VII.

DIN ODAIA ALĂTURATA se auzi foşnetul unei rochii. Prinţul Andrei tresări, ca şi cum s-ar fi dezmeticit, şi faţa lui căpătă aceeaşi expresie pe care o avusese în salonul Annei Pavlovna. Pierre îşi dădu jos picioarele de pe divan. Prinţesa intră. Avusese timpul să-şi pună altă rochie, de casă, dar tot atât de elegantă şi de proaspătă. Prinţul Andrei se ridică, oferindu-i, politicos, fotoliul.

— Pentru ce, mă gândesc adesea, începu ea în franţuzeşte ca totdeauna, în timp ce se aşeza grăbită şi cu grijă în fotoliu, pentru ce nu s-a măritat Annette? Cât sunteţi de nătângi, messieurs, că nu v-aţi însurat niciunul cu ea! Vă rog să mă iertaţi, dar nu vă pricepeţi defel la femei. Şi dumneata, arţăgos mai eşti, monsieur Pierre!

— Mă cert şi cu soţul dumneavoastră mereu; nu înţeleg pentru ce vrea să plece în război, spuse Pierre, adresându-se prinţesei fără urmă de jenă (destul de firească în relaţiile dintre un bărbat tânăr şi o femeie, la fel de tânără).

Prinţesa avu o tresărire. De bună seamă, cuvintele lui Pierre îi scormoniseră rana.

— Sigur, şi eu îi spun acelaşi lucru! Răspunse ea. Nu înţeleg, hotărât, nu sunt în stare să înţeleg pentru ce bărbaţii nu pot trăi fără război? Pentru ce noi, femeile, nu cerem nimic şi n-avem nevoie de nimic? Iată, fii arbitrul nostru. Îi tot spun mereu: aici e aghiotantul unchiului meu, are cea mai strălucită situaţie. Toţi îl cunosc şi-l preţuiesc. Nu mai departe decât zilele acestea, în casa Apraxinilor, am auzit cu urechile mele cum întreba o doamnă: c'est ça le fameux prince André?” Ma parole d'honneur! 96 Râse. Aşa e primit în toate părţile! Ar putea foarte uşor să ajungă şi aghiotant imperial. Ştii, împăratul i-a vorbit foarte binevoitor. Am discutat şi cu Annette: lucrul acesta s-ar putea aranja foarte uşor. Dumneata ce crezi?

Pierre se uită la prinţul Andrei şi, băgând de seamă că discuţia aceasta nu era pe placul prietenului său, nu răspunse nimic.

— Când plecaţi? Întrebă el.

— Ah! Ne me parlez pas de ce départ, ne m'en parlez pas. Je ne veux pas en entendre parler97, rosti prinţesa, cu tonul acela capricios şi cochet pe care-l avusese în discuţia din salon cu Ippolit şi care se vedea bine că nu se potrivea deloc aici, în cercul acesta de familie, din care Pierre părea că face parte. Astăzi, când m-am gândit că va trebui să mă lipsesc o vreme de aceste relaţii care-mi sunt dragi… Şi pe urmă, ştii, André? Şi-şi privi cu înţeles bărbatul: J'ai peur, j'ai peur! 98 şopti ea, înfiorându-se.

Prinţul Andrei se uită la ea ca şi cum ar fi fost surprins că, în afară de el şi de Pierre, s-ar mai afla cineva în cameră; totuşi, cu o politeţă rece, se adresă soţiei sale:

— De ce ţi-e frică, Liza? Nu pot înţelege de ce ţi-e frică! Zise el.

— Ce egoişti sunt bărbaţii! Toţi, toţi sunt egoişti! Pentru o toană, un capriciu al lui, Dumnezeu ştie pentru ce, mă părăseşte, mă înmormântează la ţară!

— Cu tatăl meu şi cu sora mea, nu uita, spuse liniştit prinţul Andrei.

— Sunt ca şi singură fără prietenii mei… Şi-ai vrea să nu-mi fie frică!

Tonul ei era acum mânios; buza i se ridicase, nemaidând feţei o expresie veselă, ci o înfăţişare de sălbăticiune, de veveriţă. Ea tăcea acum, ca şi cum ar fi găsit nepotrivit să vorbească de sarcină în faţa lui Pierre, când de fapt tocmai asta o frământa cel mai mult.

— Totuşi n-am înţeles de quoi vous avez peur99, rosti prinţul Andrei răspicat, fără să-şi ia privirile de la soţia lui.

Prinţesa se înroşi toată şi făcu un gest disperat cu mâna.

— Non, André, je dis que vous avez tellement, tellement changé…100

— Doctorul te-a sfătuit să te culci devreme, zise prinţul Andrei. Ar fi bine să te duci la culcare.

Prinţesa nu răspunse şi deodată buza ei mică, umbrită de un pufuleţ, începu să-i tremure. Prinţul Andrei se ridică, strânse din umeri şi începu să măsoare odaia cu pasul.

Pierre se uita prin ochelari, mirat şi naiv, când la el, când la prinţesă, şi schiţă o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să se ridice şi el, dar se răzgândi încă o dată.

— Ce-mi pasă că monsieur Pierre e aici! Izbucni mica prinţesă, şi obrazul frumos i se schimonosi deodată a plâns. De mult voiam să te întreb, André: de ce te-ai schimbat aşa de mult faţă de mine? Ce ţi-am făcut? Pleci la război; n-ai milă de mine! Pentru ce?

— Lise! Numai atât zise prinţul Andrei, dar în cuvântul acesta era şi rugăminte, şi ameninţare şi, mai ales, siguranţa că se va căi ea singură de ce-i spusese; totuşi prinţesa continuă, pripindu-se:

— Te porţi cu mine de parc-aş fi o bolnavă, sau un copil. Crezi că eu nu văd? Aşa erai acum câteva luni?

— Lise, te rog să încetezi, spuse prinţul Andrei şi mai semnificativ.

Pierre, din ce în ce mai tulburat pe măsură ce înainta discuţia, se ridică şi se apropie de prinţesă. Se vedea că nu putea suporta vederea lacrimilor şi era cât pe-aci să-l apuce şi pe el plânsul.

— Liniştiţi-vă, prinţesă. Vi s-a părut aşa, fiindcă, vă încredinţez, mi s-a întâmplat chiar mie să mă întreb… de ce… pentru ce… Nu, iertaţi-mă, un străin e de prisos… Nu se poate, liniştiţi-vă… Pe mine să mă iertaţi…

Prinţul Andrei îl opri, apucându-l de mână.

— Nu se poate, rămâi, Pierre! Prinţesa, care e atât de bună, nu va voi să mă lipsească de plăcerea de a petrece o seară cu tine.

— Numai la dânsul se gândeşte! Zise prinţesa, nemaiputându-şi reţine lacrimile.

— Lise, rosti sec prinţul Andrei, ridicând aşa fel tonul, încât să arate că era la capătul răbdării.

Deodată aerul de veveriţă înfuriată de pe chipul frumos al prinţesei făcu loc unei fermecătoare expresii de teamă, ce nu putea trezi decât compătimire; ea îşi privi bărbatul pe sub sprâncene, cu ochii ei minunaţi, şi pe chipul ei se aşternu acea expresie de sfială şi supunere a câinelui care se ştie vinovat şi dă repede, dar timid, din coada lăsată în jos.

— Mon Dieu! Mon Dieu! 101 exclamă prinţesa şi, potrivindu-şi cu o mână cutele rochiei, se apropie de soţul ei şi-l sărută pe frunte.

— Bonsoir, Lise102, spuse prinţul Andrei ridicându-se şi, respectuos, ca unei persoane străine, îi sărută mâna.