XII.

DINTRE TINERI, în afară de fiica mai mare a contesei (care era cu patru ani mai în vârstă decât sora ei şi-şi dădea aere de domnişoară), şi în afară de domnişoara venită în vizită, în salon mai rămăsese doar Nikolai şi Sonia, nepoata contelui. Sonia era o brunetă zveltă, miniaturală, cu privirile galeşe umbrite de gene lungi, cu părul negru, bogat, împletit într-o coadă lungă rotită de două ori în jurul capului, şi cu o paloare dulce a tenului şi mai ales a pielii de pe gât şi de pe braţele ei slabe, dar pline de graţie. Prin mişcările ei line, prin mlădierile uşoare ale membrelor ei delicate, ca şi prin felul ei de a fi, reţinut şi puţin şiret, care-i erau proprii, Sonia îţi amintea de un pisoi frumos, încă nu de tot format, dar care făgăduia să ajungă curând o adorabilă pisicuţă. Ea găsea cuviincios pesemne să-şi arate participarea la discuţie printr-un zâmbet continuu; dar, fără voia ei, ochii de sub genele-i lungi şi dese nu se mai puteau dezlipi de chipul vărului ei, acest cousin117 care avea să plece nu peste multă vreme în armată, şi-l învăluiau cu o adoraţie atât de feciorelnic pasionată, încât zâmbetul ei nu putea nici pe departe înşela pe cineva şi se vedea cât de colo că pisicuţa rămăsese pe loc doar ca să poată face o şi mai energică săritură şi să-şi stârnească la joacă tânărul cousin, de îndată ce şi ei, aşa cum făcuseră Boris şi Nataşa, vor fi scăpat din salonul acesta plicticos.

— Da, ma chere, zise bătrânul conte, adresându-se musafirei şi arătând spre fiul său, Nikolai. Boris, prietenul lui, a obţinut de curând gradul de ofiţer, iar el, din prietenie pentru dânsul, nu vrea să se lase mai prejos; părăseşte universitatea, mă părăseşte şi pe mine, bătrân cum sunt, şi pleacă la oaste, ma chere. Tocmai când îi aranjasem un post bun, la arhivele statului… Ce ziceţi de prietenia asta? Spuse contele, întrebător.

— Şi tocmai acum când se spune că războiul e ca şi declarat! Făcu doamna.

— De când se tot vorbeşte de asta! Răspunse contele. Şi se va tot vorbi şi iar se va vorbi, dar de făcut război tot n-o să se facă. Da, ma chere, asta-i prietenie! Repetă el. Se face husar!

Doamna, care nu ştia ce să mai răspundă, clătină din cap.

— Dar nu-i vorba de nici o prietenie, răspunse Nikolai, care se grăbise să intervină, ca şi cum ar fi vrut să risipească o învinuire ruşinoasă ce plana asupra lui. N-are nimic de-a face aici prietenia; pur şi simplu, îmi simt vocaţia pentru cariera armelor.

Se uită la verişoara lui şi la domnişoara cea străină: amândouă se uitau la el cu un zâmbet de încuviinţare.

— Astăzi ia masa la noi colonelul Schubert, comandantul regimentului de husari din Pavlograd. A fost aici în permisie şi, întorcându-se, îl va lua cu dânsul şi pe Nikolai. Ce să-i faci? Spuse contele, ridicând din umeri şi luând în glumă un lucru care, se vedea bine, îi pricinuise multă amărăciune.

— Ţi-am mai spus doar, tăticule, spuse feciorul lui, că dacă dumneata nu vrei să mă laşi, rămân aici. Dar ştiu bine că nicăieri nu sunt mai la locul meu decât în armată. Nu-s bun de diplomat, nici de funcţionar; nu mă pricep de fel să ţin ascuns ceea ce simt, adăugă el, tot uitându-se lung, cu cochetărie de tânăr care se ştie frumos, la Sonia şi la domnişoara venită în vizită.

Pisicuţa, care îl sorbea din ochi, părea că stă la pândă, gata în orice clipă să înceapă hârjoana şi să-şi arate întreaga ei fire de pisică.

— Bine! Bine! Mormăi bătrânul conte. Aşa se înflăcărează toţi… La toţi le-a sucit capul Bonaparte; nu mai au toţi decât un gând: cum a făcut el s-ajungă din locotenent împărat. Ce să-i faci? Cum o vrea Dumnezeu, adăugă el, fără să ia în seamă surâsul ironic al musafirei.

Cei vârstnici vorbiră mai departe despre Bonaparte. Julie, fiica doamnei Karaghin, se adresă tânărului Rostov:

— Ce păcat că n-ai fost joi la Arharovi! Mi-a fost urât fără dumneata, spuse ea, zâmbindu-i galeş.

Măgulit, tânărul, cu zâmbetul cochetăriei tinereşti pe faţă, se dădu mai aproape de ea şi, aşezându-se alături, începu cu surâzătoarea Julie o conversaţie în doi, fără să-i treacă măcar prin gând că acest zâmbet involuntar al său înfipsese cuţitul geloziei în inima Soniei, care se înroşise toată şi surâdea prefăcut. În mijlocul convorbirii cu Julie, Nikolai îi întâlni căutătura. Sonia îl săgeta pătimaş, cu privirea furioasă, abia reţinându-şi lacrimile care făceau să-i strălucească ochii, dar cu acelaşi surâs fals pe buze se ridică şi ieşi din odaie. Toată însufleţirea lui Nikolai pieri. El aşteptă cel dintâi moment de lâncezeală a convorbirii şi, cu înfăţişare de om neliniştit, se ridică şi plecă în căutarea Soniei.

— Ce cusute cu aţă albă sunt secretele tinerilor ăstora! Zise Anna Mihailovna, arătând spre Nikolai, care tocmai ieşea din salon. Cousinage, dangereux voisinage118, adăugă ea.

— Da, rosti contesa când raza de soare, pătrunsă în salon odată cu aceşti tineri din noua generaţie, se stinse, şi, ca şi cum ar fi răspuns unei întrebări pe care nu i-o pusese nimeni, dar care nu-i dădea pace tot timpul, adăugă: Câte suferinţe, câte griji până să ajung să mă bucur de ei! Dar şi acum, la drept vorbind, am mai multe temeri decât bucurii. Mi-e frică şi iar mi-e frică! E vârsta la care îi pândesc atâtea primejdii, şi pe fete, şi pe băieţi!

— Totul depinde de educaţia primită, spuse invitata.

— Da, aveţi dreptate, urmă contesa. Până acum am fost, slavă Domnului, prietena copiilor mei şi mă bucur de toată încrederea lor, spuse contesa, repetând greşeala multor părinţi care cred că odraslele lor nu au nici un fel de taine faţă de ei. Sunt sigură că eu voi fi întotdeauna cea dintâi confidente a fetelor mele şi că, dacă până şi Nikolenka, cu temperamentul lui arzător, s-ar întâmpla să facă vreo năzdrăvănie (şi nu s-a pomenit băiat care să nu-şi mai dea în petec), nu va face, orice-ar fi, ceea ce au făcut domnii aceia la Petersburg.

— Da, minunaţi, minunaţi copii, întări contele, rezolvând ca întotdeauna problemele de neînţeles pentru el prin afirmaţia că găseşte totul minunat. Acum, bunăoară, vrea să intre în corpul de husari! Ei, ce poţi să-i faci, ma chere!

— Ce fiinţă drăgălaşă este fetiţa dumneavoastră cea mică! Zise invitata. Argint-viu, nu altceva!

— Curat argint-viu, răspunse contele. Îmi seamănă mie! Şi ce voce are! E fata mea, e drept, dar cu toate astea, fără falsă modestie, vă spun: va fi o mare cântăreaţă, o a doua Salomoni. I-am luat un italian să-i dea lecţii de canto.

— Nu e cumva prea devreme? Se zice că nu e bine pentru voce să-nceapă de la vârsta asta.

— Da' de unde, ce devreme! Zise contele. Dar mamele noastre cum se măritau la doisprezece-treisprezece ani?

— Ea e de pe-acum îndrăgostită de Boris. Ce zici de asta? Întrebă contesa, zâmbind calm şi uitându-se la mama lui Boris. Apoi, ca şi cum ar fi răspuns aceloraşi gânduri care o frământau neîncetat, urmă: Vezi, uite, dacă aş fi ţinut-o din scurt, dacă i-aş fi pus oprelişti… Dumnezeu ştie ce s-ar mai fi întâmplat între ei pe ascuns (contesa lăsa să se înţeleagă că ei s-ar fi sărutat), dar aşa, eu îi cunosc fiecare gând. Vine ea singură, seara, şi-mi spune totul. Poate că, într-adevăr, o cam răsfăţ, dar, ştiu eu, parcă tot mai bine-i aşa, după câte am auzit. Pe cea mare am ţinut-o mai din scurt.

— Da, eu am fost cu totul altfel crescută, spuse zâmbind frumoasa Vera, fiica cea mai mare a contesei.

Dar zâmbetul acesta, departe de a înfrumuseţa figura Verei, aşa cum se întâmpla de obicei, îi dădu, dimpotrivă, o expresie nefirească şi cu totul neplăcută. Fata cea mai mare, Vera, de frumoasă era frumoasă, inteligentă era de asemenea, învăţase bine şi avea o educaţie aleasă; glasul îi era plăcut şi ceea ce spusese era absolut corect şi la locul său; cu toate acestea, lucru ciudat, doamna cea străină şi contesa se uitară la dânsa, ca şi cum s-ar fi mirat că ea putuse spune aşa ceva, şi se simţiră mai puţin la largul lor.

— Întotdeauna se întâmplă să fii mai sever cu primii copii; am vrea să facem din ei cine ştie ce oameni extraordinari, spuse doamna.

— De ce să ne ascundem greşelile, ma chere! Ce e drept, contesa a fost foarte severă cu Vera, zise contele. Ei, dar ce are a face! A ieşit cu toate astea un copil minunat, adăugă el, făcând cu ochiul, în semn de aprobare, către Vera.

Oaspeţii se ridicară şi plecară, promiţând să vină la masă.

— Ce maniere! Cât au stat şi nu se mai îndurau să plece! Spuse contesa după ce-şi petrecu oaspeţii.