslele drept aghiotanţi.

— Nu, promite-mi, altfel nu te las, scumpul meu binefăcător.

— Papa, repetă cu acelaşi ton frumoasa fată, întârziem!

— Ei, au revoir66, iartă-mă. Vezi? Mă cheamă.

— Atunci, mâine îi vorbeşti suveranului?

— Negreşit; cât despre Kutuzov, nu promit nimic.

— Nu, nu se poate, făgăduieşte-mi, Basile! Spuse Anna Mihailovna în urma lui, cu un surâs de tânără cochetă, care, de bună seamă, îi fusese cândva firesc, dar care acum nu se mai potrivea deloc cu faţa ei ofilită.

Îşi uitase, se vede, vârsta, şi folosea acum, din obişnuinţă, armele femeieşti de odinioară. Dar, de îndată ce prinţul ieşi, faţa ei îşi recapătă expresia rece, studiată, pe care o avusese mai înainte. Se întoarse la grupul în care vicontele continua să povestească şi se prefăcu iarăşi că ascultă, aşteptând momentul potrivit ca să plece, de vreme ce scopul şi-l atinsese.

— Ei, cum găsiţi această ultimă comedie du sacre de Milan? întrebă Anna Pavlovna. Et la nouvelle comédie des peuples de Genes et de Lucques, qui viennent présenter leurs voeux a M. Buonaparte. M. Buonaparte, assis sur un trône, et exauçant les voeux des nations! Adorable! Non, mais c'est a en devenir folle! On dirait, que le monde entier a perdu la tete.67

Prinţul Andrei zâmbi ironic, privind drept în ochii Annei Pavlovna.

— Dieu me la donne, gare a qui la touche„, spuse el (cuvintele lui Bonaparte din clipa încoronării). On dit qu'il a été tres beau en prononçant ces paroles, 68 adăugă el, şi de data aceasta repetă aceleaşi cuvinte în italieneşte: „Dio me la dona, guai a chi la tocca”.

— J'espere enfin, urmă Anna Pavlovna, que ça a été la goutte d'eau qui fera déborder le verre. Les souverains ne peuvent plus supporter cet homme, qui menace tout.69

— Les souverains? Je ne parle pas de la Russie, spuse vicontele curtenitor şi urmă deznădăjduit: Les souverains, madame! Qu'ont ils fait pour Louis XVII, pour la reine, pour madame Elisabeth? Rien, continuă el cu însufleţire. Et croyez-moi, ils subissent la punition pour leur trahison de la cause des Bourbons. Les souverains? Ils envoient des ambassadeurs complimenter l'usurpateur.70

Şi-şi schimbă iar poziţia pe scaun, oftând dispreţuitor. Prinţul Ippolit, care până atunci îl măsurase îndelung pe viconte prin lornion, se întoarse deodată spre mica prinţesă, îi ceru un ac şi începu să-i arate, desenând cu acul pe masă, blazonul familiei Condé. Îi tălmăcea acest blazon cu un aer atât de important, ca şi cum prinţesa l-ar fi rugat să i-l deseneze.

— Bâton de gueules, engrelé de gueules d'azur, maison Condé, 71 o lămuri el.

Prinţesa, surâzătoare, asculta.

— Dacă cumva Bonaparte rămâne încă un an pe tronul Franţei, reluă vicontele firul convorbirii, cu aerul omului care nu ascultă spusele altora şi, în chestiuni cunoscute de el, mai bine decât de oricine, îşi urmează numai şirul gândurilor, atunci lucrurile vor ajunge mult prea departe. Prin intrigi, violenţe, deportări şi execuţii, societatea franceză şi înţeleg prin asta buna societate – va fi nimicită pentru totdeauna şi atuncea…

El strânse din umeri şi-şi desfăcu larg braţele. Pierre ar fi voit să spună şi el ceva: discuţia îl interesa şi pe el; dar Anna Pavlovna, care-l escorta ca o sentinelă, îi tăie vorba:

— Împăratul Alexandru, spuse ea cu gravitatea cu care vorbea ori de câte ori pomenea de familia imperială, a declarat că va da francezilor putinţa de a-şi alege singuri forma de guvernământ. Şi eu cred că nu poate fi nici o îndoială că întreaga naţiune, odată eliberată de sub jugul acestui uzurpator, se va arunca în braţele regelui legitim, adăugă Anna Pavlovna, încercând să fie amabilă cu emigrantul regalist francez.

— E îndoielnic, spuse prinţul Andrei. Monsieur le vicomte72 consideră, absolut pe bună dreptate, că lucrurile au fost împinse cu mult prea departe. Eu socotesc că va fi greu să se mai revină la vechea stare de lucruri.

— După câte am auzit, se amestecă Pierre în discuţie, înroşindu-se tot, aproape întreaga nobilime a şi trecut de partea lui Bonaparte.

— Asta o spun bonapartiştii, zise vicontele, fără să se uite la Pierre. Astăzi e greu să cunoşti opinia publică din Franţa.

— Buonaparte l'a dit73, rosti Andrei cu un zâmbet ironic. (Se vedea că vicontele nu-i era pe plac şi că, deşi nici nu se uita la dânsul, lui îi era adresată animozitatea din vorbele sale.) „Je leur ai montré le chemin de la gloire”, îşi urmă el gândul după o scurtă tăcere, repetând iarăşi cuvintele lui Napoleon, „ils n'en ont pas voulu; je leur ai ouvert mes antichambres, ils se sont précipités en foule”… Je ne sais pas a quel point il a en le droit de le dire.74

— Aucun75, ripostă vicontele. După asasinarea ducelui, până şi cei mai părtinitori dintre oameni au încetat de a mai vedea în el un erou. şi meme ça a été un héros pour certaines gens, zise vicontele, adresându-se Annei Pavlovna, depuis l'assassinat du duc il y a un martyr de plus dans le ciel, un héros de moins sur la terre.76

Nici nu avuseseră timpul, Anna Pavlovna şi ceilalţi, să arate printr-un zâmbet că preţuiau aceste cuvinte ale vicontelui, şi Pierre se amestecă din nou în discuţie, iar Anna Pavlovna, cu toate că presimţise că avea să rostească iar ceva ce nu se cuvenea, nu-l mai putu împiedica.

— Executarea ducelui d'Enghien, spuse Pierre, a fost o necesitate de stat; şi eu văd chiar un act de generozitate în faptul că Napoleon n-a pregetat să ia asupra sa răspunderea întreagă a acestei fapte.

— Dieu! Mon Dieu! 77 şopti, înspăimântată, Anna Pavlovna.

— Comment, M. Pierre, vous trouvez que l'assassinat est grandeur d'âme78, vorbi mica prinţesă, zâmbind şi trăgându-şi lucrul spre ea.

— Ah! Oh! Se auziră câteva voci.

— Capital! 79 exclamă prinţul Ippolit în englezeşte, lovindu-se cu palma peste genunchi.

Vicontele ridică doar din umeri.

Pierre măsură solemn toată societatea, privind pe deasupra ochelarilor.

— Am motive să vorbesc aşa, continuă el cu înverşunare, pentru că Burbonii au fugit din faţa revoluţiei, lăsând poporul pradă anarhiei; numai Napoleon a ştiut să înţeleagă revoluţia, s-o biruiască, şi, de aceea, pentru binele obştesc, el nu putea să se oprească în faţa vieţii unui singur om.

— Nu doriţi să treceţi la masa cealaltă? Interveni Anna Pavlovna.

Dar Pierre, fără să-i răspundă, îşi continuă discursul.

— Nu, rosti el cu însufleţire crescândă, Napoleon este mare, fiindcă el s-a ridicat deasupra revoluţiei, fiindcă el i-a înăbuşit abuzurile, păstrând tot ceea ce era bun în ea, egalitatea cetăţenilor, şi libertatea cuvântului, şi a presei, şi numai de aceea a dobândit puterea!

— Da, nimic de zis, dacă el, luând puterea, nu s-ar fi folosit de ea pentru asasinat, ci ar fi trecut-o regelui de drept, spuse vicontele; atunci şi eu l-aş fi socotit un om cu adevărat mare.

— Asta n-ar fi putut-o face! Poporul i-a dat lui puterea tocmai pentru ca să-l scape de Burboni şi fiindcă vedea în el un titan! Revoluţia a fost un fapt măreţ, continuă monsieur Pierre, dându-şi pe faţă prin această frază îndrăzneaţă toată tinereţea lui clocotitoare şi dorinţa de a-şi face cunoscute cât mai curând ideile.

— Revoluţia şi regicidul sunt fapte măreţe? După aceea… dar nu voiţi să treceţi la masa cealaltă? Repetă Anna Pavlovna.

— Contrat social80, surâse blând vicontele.

— Eu nu vorbesc de regicid. Eu vorbesc de idee!

— Da, ideea jafului, a omorului şi a regicidului, întrerupse iarăşi o voce ironică.

— Acestea au fost excese, bineînţeles, dar nu în ele stă adevărata însemnătate a revoluţiei; însemnătatea ei stă în drepturile omului, în emanciparea de prejudecăţi, în egalitatea cetăţenilor. Şi toate aceste idei Napoleon le-a păstrat neştirbite.

— Libertatea şi egalitatea, spuse cu dispreţ vicontele, ca şi cum s-ar fi hotărât în sfârşit, în mod serios, să-i arate acestui tinerel toată prostia spuselor lui.

— Ele nu sunt decât vorbe răsunătoare, care s-au compromis demult. Cui nu-i place libertatea şi egalitatea? Însuşi Mântuitorul ne-a propovăduit libertatea şi egalitatea. Oare după revoluţie oamenii au devenit mai fericiţi? Dimpotrivă. Noi voiam libertatea, iar Bonaparte a sugrumat-o.

Prinţul Andrei se uita, cu un zâmbet pe buze, când la Pierre, când la viconte, când la gazdă. În primul moment, după izbucnirea lui Pierre, Anna Pavlovna, cu tot tactul ei modern, se înspăimântase; dar când văzu că, neluând în seamă ieşirea lui Pierre şi cuvintele lui profanatoare, vicontele nu-şi pierduse cumpătul, şi când îşi dădu seama că atenţia nu mai putea fi abătută de la vorbele acestea, ea îşi adună puterile şi, alăturându-se vicontelui, tăbărî pe orator:

— Mais, mon cher monsieur Pierre81, spuse ea, cum justifici dumneata pe un om mare, care a fost în stare să execute fără judecată şi fără vină un duce sau, în sfârşit, măcar şi un om de rând?

— Iar eu aş întreba, zise vicontele, cum justifică monsieur evenimentele din 18 Brumar? Nu sunt ele o înşelătorie? C'est un escamotage, qui ne ressemble nullement a la maniere d'agir d'un grand homme82.

— Dar prizonierii din Africa, pe care i-a ucis? Întrebă mica prinţesă. Ce îngrozitor!

Şi strânse din umeri.

— Cest un roturier, vous aurez beau dire83, intră în vorbă prinţul Ippolit.

Monsieur Pierre nu ştia cui să răspundă mai întâi; se uită la toţi pe rând şi zâmbi. Zâmbetul la el n-avea însă aceeaşi semnificaţie ca la ceilalţi oameni; nu era o simplă trecere de la gravitate la veselie. La el, dimpotrivă, atunci când i se ivea zâmbetul, faţa lui, pierzându-şi deodată expresia serioasă şi oarecum ursuză pe care o avusese, apărea cu desăvârşire o alta: copilăroasă, blândă, prostuţă chiar, şi având acrul că cere iertare.

Pentru viconte, care-l vedea atunci întâia dată, deveni limpede că acest iacobin e departe de a fi la fel de cumplit cum îi erau cuvintele. Tăcuseră cu toţii.

— Cum vreţi să vă răspundă la toţi deodată? Zise prinţul Andrei. Şi, afară de asta, între acţiunile unui bărbat de stat trebuie să deosebim acţiunile omului de onoare, acelea ale comandantului de oşti şi acelea ale împăratului. Mie aşa mi se pare.

— Da, da, se-nţelege, încuviinţă Pierre, bucuros că îi venise cineva în ajutor.

— E cu neputinţă să nu recunoaştem, continuă prinţul Andrei, că Napoleon, ca om, e mare la podul de la Arcola sau în lazaretul din Jaffa unde dă mâna cu ciumaţii, dar… dar mai sunt şi alte fapte, care cu greu îi pot fi justificate.

Prinţul Andrei, care era vădit că dorise să atenueze lipsa de abilitate din vorbele lui Pierre, se ridică să plece şi făcu un semn soţiei sale.

În clipa aceea, prinţul Ippolit se ridică deodată în picioare şi, făcând semn cu mâinile, îi opri pe toţi şi stărui să mai şadă puţin, spunându-le:

— Ah! Aujourd'hui on m'a raconté une anecdote moscovite, charmante: il faut que je vous en régale. Vous m'excusez, vicomte, il faut que je raconte en russe. Autrement on ne sentira pas le sel de l'histoire.84

Şi prinţul Ippolit începu să vorbească ruseşte, în jargonul în care vorbesc francezii care n-au stat mai mult de un an în Rusia. Cu atâta însufleţire şi atât de insistent ceruse prinţul Ippolit să-i fie ascultată povestirea, încât toată lumea rămase pe loc.

— La Moscou este o cucoană, une dame. Şi ea este foarte sgârcit. La ea trebuie doi valets de pied85 pentru cupeu. Dar să fie statur foarte înalt. Acest era gustul ei. Şi la ea fost une femme de chambre86 şi mai înalt de statur. Ea zise…

Aci prinţul stătu să se gândească: se vedea cu câtă trudă îşi chibzuia cuvintele.

— Ea zise… da, ea zise: „Fetiţo (a la femme de chambre), îmbracă livrea şi mergi cu mine cu cupeu fair des visites”87.

Aci prinţul Ippolit pufni în râs şi râse cu hohote, luând-o cu mult înaintea ascultătorilor săi, ceea ce făcu o impresie cu totul în defavoarea povestitorului. Totuşi, mulţi zâmbiră, şi printre aceştia erau şi doamna în vârstă, şi Anna Pavlovna.

— Ea a plecat. Dar brusc început mare vânt, fetiţa pierdut pălăria, şi părul lung despletit…

Aici, nu se mai putu stăpâni şi izbucni deodată într-un râs sacadat, adăugind printre hohote:

— Şi toată lumea aflat…

Cu asta se sfârşea anecdota. Deşi ar fi fost greu de înţeles pentru ce o povestise, şi mai ales pentru ce trebuise neapărat să o povestească pe ruseşte, totuşi Anna Pavlovna şi ceilalţi apreciară iscusinţa omului de lume, a prinţului Ippolit, care făcuse astfel să se încheie atât de plăcut izbucnirea nelalocul ei şi cu totul lipsită de tact a lui monsieur Pierre. Discuţia care urmă după anecdotă se risipi în mărunţişuri fără însemnătate, în nimicuri în legătură cu balul viitor sau cu acela care avusese loc, ori în legătură cu spectacolele şi cu întrebarea: când şi unde se vor vedea fiecare unul cu altul.

VI.

MULŢUMIND ANNEI PAVLOVNA pentru această charmante soirée88, invitaţii începură să se retragă.

Pierre se purtă stângaci. Înalt, gras, spătos, cu mâinile mari şi roşii, el nu se pricepea nici să intre într-un salon şi mai puţin încă să iasă, adică să spună şi el ceva plăcut înainte de plecare. Pe lângă aceasta, mai era şi distrat.

La plecare, în locul pălăriei luă tricornul cu panaş al unui general şi-l ţinu în mână, trăgând mereu de pompon, până când generalul se văzu nevoit să i-l ceară. Dar toată această purtare distrată şi toată nepriceperea lui de a-şi face intrarea şi de a conversa într-un salon, erau compensate de bunătatea, de simplitatea şi de modestia lui.

Anna Pavlovna se întoarse către el, îi făcu semn cu capul şi, arătându-i cu creştinească blândeţe că-i iertase izbucnirea de adineauri, îi spuse:

— Nădăjduiesc să te mai văd, dar nădăjduiesc de asemenea că-ţi vei schimba părerile, dragul meu monsieur Pierre.

Când o auzi vorbindu-i astfel, el nu-i răspunse nimic; se înclină doar şi-şi mai arătă încă o dată zâmbetul bun, care nu voia să spună decât atât: „Părerile ca părerile, dar vedeţi ce băiat bun şi de treabă sunt!” Şi cu toţii, chiar şi Anna Pavlovna, simţiră fără să vrea acest lucru.

Prinţul Andrei ieşise în vestibul şi, lăsându-şi umerii în voia valetului care-i punea pelerina în spinare, asculta cu indiferenţă flecăreala soţiei lui cu prinţul Ippolit, care ieşise şi el în antreu, gata de plecare. Acesta sta în faţa drăgălaşei prinţese însărcinate şi o privea stăruitor, prin lornion.

— Du-te, Annette, să nu răceşti, spuse mica prinţesă, despărţindu-se de Anna Pavlovna. Cest arreté89, adăugă ea încet.

Anna Pavlovna izbutise tocmai să pună la cale împreună cu Liza căsătoria dintre Anatol şi cumnata micii prinţese.

— Mă bizui pe dumneata, scumpă prietenă, spuse Anna Pavlovna tot în şoaptă, întâi scrie-i ei şi spune-mi apoi comment le pere envisagera la chose. Au revoir90, şi ieşi din vestibul.

Prinţul Ippolit se apropie de mica prinţesă şi, aplecându-se mult spre ea, începu să-i spună ceva pe şoptite.

Doi valeţi, unul al prinţesei, celălalt al lui, unul ţinând un şal, celălalt un pardesiu, aşteptau sfârşitul discuţiei, şi le ascultau franţuzeasca pe care n-o pricepeau, având aerul că înţeleg, numai că nu vor să arate. Prinţesa, ca întotdeauna, vorbea zâmbind şi asculta râzând.

— Sunt foarte bucuros că nu m-am dus la ambasador, spuse prinţul Ippolit, curată plictiseală! A fost o seară minunată. Nu-i aşa? Minunată!

— Se spune că balul va fi splendid, zise prinţesa, ridicându-şi puţin buza umbrită de puf. Toate femeile frumoase din societatea bună vor fi acolo.

— Nu toate, de vreme ce nu vei fi şi dumneata acolo; nu toate, spuse prinţul Ippolit, râzând încântat şi, luând şalul din mâna valetului pe care numai cât nu-l îmbrânci, începu să-l potrivească pe umerii prinţesei. Şi, din neîndemânare sau făcând anume (nimeni n-ar fi putut spune), el lăsă să-i zăbovească mâinile cam prea mult pe umerii ei, chiar după ce şalul era gata aşezat, dând impresia că o îmbrăţişează.

Cu multă graţie şi zâmbind întruna, ea se desprinse, se întoarse şi-şi privi soţul. Prinţul Andrei stătea cu ochii închişi: văzându-l aşa, l-ai fi crezut obosit şi somnoros.

— Eşti gata? O întrebă el, ocolindu-i privirile.

Prinţul Ippolit îşi trase grăbit pe mâneci pardesiul care, la dânsul, aşa cum cerea ultima modă, atârna până mai jos de călcâie şi, împiedicându-se în el, dădu fuga la scară pe urma prinţesei, pe care valetul o ajuta să se urce în cupeu.

— Princesse, au revoir91, strigă el, încurcându-se în limbă tot aşa cum se încurca în picioare.

Ferindu-şi rochia, prinţesa intră în întunericul cupeului; bărbatul ei îşi potrivea sabia la şold; prinţul Ippolit, sub motiv că vrea să le ajute, îi încurca pe toţi.

— Daţi-mi voie, stimate domn, i se adresă sec şi neprietenos, în ruseşte, prinţul Andrei, pe care prinţul Ippolit îl împiedica să treacă.

— Te aştept, Pierre, răsună, prietenoasă şi blândă de data aceasta, aceeaşi voce, a prinţului Andrei.

Vizitiul trase de hăţuri şi cupeul se urni huruind. Prinţul Ippolit râdea sacadat, stând pe scară şi aşteptând să vină vicontele, căruia îi promisese să-l conducă acasă.

— Eh bien, mon cher, votre petite princesse est tres bien, tres bien, spuse vicontele, luând loc în cupeu lângă Ippolit. Mais tres bien, şi-şi sărută vârfurile degetelor. Et tout-a-fait française.92

Ippolit râse pe înfundate.

— Et savez-vous que vous etes terrible avec votre petit air innocent? Continuă vicontele. Je plains le pauvre mari, ce petit officier, qui se donne des airs de prince régnant.93

Ippolit pufni din nou şi spuse printre hohotele de râs:

— Et vous disiez, que les dames russes ne valaient pas les dames françaises. Il faut savoir s'y prendre.94

Sosit puţin înaintea gazdei, Pierre, ca prieten al casei, intrase în cabinetul prinţului Andrei şi se trântise pe divan. Luase dintr-un raft prima carte care-i venise la îndemână (erau comentariile lui Caesar) şi, proptit în coate, începuse, deschizând-o la întâmplare, s-o citească de pe la mijloc.

— Ce ţi-a venit să te porţi aşa cu mademoiselle Scherer? Să ştii că acum are să se îmbolnăvească de-a binelea, rosti, intrând în cabinet, prinţul Andrei, frecându-şi mâinile albe şi mici.

Pierre se răsuci cu tot corpul, făcând să trosnească arcurile divanului sub el, îşi întoarse faţa jovială spre prinţul Andrei, îi zâmbi şi-i făcu un semn cu mâna.

— Nu, fără glumă, abatele ăsta e un om foarte interesant, numai că înţelege lucrurile oarecum altfel… După mine, pacea eternă este posibilă, dar… nu ştiu cum să-ţi explic asta… dar nu printr-un echilibru politic.

Pe prinţul Andrei nu-l interesau, se vede, problemele acestea abstracte.

— Nu se poate, mon cher95, să spui oriunde tot ce-ţi trece prin cap. Ei, ai luat în sfârşit o hotărâre? Intri în cavaleria de gardă sau preferi diplomaţia? Întrebă prinţul Andrei după o scurtă tăcere.

Pierre se ridică, aşezându-se cu picioarele strânse sub el.

— Închipuieşte-ţi că tot nu ştiu încă! Niciuna, nici alta nu-s pe placul meu.

— Dar în fine, trebuie să te hotărăşti pentru ceva! Tatăl tău aşteaptă.

Pierre fusese trimis încă de la vârsta de zece ani în străinătate, însoţit de preceptor, un abate, şi rămăsese acolo până la douăzeci de ani. Când se înapoie la Moscova, tatăl său îl concedie pe abate şi îi spuse tânărului: „Acuma, du-te şi tu la Petersburg, ia aminte la ce vezi şi alege. Eu sunt de acord cu orice alegi. Iată scrisoarea către prinţul Vasili, iată bani. Scrie-mi despre toate şi te voi ajuta în toate”. Trecuseră trei luni de când Pierre îşi tot alegea o carieră şi nu făcea nimic. Despre această alegere îi vorbea acum prinţul Andrei. Pierre îşi frecă uşor fruntea.

— Să ştii că trebuie să fie mason, spuse el, tot cu gândul la abatele pe care-l întâlnise la serată.

— Toate astea-s prostii, îl întrerupse prinţul Andrei din nou. Să vorbim mai bine despre ceea ce te interesează. Ai fost la regimentul de gardă-călare?

— Nu, n-am fost, dar iată ce mi-a trecut prin cap şi voiam să-ţi spun şi dumitale. Suntem în plin război împotriva lui Napoleon. Dacă ar fi vorba de un război pentru libertate, aş fi înţeles şi m-aş fi dus cel dintâi să mă înrolez în armată; dar să ajuţi Anglia şi Austria împotriva celui mai mare om din lume… asta nu se cade…

Prinţul Andrei nu putu decât să ridice din umeri la vorbele copilăreşti ale lui Pierre. Voia să-i dea să-nţeleagă că la asemenea prostii nici nu încape răspuns; şi într-adevăr, la această întrebare naivă cu greu ar fi putut găsi cineva alt răspuns decât ceea ce i se păru prinţului Andrei nimerit să spună:

— Dacă toţi ar lupta numai după convingerile lor personale, atunci n-ar mai fi război, zise el.

— Minunat ar fi! Zise Pierre.

Prinţul Andrei zâmbi.

— Se prea poate să fie minunat, dar asta nu se va întâmpla niciodată…

— Uite, dumneata de pildă, pentru ce pleci în război? Întrebă Pierre.

— Pentru ce? Nici eu nu ştiu! Aşa trebuie. Şi în afară de asta eu plec… şi se opri… eu plec pentru că viaţa asta, pe care o duc aici, viaţa asta nu e pentru mine!