XI.

SE AŞTERNU O TĂCERE stânjenitoare. Contesa se uita la oaspetele ei şi-i zâmbea amabil, fără a-şi da totuşi osteneala să-şi ascundă simţământul că n-ar fi mâhnită câtuşi de puţin dacă oaspetele s-ar ridica şi ar pleca. Fiica invitatei îşi tot potrivea cutele rochiei, uitându-se întrebător la mama ei, când, deodată, dinspre odăile vecine se auziră prin uşă fugărindu-se paşi iuţi, picioruşe de copil, paşi de femei şi paşi bărbăteşti, zgomotul unui scaun răsturnat în drum, şi în încăpere intră în fugă o fetiţă de vreo treisprezece ani, care, ascunzând ceva în cutele rochiţei ei scurte de muselină, se opri în mijlocul salonului. Se vedea bine că numai din întâmplare nimerise atât de departe, numai fiindcă fugise fără să ştie încotro. În uşă se mai iviră, în aceeaşi clipă, un student într-o uniformă cu guler de culoarea zmeurei, un ofiţer de gardă, o fetiţă de vreo cincisprezece ani şi un băieţel voinic şi rumen, într-o hăinuţă cum poartă copiii.

Contele se ridică şi, legănându-se, cuprinse larg cu braţele pe după mijloc pe fetiţa care venise în fugă.

— Iat-o şi pe ea, strigă el râzând. Sărbătorita! Ma chere sărbătorită.

— Ma chere, il y a un temps pour tout114, spuse contesa, luându-şi o înfăţişare severă. Prea o alinţi, Elie, adăugă ea, adresându-se bărbatului ei.

— Bonjour, ma chere, je vous félicite, 115 îi spuse invitata; şi, apoi, către mamă: quelle délicieuse enfant! 116 adăugă.

Cu ochi negri şi cu gura mare, nu prea frumoasă, dar vioaie, fetiţa, cu umerii ei de copil dezgoliţi, ieşiţi din corsaj de atâta alergătură, cu buclele-i negre încâlcite de fugă pe spate, cu braţele subţiratice şi goale şi cu picioruşele în pantalonaşi de dantelă şi în pantofiori deschişi, era tocmai la vârsta gingaşă când o fată nu mai e copil, iar copilul nu-i încă o fată. Desprinzându-se din braţele tatălui ei, alergă la maică-sa şi, fără să acorde vreo atenţie asprelor ei observaţii, îşi ascunse faţa, roşie de fugă, în şalul de dantelă al mamei, pufnind în râs. Râdea şi îngâna ceva privitor la păpuşa pe care o scosese de sub faldurile rochiţei.

— O vezi? Păpuşa… Mimi… Uită-te!

Mai mult de-atâta nu mai putu spune Nataşa (ei toate i se păreau de râs). Se azvârli în braţele mamei sale şi se porni pe râs, atât de tare şi de răsunător, încât toţi, fără să vrea – şi până şi doamna cea afectată – se molipsiră de râsul ei.

— Hai, du-te, pleacă de-aici cu monstrul ăsta! Spuse mamă-sa, împingându-şi cu prefăcută supărare fiica. Este mezina mea, se adresă ea invitatei.

Nataşa, ridicându-şi o clipă faţa din şalul dantelat al mamei, se uită de jos în sus la ea printre lacrimi de râs, dar îşi ascunse iar la loc faţa, numaidecât.

Nevoită să contemple cu aer amabil această drăgălaşă scenă de familie, invitata găsi de cuviinţă să caute a juca şi ea un rol aici:

— Spune-mi, drăguţo, zise ea, adresându-se Nataşei, ce fel de rudă îţi este ţie Mimi? E fetiţa ta, nu-i aşa?

Nataşei nu-i plăcu tonul de maimuţăreală a limbajului copilăresc cu care i se adresase această doamnă venită în vizită. Nu-i răspunse nimic şi se mulţumi să se uite grav la ea.

Între timp, tot tineretul acesta – Boris, ofiţerul, fiul prinţesei Anna Mihailovna; Nikolai, studentul, feciorul cel mare al contelui; Sonia, o fetişcană de vreo cincisprezece ani, nepoata contelui, şi micul Petruşa, fiul mezin al acestuia – toţi îşi făcură intrarea în salon: era vădit că se străduiau să se menţină în limitele cuviinţei, cu zburdălnicia şi veselia ce emana încă în fiecare trăsătură a chipurilor lor. Se vedea bine că dincolo, în încăperile de din dos, de unde veniseră alergând atât de năbădăios, fusese vorba de lucruri cu mult mai vesele, decât cele de care se vorbea aici, adică mai vesele decât bârfelile din oraş, decât părerile despre vreme şi despre comtesse Apraksine. Din când în când ei îşi aruncau unul altuia priviri furişe, abia stăpânindu-şi râsul.

Doi dintre tineri, studentul şi ofiţerul, prieteni din copilărie, erau de aceeaşi vârstă şi amândoi frumoşi, dar fără să se asemene unul cu altul. Boris era un băiat înalt şi blond, cu trăsăturile chipului calm şi frumos desenate regulat şi distinse. Nikolai era un tânăr de statură potrivită, cu părul negru şi creţ şi cu o expresie deschisă de sinceritate pe faţă. Deasupra buzei de sus începuse să-i mijească un puf negru şi toată fiinţa lui respira numai avânt şi entuziasm. Cum intră în salon, Nikolai se înroşi tot. Se vedea că îşi frământă mintea să spună ceva, dar nu găsea ce; Boris, dimpotrivă, începu de îndată să vorbească, liniştit şi glumeţ, despre această Mimi, păpuşa pe care el o cunoscuse de pe când era fetiţă mică şi cu nasul încă întreg, şi să spună cât îmbătrânise ea de mult în cei cinci ani de când n-o mai văzuse şi ce rău îi şedea cu capul spart. Spunând toate astea, trăgea cu ochiul la Nataşa. Nataşa însă îi întoarse spatele, foarte atentă la fratele ei mai mic, care, cu ochii mijiţi, râdea pe-nfundate, şi, nemaiputându-se ţine de râs, fetiţa făcu un salt şi ieşi din salon în grabă, cât o ţineau picioarele. Boris se stăpâni şi nu râse.

— Mi se pare că şi dumneata voiai să pleci, maman! Să-ţi chem cupeul? Spuse el, întorcându-se spre mama sa cu un surâs pe buze.

— Da, du-te, du-te şi spune să fie gata, răspunse ea, zâmbind.

Boris ieşi fără grabă din salon pe urmele Nataşei; grăsunul cel mititel se luă după el, morocănos, parcă înciudat de întreruperea ivită în ocupaţiile sale.