VIII.

Cei doi prieteni rămaseră tăcuţi. Niciunul, nici celălalt nu deschidea discuţia. Pierre se uita la prinţul Andrei; prinţul Andrei îşi freca uşor fruntea cu mâna lui mică.

— Haidem să cinăm, spuse el cu un oftat, ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă.

Intrară într-o sufragerie elegantă, bogat mobilată. Totul, de la şervete până la argintărie, porţelanuri şi cristaluri, purta pecetea aceea deosebită a lucrurilor noi, caracteristică gospodăriilor de tineri căsătoriţi. Cina era în toi când prinţul Andrei se sprijini cu coatele de masă şi, ca un om care demult are ceva pe suflet şi se hotărăşte brusc să se destăinuie, într-o stare de iritare nervoasă în care Pierre nu-şi văzuse până atunci niciodată prietenul, începu să vorbească:

— Niciodată, niciodată să nu te însori, dragă prietene; ţine minte sfatul meu: nu te însura până când nu-ţi vei fi spus că ai făcut tot ce ai putut, până când nu vei fi încetat să iubeşti femeia pe care ţi-ai ales-o, până când nu o vei fi cunoscut bine; altfel vei greşi amarnic şi fără putinţă de îndreptare. Însoară-te la bătrâneţe, când nu mai eşti bun de nimic… Altfel se prăpădeşte tot ce este în tine bun şi înălţător. Se iroseşte totul în nimicuri. Da, da, da! Nu te uita la mine cu atâta uimire. Dacă vrei să realizezi ceva în viaţă, vei simţi la fiecare pas că totul s-a sfârşit pentru tine, că toate drumurile îţi sunt închise, afară de drumul saloanelor, unde vei sta alături de toţi lacheii de curte şi de toţi cretinii… Dar, ce să-ţi mai spun!

Făcu un gest energic cu mâna.

Pierre îşi scoase ochelarii, ceea ce făcu să i se schimbe faţa, exprimând şi mai multă bunătate, şi-şi privi uluit prietenul.

— Nevastă-mea, continuă prinţul Andrei, e o femeie minunată. E una dintre acele femei rare, cu care poţi fi liniştit în ce priveşte onoarea! Dar, Dumnezeule, ce n-aş da acum să nu fiu însurat! Tu eşti primul şi singurul om căruia îi destăinuiesc asta, fiindcă mi-eşti drag.

Spunând aceasta, prinţul Andrei semăna şi mai puţin cu acel Bolkonski care, tolănit în fotoliul Annei Pavlovna, rostea printre dinţi, cu ochii pe jumătate închişi, fraze franţuzeşti. Pe faţa lui uscăţivă, fiecare muşchi tremura de încordare nervoasă; ochii lui, în care cu câteva clipe mai înainte părea că se stinsese focul vieţii, străluceau acum cu cea mai curată şi mai vie lumină. Se vedea că, pe cât de apatic se arăta de obicei, pe atât de însufleţit era în clipele de emoţie.

— Tu nu înţelegi pentru ce vorbesc eu aşa, urmă el. Dar vezi că asta-i toată istoria vieţii omeneşti. Tu vorbeşti întruna de Bonaparte, de cariera lui, făcu el, deşi Pierre nici nu-i pomenise de Bonaparte. Vorbeşti de Bonaparte, dar Bonaparte, când înfăptuia ceva, înainta pas cu pas spre ţinta lui. El era liber; nu-l preocupa nimic altceva, în afară de scopul urmărit şi, de aceea, şi-a ajuns scopul. Dar leagă-ţi viaţa de o femeie şi-ţi pierzi toată libertatea, ca un ocnaş pus în lanţuri. Şi tot ce e în tine nădejde şi forţă, toate nu vor mai însemna altceva decât apăsare şi chin al remuşcărilor. Saloane, bârfeli, baluri, vanităţi, nimicuri, iată cercul vrăjit din care nu mai poţi ieşi. Acum plec în război, în cel mai mare război care s-a pomenit vreodată, dar nu ştiu nimic şi nu sunt bun de nimic. Je suis tres aimable et tres caustique103, continuă prinţul Andrei, şi sunt foarte ascultat la Anna Pavlovna. Societatea asta neghioabă fără de care nevastă-mea nu poate trăi… femeile astea… Dacă ai şti ce-s aceste toutes les femmes distinguées104 şi, în general, femeile! Tatăl meu are dreptate. Egoism, vanitate, stupiditate, micime în toate, asta sunt femeile, atunci când se arată aşa cum sunt. Te uiţi la ele când ies în lume şi ţi se pare că e ceva de capul lor; în realitate însă nu sunt bune de nimic, nimic, nimic! Aşa, să nu te însori, dragul meu, să nu te însori, sfârşi prinţul Andrei.

— Mi se pare caraghios, zise Pierre, că tocmai dumneata, dumneata socoteşti că nu mai eşti capabil de nimic şi vorbeşti de viaţa dumitale ca de o viaţă distrusă. Ai totul în faţă. Şi dumneata…

Nu-şi sfârşi gândul, dar până şi tonul cu care vorbise arăta cât de mult îşi preţuia prietenul şi cât aştepta de la el în viitor.

„Cum poate vorbi aşa”? Gândea Pierre. Îl socotea pe prinţul Andrei drept întruchiparea tuturor perfecţiunilor tocmai din pricină că prinţul întrunea în cel mai înalt grad toate calităţile care-i lipseau lui şi care puteau fi exprimate cel mai bine prin cuvintele; puterea voinţei. Pierre admirase întotdeauna calmul prinţului Andrei, purtarea lui egal de măsurată faţă de oamenii de orice rang, memoria lui ieşită din comun, erudiţia lui (citise totul, ştia totul, de toate avea idee); şi, mai presus de orice, puterea lui de muncă şi râvna de a învăţa. Iar adeseori, când lipsa de aptitudini pentru filosofia abstractă de care dădea dovadă prinţul îl surprindea pe Pierre (care avea o deosebită înclinare pentru aceasta), el nu vedea aici slăbiciune, ci forţă.

În cele mai curate, cele mai prieteneşti relaţii, ca şi în legăturile obişnuite, măgulirile şi laudele sunt tot atât de trebuincioase ca şi unsoarea la osii pentru o căruţă.

— Je suis un homme fini105, zise prinţul Andrei. Ce rost are să mai vorbim de mine? Hai mai bine să vorbim despre tine.

Tăcu apoi şi prinse a zâmbi resemnării pe care şi-o surprindea. Zâmbetul acesta se reflectă în aceeaşi clipă pe chipul lui Pierre.

— Dar despre mine parcă are rost să vorbim? Spuse Pierre, lăţindu-şi gura într-un zâmbet senin şi voios. Ce sunt eu? Je suis un bâtard! 106 Şi se îmbujora deodată, ruşinat. Se vedea că făcuse mari sforţări ca să rostească aceasta. Sans nom, sans fortune.107 Ce e drept însă… dar nu mai spuse ce e drept. Deocamdată sunt liber şi mă simt bine. Numai că habar n-am de ce-aş putea să mă apuc! Aş fi vrut să mă sfătuiesc serios cu dumneata.

Prinţul Andrei se uita la el cu ochi blânzi, dar în privirea lui prietenoasă, mângâietoare, se simţea totuşi conştiinţa superiorităţii sale.

— Tu mi-eşti drag, mai cu seamă pentru faptul că eşti singurul om viu în toată lumea asta, a noastră. Zici că te simţi bine. Alege ce pofteşti; e totuna. Vei fi bun oriunde. Doar atâta te-aş sfătui: nu te mai duce la Kuraghinii aceia, termină odată cu viaţa asta! Nici nu-ţi şade bine să te tot ţii de chefuri, de viaţa asta de husar şi de toate celelalte…

— Que voulez-vous, mon cher, spuse Pierre, strângând din umeri, les femmes, mon cher, les femmes! 108

— Nu înţeleg, răspunse prinţul Andrei. Les femmes comme il faut109, asta-i altceva! Dar les femmes ale lui Kuraghin, les femmes et le vin110, asta nu mai înţeleg!

Pierre locuia la prinţul Vasili Kuraghin şi lua parte la petrecerile dezmăţate ale fiului acestuia, Anatol, acela pe care, ca să-l cuminţească, voiau să-l însoare cu sora prinţului Andrei.

— Ştii ce? Spuse Pierre, ca şi cum i-ar fi venit pe neaşteptate o idee fericită: îţi vorbesc serios; m-am gândit demult la asta! Cu viaţa pe care o duc, nu sunt în stare de nimic; nici să hotărăsc ceva, nici să mă gândesc la ceva. Mă doare şi capul, n-am nici bani. Sunt invitat şi astă-seară la Anatol, dar n-am să mă duc.

— Îmi dai cuvântul de onoare că nu te mai duci pe-acolo?

— Pe cuvânt de onoare!

IX.

Era trecut de ora unu noaptea când Pierre ieşi de la prietenul lui. Noaptea era luminoasă, cum sunt la Petersburg nopţile de iunie. Pierre se urcă într-o trăsură de piaţă, cu gândul să se ducă acasă. Dar cu cât se apropia de casă, cu atât simţea că-i va fi cu neputinţă să adoarmă în noaptea aceasta, asemănătoare mai degrabă cu un amurg, sau cu zorile. Vederea străbate departe, prin străzile pustii. Pe drum, Pierre îşi aduse aminte că în seara asta la Anatol Kuraghin trebuia să se adune societatea obişnuită a jucătorilor de cărţi, după care avea să înceapă, ca de obicei, cheful, încheiat cu una dintre distracţiile preferate ale lui Pierre.

„Bine-ar fi să mă duc la Kuraghin”, se gândi el, dar îşi aminti numaidecât de cuvântul dat prinţului Andrei, că nu se va duce la Kuraghin.

În aceeaşi clipă însă, aşa cum se întâmplă cu oamenii zişi fără caracter, simţi o dorinţă nebună să mai guste, o dată măcar, din viaţa aceea dezmăţată, atât de bine cunoscută lui, încât se hotărî pe loc să se ducă. Şi tot în acelaşi moment, îi trecu prin minte că nu avea nici o valoare cuvântul de onoare dat, de vreme ce, înainte de a şi-l da prinţului Andrei, şi-l mai dăduse, tot aşa, prinţului Anatol, făgăduindu-i că va fi invitatul său; în sfârşit, îşi spuse că toate aceste cuvinte de onoare nu sunt decât nişte lucruri convenţionale, care nu au nici un sens prohibitiv, mai cu seamă dacă stai şi te gândeşti că, poate chiar mâine, poţi să mori, sau să ţi se întâmple ceva, atât de neobişnuit, încât nici vorbă n-ar mai putea fi de onoare ori de dezonoare. În prada acestui chip de a judeca, care îi zădărnicea toate planurile şi toate hotărârile, Pierre se afla adeseori. Se duse deci la Kuraghin.

Ajuns în faţa portalului unei case mari, de lângă cazărmile regimentului de gardă-călare, unde se afla locuinţa lui Anatol, Pierre urcă scara luminată şi intră pe uşa deschisă. În antreu nu era nimeni; doar sticle goale pe jos, pelerine, galoşi; duhnea a vin; şi răsunau, ca din depărtare, glasuri şi strigăte.

Jocul şi ospăţul se sfârşiseră, dar invitaţii încă nu plecaseră. Pierre îşi scoase pelerina şi intră în prima cameră, unde zăceau pe masă rămăşiţele supeului şi unde un lacheu, crezând că nimeni nu-l observă, deşerta pe furiş vinul nebăut din pahare. Dintr-o a treia cameră se auzeau hârjoneli, râsete, strigăte de voci cunoscute şi un mormăit de urs. Vreo opt tineri se înghesuiau foarte agitaţi lângă o fereastră deschisă. Alţi trei se jucau cu un pui de urs, pe care unul dintre ei îl ţinea de lanţ, speriindu-i pe ceilalţi.

— Pontez o sută pe Stevens! Strigă unul.

— Ia seama să nu se sprijine! Strigă altul.

— Eu pontez pe Dolohov! Strigă al treilea. Kuraghin, taie!

— Ia lăsaţi-l pe Martin în pace! Aici pariem!

— S-o bei dintr-o răsuflare, altfel ai pierdut! Strigă un al patrulea.

— Iakov! Dă sticla, Iakov! Strigă şi gazda, un tânăr înalt şi chipeş, care stătea în mijlocul grupului, numai cu o cămaşă subţire pe el, descheiată la piept. Staţi, domnilor! Iată, a venit şi scumpul nostru prieten Petruşa – zise el, uitându-se la Pierre.

Un alt glas, glasul unui om potrivit de statură, cu ochi albaştri limpezi, un glas care se distingea dintr-o dată, prin rezonanţa lui normală de om treaz, de toate celelalte voci de beţivi, se auzi strigând dinspre fereastră:

— Vino aici, taie rămăşagul!

Era Dolohov, un ofiţer din regimentul Semionovski, renumit jucător şi mare duelgiu, care locuia împreună cu Anatol. Pierre privi înveselit în jurul său şi zâmbi:

— Nu pricep nimic! Despre ce-i vorba? Întrebă el.

— Staţi, el nu e beat! Dă-ncoa sticla! Spuse Anatol şi, luând de pe masă un pahar, se apropie de Pierre.

— Mai întâi şi-ntâi, bea!

Pierre începu să golească pahar după pahar, uitându-se pe sub sprâncene la musafirii beţi, care se îngrămădiseră acum din nou la fereastră, şi ascultând la cele ce spuneau. Anatol îi tot turna la vin şi-i povestea că Dolohov făcuse un rămăşag cu Stevens, ofiţerul de marină englez care se afla acolo, susţinând că el, Dolohov, avea să bea o sticlă întreagă de rom, şezând pe fereastră la etajul al treilea, cu picioarele atârnându-i în afară.

— Bea-l tot, spuse Anatol îmbiindu-l pe Pierre cu ultimul pahar, altfel nu te las!

— Nu, nu mai vreau, spuse Pierre, îmbrâncindu-l pe Anatol, şi se apropie de fereastră.

Dolohov ţinea mâna englezului în mâna lui şi repeta răspicat condiţiile rămăşagului, adresându-se în special lui Anatol şi lui Pierre.

Dolohov era un om de statură mijlocie, cu păr creţ şi ochi albaştri, luminoşi. Să fi tot avut douăzeci şi cinci de ani. Mustăţi nu purta, ca toţi ofiţerii de infanterie, şi gura lui, cea mai caracteristică trăsătură a feţei, avea arcuiri delicate. Mijlocul buzei de sus cădea energic cu o proeminenţă ascuţită peste buza de jos, cărnoasă, iar în colţuri i se forma fără încetare o cută, ceva care aducea a zâmbet – două zâmbete deodată în amândouă colţurile gurii; şi totul laolaltă la acest om, dar mai ales privirea lui inteligentă, hotărâtă şi arogantă, făcea o atâta de puternică impresie, încât era cu neputinţă să nu-i remarci figura. Dolohov nu era bogat şi n-avea nici un fel de relaţii. Şi în ciuda faptului că Anatol cheltuia zeci de mii de ruble, Dolohov, care locuia cu el împreună, reuşise să se impună în aşa fel, încât toţi acei care-i cunoşteau îl stimau pe Dolohov mai mult decât pe Anatol. Dolohov juca toate jocurile de noroc şi aproape întotdeauna câştiga. Oricât de mult ar fi băut, el nu-şi pierdea niciodată minţile. Şi Kuraghin, şi Dolohov erau vestiţi pe atunci în lumea feciorilor de bani gata şi a chefliilor din Petersburg.

Sticla cu rom fusese adusă; în pervazul ferestrei, muncindu-se să scoată cercevelele, care ar fi împiedicat pe cineva să se aşeze, trudeau de zor doi lachei, vădit intimidaţi de îndemnurile şi strigătele boierilor dimprejur, care-i grăbeau necontenit.

Anatol, cu aerul lui de învingător, se apropie de fereastră. Îi venise poftă să spargă ceva. Îmbrânci lacheii şi zgâlţâi cercevelele, dar cercevelele nu cedau. Sparse geamul.

— Ei, să te vedem pe tine, atletule, se adresă el lui Pierre.

Acesta se apucă de cercevele, trase, şi fereastra de stejar, trosnind, se frânse ici şi colo, sau numai plesni pe alocuri.

— Toată, scoate-o toată, altfel au să creadă că mă ţin de ea, spuse Dolohov.

— Englezul face pe grozavul… ai? Foarte bine! zise Anatol.

— Foarte bine, spuse Pierre, privind la Dolohov, care luă sticla de rom în mână şi se apropie de fereastră, dincolo de care se vedea cerul de noapte în luptă cu zorile.

Dolohov, cu sticla de rom în mână, sări pe prichiciul ferestrei.

— Atenţie! strigă el, stând în picioare pe pervaz, cu faţa către interiorul odăii. Toţi tăcură. Fac prinsoare (vorbea franţuzeşte ca să-l înţeleagă şi englezul şi nu se exprima tocmai bine în limba aceasta), fac prinsoare pe cincizeci de imperiali… poate vrei pe o sută? Adăugă el, adresându-se englezului.

— Nu, pe cincizeci, zise englezul.

— Bine! Pe cincizeci de imperiali, că voi bea toată sticla de rom, dintr-o răsuflare, până-n fund, stând pe partea din afară a ferestrei, iată aici, pe locul ăsta (se aplecă şi arătă ieşitura de zid povârnită, de pe marginea ferestrei) şi fără să mă ţin de nimic… E bine?

— Foarte bine, făcu englezul.

Anatol se răsuci spre englez, îl apucă de un nasture al fracului şi, privindu-l de sus (englezul era mărunţel), începu să-i repete în englezeşte condiţiile rămăşagului.

— Stai puţin, strigă Dolohov, ciocănind cu sticla în pervazul ferestrei pentru a atrage atenţia asupra lui. Stai puţin, Kuraghin! Ascultaţi! Dacă mai face la fel cineva, eu îi dau o sută de imperiali! S-a-nţeles?

Englezul dădu din cap, fără să lase să se înţeleagă dacă are sau nu intenţia să primească acest nou rămăşag. Anatol încă nu dăduse englezului drumul şi, fără să ia în seamă că englezul tot dădea mereu din cap pentru a-i arăta că înţelesese, îi traduse în englezeşte propunerea lui Dolohov. Un băieţandru firav, husar din escorta imperială, care pierduse în seara aceea la joc, se caţără pe fereastră, aplecându-se să privească în jos.

— O! ho… ho! exclamă el, uitându-se pe fereastră la lespezile trotuarului.

— Linişte! Strigă Dolohov şi-l trase înapoi de la geam pe ofiţerul care, împiedicându-se în pinteni, făcu un salt stângaci în mijlocul odăii.

Aşezând sticla pe pervaz, astfel încât să o poată ajunge mai uşor, Dolohov intră apoi binişor, cu toată luarea-aminte, în cadrul ferestrei. După ce-şi scoase picioarele pe geam, lăsându-le să-i atârne în afară, şi se sprijini cu mâinile de marginile tocului ferestrei, se cumpăni, se aşeză cum e mai bine, apoi îşi dete drumul mâinilor, se mişcă puţin spre dreapta, spre stânga, şi apucă sticla. Anatol aduse două lumânări aprinse şi le puse pe pervaz, cu toate că afară se luminase de-a binelea. Spinarea lui Dolohov, în cămaşă albă, şi ceafa lui cu părul creţ erau luminate din amândouă părţile. Toţi se îngrămădiseră în jurul ferestrei. Englezul se postase în frunte. Pierre surâdea şi nu spunea nimic. Unul dintre cei de faţă, mai în vârstă, cu figură de om speriat şi supărat, se repezi deodată drept înainte-i şi dădu să-l apuce pe Dolohov de cămaşă.

— Domnilor, asta-i curată nebunie! Ar putea să-şi frângă gâtul, rosti acesta, un om mai cu scaun la cap.

Anatol îl opri.

— Nu-l atinge! Poţi să-l sperii şi-l dai gata! Cade! Şi atunci? Ha?

Dolohov se întoarse puţin, se cumpăni ca să-şi menţină echilibrul şi se prinse iar cu mâinile de tocul ferestrei.

— Dacă-l mai prind pe vreunul că-şi vâră nasul unde nu-i fierbe oala, spuse el rar, printre dinţi, îl arunc pe loc de aicea, jos. Uite-aşa!

Şi, spunând „uite-aşa”, se întoarse la loc, îşi desprinse iar mâinile, apucă sticla, o duse la gură, îşi lăsă capul pe spate, şi-şi ridică în aer mâna liberă, pentru a-şi ţine echilibrul.

Unul dintre lachei, care tocmai începuse să strângă cioburile geamului, rămase îndoit de mijloc, nemaiputându-şi lua ochii de la fereastră şi de la spinarea lui Dolohov. Anatol, neclintit, privea cu ochi mari. Englezul se uita pieziş, ţuguindu-şi buzele. Cel care voise să-l oprească fugise într-un colţ al camerei şi se trântise pe divan, cu faţa la perete. Pierre îşi acoperi faţa cu mâinile; zâmbetul abia schiţat îi împietrise pe faţa care exprima acum doar groază şi temere pentru Dolohov. Toţi tăceau. Pierre îşi luă mâinile de la ochi. Dolohov se afla tot în aceeaşi poziţie; numai capul şi-l dăduse mai pe spate, aşa încât buclele îi atingeau gulerul cămăşii, iar mâna cu sticla se ridica tot mai mult şi mai mult, tremurând din cauza sforţării. Sticla de rom venea văzând cu ochii mai aproape de verticală, pe măsură ce se golea şi, împreună cu ea, capul lui Dolohov se lăsa tot mai pe spate. „De ce naiba ţine atâta?” gândi Pierre. I se părea că trecuse mai bine de jumătate de oră. Dolohov, la un moment dat, avu o mişcare a spinării, un zvâcnet, şi mâna îi tremură nervos; această tresărire fu de ajuns pentru a deplasa întreg corpul, care sta pe ieşitura înclinată a ferestrei. Alunecă în jos şi se foi să revină la loc, şi tot mai mult îi tremurau din pricina sforţării mâna şi capul. Cealaltă mână se ridică să se apuce de tocul ferestrei, dar se lăsă iarăşi în jos. Pierre închise din nou ochii şi-şi puse hotărât în gând să nu-i mai deschidă cu nici un chip. Apoi, deodată, simţi în jur mişcare. Privi: Dolohov era în picioare pe pervazul ferestrei, faţa îi era palidă, dar veselă.

— E goală!

El aruncă sticla englezului, care o prinse îndemânatec, şi sări de pe fereastră. Duhnea tare a rom.

— Minunat! Bravo! Ăsta rămăşag! Aşa mai zic şi eu! V-a pus în cofă pe toţi! E dat dracului! Se auzea din toate părţile.

Englezul îşi scoase punga şi-i numără banii. Dolohov era încruntat şi tăcea. Pierre sări pe pervazul ferestrei.

— Domnilor! Cine face rămăşag cu mine? Fac şi eu la fel, strigă el deodată. Dar ce zic eu, nici nu-mi trebuie mie rămăşag, i-auzi colo! Să mi se dea o sticlă. Fac şi eu! zi să-mi aducă!

— Lăsaţi-l, lăsaţi-l! Spuse Dolohov, zâmbind.

— Ce, ai înnebunit? Cine te lasă? Tu şi pe scări ameţeşti şi ţi se învârte capul, săriră toţi din toate părţile.

— O beau, daţi-mi o sticlă de rom! Strigă Pierre, lovind în spătarul scaunului cu un gest hotărât, de om beat, şi dădu să intre în cadrul ferestrei.

Câţiva îl apucară de mâini, dar era atât de puternic, încât îi îmbrânci cât colo pe toţi câţi se apropiaseră de el.

— Nu aşa, pe ăsta nu-l îndupleci aşa, cu una, cu două, spuse Anatol. Staţi puţin că îl înşel eu! Ascultă, fac eu rămăşag cu tine, dar nu azi… mâine; fiindcă acum mergem cu toţii la c…!

— Haidaa, chiui Pierre, hai, să mergem! Îl luăm şi pe Moş Martin cu noi…

Şi, înşfăcând ursul, începu să se învârtească cu el în braţe prin odaie.

X.

PRINŢUL VASILI ÎŞI ÎNDEPLINI făgăduiala dată prinţesei Drubeţkaia la serata Annei Pavlovna cu privire la transferarea unicului ei fiu, Boris. În urma unui raport prezentat suveranului, tânărul fu mutat, în mod excepţional, ca stegar111 în regimentul de gardă Semionovski. Dar nu fu numit nici aghiotant şi nici în statul-major al lui Kutuzov, cu toate stăruinţele şi demersurile Annei Mihailovna. Curând după serata Annei Pavlovna, Anna Mihailovna se înapoie la Moscova, unde trase de-a dreptul la bogata familie a Rostovilor, în casa cărora locuia de obicei, şi unde crescuse de mic şi stătuse cu anii adoratul ei Borenka, abia intrat ca stegar în armată şi trecut, cu acelaşi grad, în regimentul de gardă. Garda nu mai era la Petersburg încă din 10 ale lui august, şi fiul ei, care întârziase la Moscova pentru echipare, trebuia să-şi ajungă din urmă regimentul pe drum, spre Radzivilov.

Familia Rostovilor era în fierberea sărbătoririi onomasticii celor două Natalii, mama şi fiica cea mai mică. Începând de dimineaţă încă, trăsurile musafirilor care veneau să-şi prezinte felicitările nu mai conteneau să treacă într-un veşnic du-te-vino prin faţa casei impozante, ştiute de toată Moscova, a contesei Rostova, din strada Povarskaia. Contesa şi frumoasa ei fiică mai mare stăteau cu musafirii care nu mai sfârşeau să se perinde, unul după altul, în salon.

Contesa era o femeie cu trăsături orientale şi faţa slabă, ca la vreo patruzeci şi cinci de ani, istovită pesemne de atâtea naşteri, ca una ce avusese doisprezece copii, încetineala mişcărilor şi a vorbirii ei, pricinuite de slăbirea puterilor, îi dădeau un aer de distincţie care impunea respect. Prinţesa Anna Mihailovna Drubeţkaia, în calitatea ei de om de-al casei, luase şi ea loc tot acolo, ajutând-o în această grea îndeletnicire a primirii şi întreţinerii musafirilor. Tineretul rămăsese în încăperile de din dos, negăsind necesar să asiste la primirea vizitelor. Contele îi întâmpina şi-i conducea pe musafiri, invitându-i pe toţi la dejun.

— Îţi mulţumesc foarte, foarte mult, ma chere sau mon cher (el spunea ma chere sau mon cher tuturor fără excepţie, fără cea mai uşoară nuanţă de deosebire, atât celor superiori ca situaţie, cât şi celor inferiori), în numele meu şi în numele scumpelor noastre sărbătorite. Dar vă rog să vă consideraţi invitaţi la masă. Altfel mă jigniţi, mon cher! Vă rog din toată inima, în numele întregii familii, ma chere. Aceste cuvinte, rostite cu aceeaşi expresie pe faţa lui grăsună, surâzătoare şi proaspăt bărbierită, dimpreună cu aceeaşi puternică strângere de mână, deopotrivă pentru toţi, şi cu repetate înclinări, el le spunea tuturor, invariabil şi fără excepţie.

După ce petrecea pe vreunul dintre musafiri, contele se apropia de unul sau de altul dintre cei care se aflau în salon; îşi trăgea un fotoliu şi, cu aerul unui om ce iubeşte viaţa şi ştie să trăiască, aşezându-se voiniceşte, cu picioarele răşchirate şi cu mâinile pe genunchi, începea să-şi legene cu importanţă trupul şi să emită prevestiri despre vreme, sau să dea sfaturi pentru sănătate, când pe ruseşte, când într-o franţuzească în care se exprima foarte prost, dar cu deplină siguranţă de sine, pentru ca mai apoi să se ridice din nou, cu aerul omului obosit, dar neclintit în împlinirea datoriei sale, să-şi potrivească firele rare de păr de pe chelie şi să înceapă iarăşi a-i pofti pe toţi la masă. Uneori, întorcându-se din vestibul, se abătea prin seră şi oficiu, în marea sală de marmoră, unde se pregătea o masă cu optzeci de tacâmuri şi – după ce arunca o privire spre lacheii care veneau cu argintăria şi porţelanurile, puneau unele lângă altele mesele şi întindeau feţele de masă bogate, de damasc, îl striga la el pe Dmitri Vasilievici, un nobil care-i administra toate afacerile, şi-i spunea:

— Vezi, vezi, Mitenka, bagă de seamă să fie totul cum trebuie. Aşa, aşa, făcea el, cuprinzând dintr-o privire, cu satisfacţie, imensa masă întinsă. Principalul este felul cum se serveşte. Da, da… şi o luă iar înspre salon, oftând cu mulţumire de sine.

— Maria Lvovna Karaghina cu fiica! Anunţă, cu voce de bas profund, uriaşul lacheu al contesei, apărând în uşa salonului.

Contesa căzu pe gânduri şi luă o priză de tabac dintr-o tabacheră de aur emailat, cu portretul soţului ei.

— M-au îmbolnăvit vizitele astea! Zise ea. Dar pe asta o mai primesc. Prea-i de tot ceremonioasă! Să poftească… spuse ea lacheului cu o tristeţe în glas, de parcă ar fi spus: „Haide, daţi-i drumul şi isprăviţi odată cu mine!”

O doamnă înaltă, voinică şi cu înfăţişare mândră, însoţită de fiica ei, cu faţa rotundă şi surâzătoare, intrară, foşnindu-şi rochiile, în salon:

— Chere comtesse, il y a şi longtemps… elle a été alitée la pauvre enfant… au bal des Razoumowsky… et la comtesse Apraksine… j'ai été şi heureuse…112 se auziră printre hârşâituri de scaune mişcate din loc şi foşnete de rochii voci femeieşti ce se întrerupeau cu vioiciune unele pe altele.

Începu una dintre acele conversaţii care se înfiripă doar cu scopul ca, după prima pauză, invitatele să se ridice, să-şi potrivească cu foşnet rochiile şi să spună: „Je suis bien charmée; la santé de maman… et la comtesse Apraksine”113, şi apoi din nou, cu foşnete de rochii, să treacă în vestibul să-şi ia blana sau pelerina şi să plece. Conversaţia ajunsese la evenimentul cel mai important la ordinea zilei în oraş: boala bătrânului conte Bezuhov, reprezentant al epocii împărătesei Ecaterina, vestit prin bogăţia şi frumuseţea lui, şi situaţia fiului său nelegitim, Pierre, care avusese o purtare atât de puţin cuviincioasă la serata Annei Pavlovna Scherer.

— Îl compătimesc din suflet pe bietul conte, spuse Maria Lvovna Karaghina. După ce e şi-aşa destul de bolnav, mai are de suferit şi de pe urma fiului său; ăsta are să-l omoare!

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă contesa, ca şi cum n-ar fi ştiut la ce anume face aluzie, cu toate că auzise de vreo cincisprezece ori vorbindu-se de necazul contelui Bezuhov.

— Iată educaţia din ziua de azi. Odată expediat în străinătate, continuă Maria Lvovna, tânărul acesta a fost lăsat de capul lui, şi-acum, la Petersburg, se zice că atâtea grozăvii a făcut, încât au fost nevoiţi să-l scoată cu poliţia din oraş.

— Nu mai spune! Făcu contesa.

— N-a ştiut să-şi aleagă prietenii, se amestecă în vorbă prinţesa Anna Mihailovna. Fiul prinţului Vasili şi un oarecare Dolohov; cu ei, se zice, ar fi făcut Dumnezeu ştie ce. Şi amândoi au păţit-o! Dolohov a fost degradat şi făcut simplu soldat, iar fiul lui Bezuhov a fost surghiunit la Moscova. Anatol Kuraghin a scăpat mai uşor: l-a scos basma curată tatăl său. Totuşi, l-au îndepărtat şi pe el din Petersburg.

— Dar ce să fi făcut, oare, aşa de grav? Întrebă contesa.

— Sunt nişte bandiţi, nu altceva! Mai cu seamă Dolohov, zise doamna venită în vizită. E fiul Mariei Ivanovna Dolohova, o femeie atât de onorabilă; şi, totuşi… vă puteţi închipui: tustrei au găsit, nu ştiu unde, un urs, l-au luat cu ei în trăsură şi s-au dus în vizită la nişte actriţe. A sărit poliţia să-i potolească. Dar ei au prins comisarul, l-au legat spinare la spinare cu ursul şi i-au dat drumul ursului în râu, în Moika; ursul înota, şi bietul comisar, pe spatele lui.

— Nostimă mutră trebuie să fi făcut, ma chere, bietul comisar, izbucni contele, prăpădindu-se de râs.

— Ah, ce grozăvie! Ce găseşti aşa de hazliu, conte?

Dar şi doamnele, fără să vrea, începură să râdă.

— Cu chiu, cu vai l-au putut scăpa pe nenorocitul de comisar, continuă Maria Lvovna. Iată în ce chip inteligent îşi petrece fiul contelui Kirill Vladimirovici Bezuhov timpul, adăugă ea. Şi-i mai ieşise şi faima că-i deştept şi bine crescut cum nu se mai poate! Iată educaţia străinătăţii unde te duce! Nădăjduiesc că aici, la Moscova, n-are să-i îngăduie nimeni să-i calce pragul, cu toată bogăţia lui. Au vrut să mi-l prezinte şi mie şi am refuzat categoric: am fete de măritat.

— Nu înţeleg pentru ce spuneţi că e atât de bogat acest tânăr? Întrebă contesa, ferindu-se să nu audă fetele, care îşi luară pe loc un aer distrat, ca să arate că nu ascultă. După câte ştiu, contele are numai copii nelegitimi. Şi, pe cât se pare… şi Pierre e nelegitim.

Maria Lvovna dădu din mână cu dispreţ.

— Are vreo douăzeci de copii nelegitimi, după socoteala mea.

Prinţesa Anna Mihailovna se amestecă şi ea în discuţie, mai mult ca să-şi arate relaţiile şi cunoştinţele precise asupra celor ce se petrec în lumea bună.

— Iată cum stau lucrurile, rosti ea cu înţeles şi tot cu jumătate de voce. Reputaţia contelui Kirill Vladimirovici este bine cunoscută… Câţi copii are, le-a pierdut şi socoteala, dar acest Pierre a fost copilul inimii lui.

— Ce bine arăta bătrânul până mai anul trecut! Spuse contesa. Nici n-am văzut bărbat mai frumos!

— Acum e cu totul schimbat, spuse Anna Mihailovna. Da' ce voiam eu să spun, continuă ea, e că prinţul Vasili, cu care se înrudeşte prin soţie, îi este moştenitor direct şi legatar universal, pe Pierre însă l-a iubit foarte mult tatăl său, care s-a îngrijit de educaţia lui şi i-a scris chiar împăratului… aşa că nimeni nu poate şti, în caz că moare (starea lui este atât de gravă, încât se aşteaptă lucrul acesta din moment în moment; l-au adus şi pe Lorrain de la Petersburg), cui îi va rămâne această imensă avere: lui Pierre, sau prinţului Vasili. E vorba de patru zeci de mii de suflete şi de mai multe milioane de ruble. Ştiu foarte bine lucrul acesta, fiindcă mi l-a spus chiar prinţul Vasili. De altfel şi Kirill Vladimirovici îmi este, după mamă, unchi de-al treilea grad. El mi l-a botezat pe Borea, adăugă ea, cu aerul că n-ar acorda acestei împrejurări nici un fel de importanţă.

— Prinţul Vasili a sosit la Moscova aseară. Vine într-o inspecţie, după cât mi s-a spus, zise Maria Lvovna Karaghina.

— Da, dar entre nous, răspunse prinţesa, acesta e numai un pretext; în realitate, aflând cât de rău se simte contele Kirill Vladimirovici, a venit să-l vadă.

— Totuşi, ma chere, trebuie să recunoşti că isprava asta e straşnică! Zise contele. Şi, băgând de seamă că invitata lui cea vârstnică nu-i dădea nici o atenţie, se adresă fetelor: Nostimă mutră trebuie să mai fi făcut comisarul! Parcă-l văd.

Şi, închipuindu-şi cum dădea poliţistul din mâini, purtat înot de urs în spinare, izbucni din nou în hohote, cu un râs sonor de bas profund, care-i cutremura tot trupul îndesat şi plin, cum râd de obicei oamenii cărora le-a plăcut întotdeauna să mănânce bine şi, mai cu seamă, să bea bine.

— Aşadar, vă rog să vă socotiţi invitate la noi la masă, adăugă el.