XIII.

CÂND NATAŞA IEŞISE în fugă din salon, ea nu fugise decât până-n seră. Ajunsă aici, se oprise, trăgând cu urechea la conversaţia din salon şi aşteptând să iasă Boris. Tocmai începuse să-şi piardă răbdarea şi, bătând din picior, era gata să plângă că nu vine şi el numaidecât, când desluşi paşii, nici rari, nici repeziţi – cuviincioşi – ai tânărului. Nataşa sări repede printre ciuberele cu flori de seră şi se ascunse.

Boris se opri în mijlocul încăperii, se uită de jur împrejur, îşi scutură ceva de pe mâneca tunicii şi se apropie de oglindă, contemplându-şi chipul frumos. Nataşa, din ascunzătoarea ei, pândea pe furiş, ţinându-şi respiraţia, aşteptând să vadă ce va face. El stătu câtva timp în faţa oglinzii, îşi zâmbi şi se îndreptă apoi spre uşă. Nataşa voi mai întâi să-l strige, de pe urmă se răzgândi.

„Lasă-l să mă caute”, îşi zise ea. Dar nici n-apucase bine Boris să iasă din cameră, că pe altă uşă se ivi, îmbujorată toată la faţă şi şoptind mânios ceva printre lacrimi, Sonia. Nataşa, care era gata să fugă spre ea, îşi reţinu acest prim impuls, se opri şi rămase în ascunzătoarea ei, uitându-se, ca de sub căciula fermecată care te face nevăzut, la ceea ce se petrece pe lume. Simţea astfel o nouă şi deosebită plăcere, necunoscută până atunci. Sonia tot murmura ceva, uitându-se spre uşa salonului. În uşă apăru Nikolai.

— Sonia, ce-i cu tine? Se poate una ca asta? Rosti Nikolai, alergând spre ea.

— Nu-mi spune nimic, n-ascult nimic, lasă-mă în pace! Şi începu să plângă.

— Nu te las! Ştiu eu ce ai!

— Dacă ştii, foarte bine; du-te atunci la ea!

— Sooonia! Un cuvânt numai! Se poate, oare, să mă chinuieşti tu pe mine, şi pe tine, aşa, numai din pricina unor închipuiri? Îi vorbi Nikolai, luând-o de mână.

Sonia nu-şi trase mâna din mâna lui şi conteni din plâns.

Nataşa, din ascunzătoarea ei, fără să facă nici o mişcare şi oprindu-şi respiraţia, îi privea cu ochi strălucitori. „Ce-are să se întâmple acum?” se întreba ea.

— Sonia, lumea întreagă de mi-ar da-o cineva, n-am nevoie de ea! Tu eşti totul pentru mine, spuse Nikolai. Ţi-o voi dovedi.

— Nu-mi place când vorbeşti aşa.

— N-am să mai fac. Dar iartă-mă, Sonia!

Şi el o trase spre sine şi o sărută.

„Ah, ce bine trebuie să fie!” gândi Nataşa şi, când Sonia şi Nikolai ieşiră din seră, ea se strecură pe urma lor şi-l chemă pe Boris.

— Boris, vino-ncoace, zise ea cu înţeles, luându-şi o înfăţişare şireată. Trebuie să-ţi spun ceva. Aici, aici, spuse ea, şi-l conduse prin seră, printre flori, până la locul dintre ciubere unde stătuse ascunsă adineauri.

Boris zâmbea şi mergea după ea.

— Spune-mi ce-i acel ceva? O întrebă el.

Ea deveni sfioasă, privi împrejur şi, văzându-şi păpuşa aruncată pe un ciubăr de flori, o luă în braţe.

— Sărută păpuşa! Zise ea.

Boris, atent şi plin de duioşie, se uită la faţa ei îmbujorată şi nu răspunse nimic.

— Nu vrei? Atunci vino-ncoace, zise ea, afundându-se tot mai mult printre flori şi aruncând cât colo păpuşa. Mai aproape, şi mai aproape! Şopti ea.

Îl apucă pe Boris de manşetele tunicii, şi pe chipul ei îmbujorat se aşternu o expresie de solemnitate şi de teamă.

— Dar pe mine vrei să mă săruţi? Murmură ea abia auzit, uitându-se la el pe sub sprâncene, cu zâmbetul pe buze, dar gata-gata să izbucnească în plâns de emoţie.

Boris se înroşi.

— Nostimă mai eşti! Îi zise el şi, aplecându-se spre ea, din ce în ce mai roşu la faţă, dar fără să facă vreun gest, aşteptă.

Şi Nataşa sari deodată pe un ciubăr, aşa încât acum era mai înaltă decât el şi-l cuprinse cu amândouă braţele ei subţirele şi goale, înnodându-şi-le pe după gâtul lui şi, dându-şi părul pe spate cu o mişcare iute a capului, îl sărută drept pe buze.

Alunecă apoi uşoară printre glastre, de cealaltă parte a serei, dincolo de flori, şi rămase aşa, cu capul plecat.

— Nataşa, spuse el, ştii bine că te iubesc, dar…

— Eşti îndrăgostit de mine? Îl întrerupse Nataşa.

— Da, sunt îndrăgostit, dar te rog să nu mai facem ce-am făcut adineauri… Încă patru ani… Atunci voi veni să-ţi cer mâna.

Nataşa rămase pe gânduri.

— Treisprezece, paisprezece, cincisprezece, şaisprezece… făcu ea, socotind pe degetele-i subţiratice. Bine! Ne-am înţeles, nu?

Şi un zâmbet de bucurie şi de împăcare îi lumină faţa înviorată.

— Ne-am înţeles! Răspunse Boris.

— Pentru totdeauna? Mai zise fata. Până la moarte?

Şi, luându-l de braţ, cu faţa strălucitoare de fericire, merse liniştit cu el alături până în odaia cu divane turceşti.