XIV.

PE CONTESĂ O OBOSISERĂ atât de mult vizitele, încât hotărî să nu mai primească pe nimeni şi trimise doar poruncă portarului să-i invite la masă pe toţi acei care ar mai fi venit de-acu-nainte s-o felicite. Contesa avea chef să stea de vorbă între patru ochi cu prietena ei din copilărie, prinţesa Anna Mihailovna, pe care nici n-apucase s-o vadă mai de-aproape, de la înapoierea acesteia din Petersburg. Anna Mihailovna, cu chipul ei plăcut şi ars de-atâtea lacrimi, îşi trase un scaun mai aproape de jilţul în care şedea contesa.

— Cu tine voi fi absolut sinceră, zise Anna Mihailovna. Doar am rămas puţine dintre prietenele vechi! De aceea, îţi şi preţuiesc atât de mult prietenia.

Anna Mihailovna se uită la Vera şi se opri din vorbă. Contesa îi strânse prietenei sale mâna.

— Vera, spuse contesa, întorcându-şi privirile spre fiica ei cea mare, care, după cât se vedea, nu era copilul ei favorit. Se poate să n-ai nici un pic de bun-simţ? Nu-ţi dai seama că eşti de prisos aici? Du-te la surorile tale, sau…

Frumoasa Vera zâmbi dispreţuitor; se vedea că nu se simte câtuşi de puţin jignită de vorbele mamei sale.

— Dacă-mi spuneai mai demult, mămico, plecam numaidecât, spuse ea şi plecă spre odaia ei.

Dar, trecând prin faţa încăperii cu divane, băgă de seamă că înăuntru se aflau două perechi simetric aşezate, fiecare în dreptul unei ferestre. Stătu pe loc şi zâmbi cu dispreţ. Sonia se aşezase foarte aproape de Nikolai, care-i transcria în album versuri din primele lui încercări poetice. Boris şi Nataşa se aşezaseră la cealaltă fereastră şi tăcură de îndată ce intră Vera. Sonia şi Nataşa se uitară întrebător la Vera; chipurile celor două fete exprimau şi fericire, şi vinovăţie.

Era o privelişte veselă şi duioasă vederea celor două fetişcane îndrăgostite, dar aspectul lor nu trezi pe cât se pare nici un simţământ plăcut în sufletul Verei.

— De câte ori nu v-am rugat, zise ea, să nu-mi mai luaţi lucrurile mele; doar aveţi fiecare camera voastră!

Şi luă din faţa lui Nikolai călimara.

— Un moment, un moment, spuse el şi-şi mai muie o dată peniţa.

— Voi nu ştiţi să faceţi, toţi, decât lucruri nelalocul lor, zise Vera. Intrarea voastră, netam-nesam, din fugă, în salon, ne-a făcut pe toţi de râs.

Fie că nu luau în seamă spusele Verei, sau poate tocmai fiindcă tot ce spunea ea erau lucruri foarte adevărate, nimeni nu-i răspunse şi se mulţumiră să se uite toţi patru unii la alţii. Vera îşi făcea de lucru prin cameră, zăbovind cu călimara în mână.

— Şi ce secrete pot exista, la vârsta aceasta, între Nataşa şi Boris, şi chiar între voi? Numai prostii!

— Ei, ce-i treaba ta, Vera? Interveni cu glas domol, în apărarea tuturora, Nataşa.

În ziua aceea ea le apărea, tuturor celor din jurul ei, şi mai bună, şi mai duioasă ca de obicei.

— Foarte urât, zise Vera, mi-e ruşine mie pentru voi! Ce secrete mai sunt şi astea?

— Fiecare cu secretele lui! Noi, pe tine, nu te lăsăm în pace cu Berg al tău? Îi întoarse Nataşa, cu aprindere, vorba.

— Cred şi eu că mă lăsaţi în pace, zise Vera, fiindcă în toate purtările mele n-o să puteţi găsi niciodată nimic rău. Dar ai să vezi tu c-am să te spun mămichii cum te porţi tu cu Boris.

— Natalia Ilinişna se poartă foarte frumos faţă de mine, zise Boris. N-am să mă plâng de nimic!

— Lasă, Boris, tu eşti aşa de diplomat (cuvântul diplomat, era foarte des folosit pe atunci la ei, într-un înţeles deosebit pe care ei îl dădeau acestui cuvânt), încât diplomaţia ta începe să mă plictisească, spuse Nataşa cu necaz şi tremur în glas. Ce are ea să se lege de mine? Tu n-ai să poţi înţelege niciodată asta, mai zise ea, adresându-se Verei, pentru că tu n-ai iubit niciodată pe nimeni; tu n-ai inimă, tu eşti madame de Genlis (această poreclă, considerată ca foarte jignitoare, fusese dată Verei de către Nikolai), şi mulţumirea ta cea mai mare este să le faci celorlalţi neplăceri. Dar să ştii că poţi să cochetezi cu Berg cât pofteşti, adăugă ea repede.

— Da, numai că eu, vezi, n-am să m-apuc să fug nici odată, în faţa musafirilor, după băieţi…

— Ei bine, acuma fii mulţumită, se amestecă Nikolai, ai spus tuturora lucruri neplăcute şi ai reuşit să-i indispui pe toţi. Haideţi să mergem în camera copiilor!

Şi toţi patru dintr-o dată, ca un stol de păsări zburătăcite, se ridicară şi ieşiră din odaie.

— Voi mi-aţi spus mie lucruri neplăcute, şi eu nu vă făcusem nici unuia nimic, mai apuca să zică Vera.

— Madame de Genlis! Madame de Genlis! Se auziră voci batjocoritoare de dincolo de uşă.

Frumoasa Vera, care indispunea pe toţi cei cu care avea de-a face şi care irita pe toată lumea, zâmbi şi, fără să se sinchisească de cele ce-i fuseseră zvârlite în obraz, trecu în faţa oglinzii şi-şi potrivi eşarfa şi pieptănătura: uitându-se la chipul ei frumos, deveni văzând cu ochii şi mai rece, şi mai liniştită.

În salon, convorbirea îşi urma cursul.

— Ah, chere, spuse contesa, nici în viaţa mea tout n'est pas rose. Crezi oare că eu nu bag de seamă, că, du train, que nous allons119, averea noastră n-are să ne mai ajungă multă vreme? Şi toate acestea, doar din pricina bunătăţii lui şi din pricina clubului aceluia. Locuim la ţară, dar crezi că ne tihneşte? Teatru, partide de vânătoare şi Dumnezeu mai ştie ce! Dar ce să-ţi mai vorbesc atâta tot despre mine! Ei, ia spune-mi mai bine cum ţi-ai aranjat lucrurile? De multe ori stau şi mă minunez de tine, Annette, cum de mai poţi tu, la vârsta ta, să călătoreşti întruna, singură prin diligenţe, când la Moscova, când la Petersburg, să cutreieri pe la toţi miniştrii şi pe la toţi demnitarii; cum ştii tu să te descurci în toate e uimitor, zău aşa! Spune-mi, cum ţi-ai aranjat lucrurile? Iată, eu, de pildă, nu mă pricep de fel la treburi din astea…

— Ah, draga mea! Răspunse prinţesa Anna Mihailovna. Să nu dea Dumnezeu să ştii şi tu ce greu e când rămâi văduvă şi fără nici un sprijin, cu un fiu pe care-l iubeşti până la adoraţie! Cu toate te-ai deprinde, continuă ea cu un fel de mândrie. Procesul meu m-a învăţat multe. Dacă am nevoie să intru la vreun demnitar, scriu un bileţel: „Princesse une telle120 doreşte să vadă pe cutare”, şi o pornesc. Singură, în trăsură de piaţă, mă duc o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, şi nu mă las până nu reuşesc să obţin ceea ce am nevoie. Mi-e totuna ce-ar putea gândi ei despre mine.

— Bine, dar ce fel şi la cine ai intervenit pentru Borenka? Întrebă contesa. Uite, băiatul tău a şi fost primit ca ofiţer în gardă, pe când Nikoluşka de-abia acum intră ca iuncher. Cine să alerge pentru el? Tu pe cine ai rugat?

— Pe prinţul Vasili. A fost foarte drăguţ. A fost de acord numaidecât cu toate şi a raportat împăratului, spuse Anna Mihailovna, fălindu-se, ca şi cum ar fi uitat cu desăvârşire toate umilinţele prin care trecuse ca să-şi poată ajunge scopul.

— Cum e prinţul Vasili? A îmbătrânit mult? Întrebă contesa. Nu l-am mai văzut de când jucam împreună teatru, la Rumianţevi. Cred că m-a şi uitat. Il me faisait la cour121, zâmbi unei amintiri contesa.

— E tot aşa cum îl ştii, răspunse Anna Mihailovna, curtenitor, serviabil. Les grandeurs ne lui ont pas touriené la tete du tout122. „Regret că nu pot face decât atât de puţin pentru dumneavoastră, scumpă prinţesă, mi-a spus el, porunciţi!” Nu, orice s-ar spune, e un om minunat şi o rudă admirabilă. Şi tu ştii, dragă Nathalie, cât de mult îmi iubesc eu băiatul. Nu ştiu ce n-aş face pentru fericirea lui! Dar situaţia mea financiară e aşa de proastă, spuse trist, cu voce scăzută Anna Mihailovna, aşa de mizerabilă, încât în momentul de faţă sunt groaznic de încurcată. Procesul acela nenorocit îmi înghite tot ce am şi nu înaintează defel. N-am, uneori, a la lettre123, nici un ban, închipuieşte-ţi! Nu ştiu nici cu ce-l voi echipa pe Boris. Îşi duse la ochi batista şi începu să plângă. Ar trebui să scot cinci sute de ruble şi eu n-am decât o singură hârtie de douăzeci şi cinci. Sunt într-o situaţie… Toată nădejdea mi-e acum la prinţul Kirill Vladimirovici Bezuhov. Dacă nu va voi să-şi ajute finul – doar el l-a botezat pe Boris – şi să-i lase şi lui ceva pentru întreţinere, atunci toată alergătura mea rămâne zadarnică; nu voi avea cu ce să-l echipez.

Contesa scăpă o lacrimă şi, tăcută, începu să se gândească cine ştie la ce.

— Adeseori mă gândesc… poate că e păcat… spuse prinţesa, dar mă gândesc adeseori: uite, prinţul Kirill Vladimirovici Bezuhov! Trăieşte singur… cu averea lui imensă… la ce i-o mai fi folosind să trăiască? Pentru dânsul viaţa e o povară, iar Boris abia începe să trăiască.

— Cu siguranţă c-are să-i lase el ceva şi lui Boris, zise contesa.

— Dumnezeu ştie, chere amie! 124 Bogătaşii aceştia şi oamenii sus-puşi sunt atât de egoişti! Totuşi am de gând să mă duc chiar acum la el, împreună cu Boris, şi să-i spun fără înconjur despre ce este vorba! Las' să creadă lumea despre mine ce-o vrea, zău aşa, mi-e totuna, când soarta băiatului meu depinde de asta. Prinţesa se ridică. Acum e ora două, şi la voi masa se serveşte la patru. Până la masă, am timp să mă şi întorc.

Şi, cu aerul unei femei de afaceri din Petersburg, care cunoaşte valoarea timpului, Anna Mihailovna trimise după fiul ei şi se îndreptă împreună cu el spre vestibul.

— La revedere, draga mea, zise ea contesei, care o conduse până la uşă; urează-mi succes, adăugă ea în şoaptă, ferindu-se să n-o audă băiatul.

— Vă duceţi la prinţul Kirill Vladimirovici, ma chere? Strigă contele din sufragerie, venind şi el în vestibul. Dacă cumva se simte mai bine, invitaţi-l pe Pierre la noi la masă. Doar a mai fost pe la mine, a dansat cu copiii. Cheamă-l negreşit, ma chere. Să vedem cu ce se laudă astăzi Taras. Spune că nici la contele Orlov nu s-a pomenit masă ca aceea pe care ne-a pregătit-o nouă astăzi.

XV

— MON CHER BORIS, spuse prinţesa Anna Mihailovna către fiul ei după ce cupeul contesei Rostov, în care se aflau, străbătu o stradă aşternută cu paie şi intră în curtea vastă a contelui Kirill Vladimirovici Bezuhov. Mon cher Boris, repetă ea, scoţându-şi mâna de sub haina învechită şi mângâind cu mişcări uşoare mâna fiului ei, fii amabil, fii atent. Gândeşte-te că, oricum, contele Kirill Vladimirovici îţi este naş şi de el atârnă soarta ta în viitor. Ţine minte asta, mon cher, şi fii drăguţ, aşa cum ştii tu să fii…

— Dacă aş şti că din toate acestea ne-am alege cu altceva decât cu umilinţe… răspunse fiul cu răceală. Dar ţi-am făgăduit-o şi voi face asta pentru dumneata.

Portarul, făcându-se a nu băga de seamă că trăsura se oprise la scară, se uită la mamă şi la fiul ei (care, fără să ceară să fie anunţaţi, intraseră de-a dreptul în vestibulul cu geamlâc, printre cele două rânduri de statui aşezate în firide), privind cu înţeles blana cam roasă a vizitatoarei, şi le puse întrebarea pe cine vor să vadă, pe prinţese sau pe conte; aflând că la conte veniseră, le spuse că luminăţia-sa se simte azi mai rău şi că luminăţia-sa nu primeşte pe nimeni.

— Atunci putem pleca, zise Boris în franţuzeşte.

— Mon ami! 125 zise mama cu voce rugătoare, punându-şi din nou mâna pe mâna fiului ei, ca şi cum această atingere ar fi avut puterea să-l liniştească sau să-l întărite.

Boris tăcu şi, fără să-şi scoată mantaua, privi nedumerit la mama sa.

— Dragă, zise cu glasul ei cel mai dulce Anna Mihailovna, adresându-se portarului, ştiu că contele Kirill Vladimirovici e foarte bolnav… de aceea am şi venit… sunt o rudă de-a lui… N-am să-l supăr, drăguţule… Aş vrea numai să-l văd pe prinţul Vasili Sergheevici, care locuieşte tot aici. Anunţă-l, te rog.

Portarul trase în silă de şnurul clopoţelului şi se întoarse cu spatele.

— Prinţesa Drubeţkaia, la prinţul Vasili Sergheevici, strigă el unui valet, în frac, pantofi deschişi şi ciorapi lungi, care se ivise de-a fuga în capul scării.

Mama îşi îndreptă cutele rochiei de mătase revopsită, se privi din cap până-n picioare în oglinda veneţiană din perete şi păşi curajos, cu pantofii ei scâlciaţi, pe covorul scării în sus.

— Mon cher, vous m'avez promis126, se adresă din nou fiului ei, dându-i curaj printr-o atingere a mâinii.

Băiatul, cu privirile în pământ, păşi răbdător în urma ei.

Intrară într-un salon, din care una dintre uşi ducea în apartamentul rezervat prinţului Vasili.

În timp ce mama şi fiul, ajunşi în mijlocul încăperii, se pregăteau să întrebe pe un valet bătrân care le ieşise în întâmpinare, ce drum să ia, mânerul de bronz al uneia dintre uşi se răsuci, şi în cadrul ei, prinţul Vasili în haină de catifea, cu o singură stea – ţinută de casă – apăru, petrecând spre ieşire un bărbat chipeş, cu părul negru.

Bărbatul acesta nu era altul decât celebrul doctor Lorrain, din Petersburg.

— C'est donc positif? Întrebă prinţul.

— Mon prince, „errare humanum est”, mais…127, răspunse doctorul, graseind şi pronunţând cuvintele latineşti cu accent francez.

— C'est bien, c'est bien…128

Zărind-o pe Anna Mihailovna cu fiul ei, prinţul Vasili părăsi cu o înclinare a capului pe doctor şi se îndreptă în tăcere, dar cu un aer întrebător, spre ei. Boris băgă de seamă cum, dintr-o dată, durerea cea mai adâncă se imprimă pe chipul mamei lui, şi zâmbi uşor.

— Vai, în ce triste împrejurări ne este dat să ne întâlnim, prinţe… Ce face scumpul nostru bolnav? Spuse ea, ca şi cum n-ar fi observat privirea rece şi jignitoare a prinţului, aţintită asupra ei.

Prinţul Vasili continuă să se uite întrebător, intrigat până la nedumerire, mai întâi la mamă, apoi la fiu. Boris se înclină respectuos. Prinţul Vasili, fără să-i răspundă la salut, se întoarse din nou spre Anna Mihailovna şi, la întrebările ei repetate, dădu răspuns doar prin câteva mişcări vagi din cap şi strâmbături din buze, ceea ce însemna că nu mai era nici o nădejde de însănătoşire pentru bolnav.

— Nu mai spune! Exclamă Anna Mihailovna. Ah, asta e groaznic! Mi-e frică până şi să mă gândesc… Acesta e fiul meu, adăugă ea, arătând spre Boris. A ţinut să-ţi mulţumească personal.

Boris se înclină încă o dată, cu tot respectul.

— Crede-mă, prinţe, că inima mea de mamă nu va uita niciodată ce ai făcut pentru noi!

— Mă bucur că ţi-am putut face un serviciu, scumpa mea Anna Mihailovna, zise prinţul Vasili, potrivindu-şi jaboul şi dându-şi, prin gesturile şi vocea sa gravă, în faţa protejatei sale Anna Mihailovna, aici la Moscova, un aer încă şi mai important decât acela pe care-l avusese la Petersburg, la serata Annettei Scherer.

— Dă-ţi silinţa să-ţi faci datoria cum se cuvine şi să fii vrednic, adăugă el sever, adresându-i-se lui Boris. Mă bucur… Eşti aici în concediu? Scandă el pe acelaşi ton convenţional.

— Aştept ordinul, excelenţă, să mă prezint la noua mea unitate, răspunse Boris, fără să se arate nici nemulţumit din pricina tonului tăios al prinţului, şi nici dornic de a mai continua conversaţia, ci atât de liniştit şi de cuviincios, încât prinţul, interesat, îl privi cu atenţie.

— Locuieşti cu mama dumitale?

— Locuiesc la contesa Rostov, răspunse Boris, adăugind iarăşi „excelenţă”.

— E vorba de Ilia Rostov, cel care s-a căsătorit cu Nathalie Şinşina, spuse Anna Mihailovna.

— Ştiu ştiu, zise prinţul Vasili cu vocea lui monotonă. Je n'ai jamais pu concevoir, comment Nathalieie s'est décidée a épouser cet ours mal-léché. Un personnage completement stupide et ridicule. Et joueur a ce qu'on dit.129

— Mais tres brave homme, mon prince130, observă Anna Mihailovna, zâmbind cu înduioşare, ca şi cum ar fi vrut să spună că ştia ea destul de bine că un om cum era contele Rostov putea îndreptăţi asemenea păreri, dar cerea totuşi indulgenţă pentru bietul bătrân.

— Ce spun doctorii? Reluă prinţesa după o scurtă tăcere şi din nou se întipări o mâhnire neţărmurită pe chipul ei plâns.

— Puţine speranţe, răspunse prinţul.

— Eu aş fi ţinut atâta să-i mai mulţumesc odată unchiului pentru tot binele ce ne-a făcut, mie şi lui Boris! C'est son filleuil131, adăugă ea pe un ton care-ar fi avut aerul să spună că vestea aceasta trebuie să-l bucure extrem de mult pe prinţul Vasili.

Prinţul Vasili rămase gânditor şi încruntat. Anna Mihailovna pricepu că el se temea să nu găsească în ea o concurentă la moştenirea contelui Bezuhov. Se grăbi, aşadar, să-l liniştească.

— Dacă dragostea şi devotamentul meu faţă de bietul unchi n-ar fi sincere, zise ea, pronunţând cu multă siguranţă de sine şi degajare cuvântul „unchi”, eu îi cunosc caracterul, firea nobilă şi dreaptă… şi, apoi, lângă el sunt numai prinţesele… ele sunt încă tinere… Ea îşi înclină puţin capul şi adăugă în şoaptă: Şi-a îndeplinit oare ultima îndatorire, prinţe? Cât de preţioase sunt aceste ultime clipe! Mai rău decât atâta nu-i poate fi, trebuie să-l pregătim, dacă starea lui este atât de gravă! Noi, femeile, prinţe, zâmbi ea cu duioşie, ne pricepem mai bine, cum se spune, la asemenea lucruri. Trebuie să-l văd negreşit. E drept că îmi vine foarte greu, dar m-am obişnuit să sufăr.

Prinţul înţelesese probabil, şi înţelesese tot aşa de bine ca şi la serata Annei Scherer, că de Anna Mihailovna cu greu te poţi descotorosi.

— Numai să nu-i facă rău cumva această întrevedere, chere Anna Mihailovna, zise el. Să zăbovim până diseară. Doctorii se aşteaptă la o criză.

— Dar nu e vreme de pierdut, prinţe! Pensez, il? Va du salut de son îme… Ah! C'est terrible, les devoirs d'un chrétien…132

O uşă dinspre apartamentele private ale contelui se deschise şi intră una dintre prinţese, o nepoată a acestuia, cu chipul ursuz şi rece şi bustul disproporţionat de lung în raport cu picioarele.

Prinţul Vasili se întoarse spre ea.

— Ei, cum îi mai este?

— Tot aşa. Şi apoi, ce vrei, cu gălăgia asta… răspunse prinţesa, uitându-se la Anna Mihailovna ca la o necunoscută.

— Ah, chere, je ne vous reconnaissais pas, rosti cu un zâmbet fericit Anna Mihailovna, apropiindu-se cu pas uşurel, grăbită, de nepoata contelui. Je viens d'arriver et je suis a vous pour vous aider a soigner mon oncle. J`imagine, combien vous avez souffert133, adăugă ea, închizând ochii cu compătimire.

Prinţesa nu-i răspunse nici o vorbă, nici măcar nu-i zâmbi, şi ieşi numaidecât din cameră. Anna Mihailovna îşi scoase mănuşile şi, ca să marcheze că avea o poziţie cucerită, se instală într-un jilţ şi-l pofti şi pe prinţul Vasili să se aşeze lângă dânsa.

— Boris! Se adresă ea fiului ei zâmbindu-i. Cât stau eu în camera contelui, la unchiul, tu du-te şi-l vezi pe Pierre, mon ami, până mă-ntorc, şi nu uita să-i transmiţi invitaţia Rostovilor. L-au poftit la masă. Dar sper că nu se va duce? Se adresă ea prinţului.

— Dimpotrivă, răspunse prinţul, care, se vedea cât de colo, nu mai era în apele lui. Je serais tres content şi vous me débarrassez de ce jeune homme…134 A venit aici, dar contele n-a întrebat de el nici o singură dată măcar.

Ridică din umeri. Valetul îl conduse pe tânărul ofiţer, mai întâi coborând scara, apoi urcând pe alte scări, spre camera lui Piotr Kirillovici.

XVI.

PIERRE NU IZBUTISE să-şi aleagă o carieră cât timp stătuse la Petersburg, şi de acolo fusese într-adevăr surghiunit la Moscova, pentru provocare de scandal public. Toate câte se spuseseră despre el în casa conţilor Rostov erau adevărate. Pierre luase parte într-adevăr la isprava cu comisarul şi cu ursul. Sosise de câteva zile şi se stabilise, ca întotdeauna, în casa tatălui său. Deşi bănuia că povestea avusese timp să facă înconjurul Moscovei şi că femeile din jurul contelui, care niciodată nu-l văzuseră cu ochi buni, se folosiseră de acest prilej pentru a-l întărita pe tatăl său împotriva lui, se duse totuşi să-l vadă, chiar în ziua sosirii. Intrând în salon unde îşi petreceau de obicei timpul prinţesele, el le salută. Erau toate trei: două lucrau la gherghef, şi a treia le citea cu voce tare o carte. Cea mai în vârstă dintre ele, tocmai prinţesa cu talie lungă, cu ţinută îngrijită şi faţă severă, care se arătase la sosirea Annei Mihailovna, era cea care citea; celelalte două, mai mici, amândouă rumene şi frumuşele, ne deosebindu-se una de alta decât prin faptul că una dintre ele avea deasupra buzei o aluniţă, ce de altminteri o prindea de minune, brodau la gherghef. Pierre fu întâmpinat ca un strigoi sau ca un ciumat. Prinţesa mai în vârstă îşi întrerupse lectura şi-l privea acum tăcută, cu ochi înspăimântaţi; a doua, cea fără aluniţă, luă şi ea aceeaşi expresie de spaimă; singură cea mică, cea cu aluniţa, fire veselă şi şugubeaţă, se aplecă deasupra gherghefului ca să-şi ascundă zâmbetul, provocat, desigur, de scena hazlie care avea să urmeze şi a cărei izbucnire o prevedea. Se tot apleca spre pânza gherghefului, din ce în ce mai jos, şi-şi ascundea faţa, chipurile, chinuindu-se să descifreze modelul, şi de-abia se stăpânea să nu pufnească în râs.

— Bonjour, ma cousine, zise Pierre, vous ne me reconnaissez pas? 135

— Te recunosc prea bine, prea bine.

— Cum mai merge cu sănătatea contelui? Îl pot vedea? Întrebă Pierre, stângaci ca întotdeauna, dar fără să se intimideze.

— Contele suferă fiziceşte, şi moralmente; şi, pe cât se pare, ai avut dumneata grijă să-i pricinuieşti cât mai multe suferinţe morale.

— Pot să-l văd şi eu pe conte? Repetă Pierre.

— Hm! Dacă vrei să-l omori, să-l omori de-a binelea, poţi intra. Olga, du-te şi vezi dacă supa unchiului e gata; se apropie ora când trebuie să mănânce, adăugă ea, voind să-i arate prin aceasta lui Pierre că, în timp ce ele sunt ocupate până peste cap, şi nu ocupate cu orice, ci cu alinarea suferinţelor tatălui său, el n-are altă treabă, pesemne, decât să-i sporească necazurile.

Olga ieşi. Pierre mai zăbovi puţin, uitându-se pe rând la cele două surori şi, înclinându-se, rosti:

— Mă duc atunci în apartamentul meu. Îmi veţi spune dumneavoastră când voi putea să-l văd.

Ieşi din salon. Râsul sonor, dar înăbuşit pe jumătate, al verişoarei cu aluniţă, se auzi în urma lui.

A doua zi sosi prinţul Vasili şi se instala în casa contelui. El îl chemă la sine pe Pierre şi îi spuse:

— Mon cher, şi vous vous conduisez ici comme a Petersbourg, vous finirez tres mal; c'est tout ce que je vous dis.136 Contele e foarte, foarte bolnav; nu se poate să-l vizitezi cu nici un chip.

De atunci încoace, lui Pierre nu-i mai tulburase nimeni liniştea şi el stătea şi-şi petrecea toată ziua sus, singur în camera sa.

În momentul când Boris intră la el, Pierre se plimba prin cameră, oprindu-se din când în când în vreun colţ şi făcând gesturi ameninţătoare spre perete, ca şi cum ar fi străpuns un duşman nevăzut cu sabia; apoi, uitându-se încruntat pe deasupra ochelarilor, pornea din nou să-şi facă raita prin cameră, rostind vorbe fără nici un înţeles, ridicând din umeri şi gesticulând larg cu mâinile.

— L'Angleterre a vécu, cuvânta el, încruntându-se şi arătând parcă spre cineva cu degetul. M. Pitt comme traâtre a la nation et au droit des gens est condamiené a…137

Dar nu avu timpul să pronunţe condamnarea lui Pitt (se închipuise în clipa aceea însuşi Napoleon, după săvârşirea primejdioasei traversări a strâmtorii Pas-de-Calais şi după cucerirea Londrei), că văzu deodată intrându-i în cameră un ofiţer tânăr, zvelt şi frumos. Se opri. Pierre îl lăsase pe Boris copil de paisprezece ani şi, hotărât, nu-l mai ţinea minte; cu toate astea, veni spre el cu gesturile repezi şi joviale care-i erau caracteristice şi, luându-i mâna, îi surise prieteneşte.

— Mă ţii minte? Spuse Boris cu zâmbetul lui calm şi plăcut. Am venit cu mama ca să-l vedem pe conte, dar, mi se pare, nu-i tocmai sănătos.

— Da, se spune că nu e tocmai sănătos! Toţi cei din jurul lui îl indispun, răspunse Pierre, străduindu-se să-şi amintească cine-o fi tânărul ăsta.

Boris simţi că Pierre nu-l mai recunoaşte, dar nu găsi de cuviinţă să-şi spună numele şi, fără să se simtă câtuşi de puţin intimidat, i se uită ţintă în ochi.

— Contele Rostov vă roagă să veniţi astăzi la masă la el, zise în sfârşit după o tăcere destul de lungă şi stânjenitoare pentru Pierre.

— A, contele Rostov! Repetă vesel Pierre. Aşadar, eşti fiul lui, Ilia? Închipuie-ţi că în primele clipe nu te mai recunoşteam! Îţi mai aminteşti de excursia noastră făcută cu Madame Jacquot pe dealurile Vorobiovî? E mult de-atunci.

— Te înşeli, răspunse fără grabă, cu un zâmbet îndrăzneţ şi oarecum ironic, Boris. Eu sunt Boris, fiul prinţesei Anna Mihailovna Drubeţkaia. Ilia e numele lui Rostov tatăl; pe fiul lui îl cheamă Nikolai. Iar eu n-am cunoscut nici o Madame Jacquot.

Pierre începu să dea din mâini şi din cap, de parcă l-ar fi năpădit un roi de ţânţari sau de albine.

— Ei, nu, asta-i! Ce-i cu mine?! M-am încurcat de tot. Aici la Moscova am atâtea rude! Dumneata eşti Boris, care va să zică… da. Bun! Acum ne-am lămurit. Ei, ce părere ai despre expediţia de la Boulogne? Vai de capul englejilor, dacă Napoleon s-apucă să traverseze canalul! Eu cred că expediţia aceasta e foarte posibilă. Numai Villeneuve cumva să n-o scrântească!

Boris habar n-avea de expediţia de la Boulogne, căci nu citea gazetele; cât despre Villeneuve, era pentru prima oară când auzea pomenindu-i-se numele.

— Noi, aici, la Moscova, ne ocupăm mai mult de mese şi de bârfeli decât de politică, zise el, fără să-şi părăsească obişnuitul ton, liniştit şi ironic. Eu sunt cu totul străin de toate acestea şi n-am nici o părere. Moscova e preocupată mai mult decât de orice altceva de cancanuri, continuă el. Acum, de pildă, dumneata şi contele sunteţi cei mai forfecaţi.

Pierre prinse a zâmbi cu zâmbetul lui plin de bunătate, ca şi cum s-ar fi temut pentru interlocutorul său, să nu cumva să-i scape vreo vorbă pripită, de care să-i pară rău mai târziu. Dar Boris vorbea măsurat, rece şi clar, uitându-se drept în ochii lui Pierre.

— Moscova nu face nimic altceva decât să colporteze bârfelile, continuă el. Toţi sunt preocupaţi de moştenirea contelui; se discută cui îşi va lăsa contele averea, cu toate că s-ar putea întâmpla ca el să trăiască mai mult decât noi toţi, ceea ce îi doresc din toată inima…

— Da, toate astea sunt cât se poate de neplăcute, îl întrerupse Pierre, foarte neplăcute!

Pierre se temea necontenit ca ofiţerul să nu se pună într-o situaţie delicată prin vorbele nesăbuite ce-ar fi rostit.

— Dar dumneata trebuie să ai, de bună seamă, impresia… zise Boris, roşind puţin, fără însă să-şi schimbe vocea şi atitudinea, dumneata trebuie să ai impresia că toţi sunt preocupaţi doar de dorinţa de a obţine câte ceva de la bogătaş.

„Chiar aşa”, gândi Pierre.

— Iar eu tocmai de acest lucru vreau să-ţi vorbesc, pentru a evita orice neînţelegere: vreau să-ţi spun că te înşeli dacă ne consideri, pe mine şi pe mama mea, din rândul acestor oameni. Noi suntem foarte săraci, e drept, dar – vorbesc cel puţin în ceea ce mă priveşte – tocmai fiindcă tatăl dumitale este atât de bogat, eu nici nu-l consider ca fiindu-mi rudă, şi te asigur că nici eu şi nici mama mea nu vom cere şi nu vom primi de la el nimic.

Pierre nu reuşi mult timp să priceapă despre ce era vorba, dar, de îndată ce înţelese, sări în sus de pe divan şi-l apucă pe Boris de mână, cu repeziciunea şi neîndemânarea care-i erau caracteristice şi, înroşindu-se tot, cu mult mai aprins la faţă decât Boris, începu să-i vorbească, cu un sentiment tulbure, de jenă şi de părere de rău.

— Ce ciudat! Adică eu, oare, să fi… dar cine se putea gândi… Ştiu prea bine că…

Dar Boris îl întrerupse din nou:

— Mă bucur că ţi-am spus tot ce-am avut de spus. Poate că n-a fost tocmai plăcut pentru dumneata, te rog să mă ierţi, zise el, liniştindu-l, în loc să se lase el liniştit de Pierre, dar sper că nu te-am jignit. Am obiceiul să spun totul fără înconjur… Atunci, ce răspuns să le dau? Vii la Rostovi la masă?

Şi Boris, vădit uşurat de greaua lui îndatorire şi ieşit cu bine dintr-o situaţie stânjenitoare, după ce pusese pe altul în încurcătură, se arătă din nou foarte amabil.

— Ascultă, zise Pierre, liniştindu-se. Eşti un om uimitor. Ceea ce mi-ai spus mie acum e foarte frumos, deosebit de frumos. Bineînţeles, pe mine nu mă cunoşti! De atâta timp nu ne-am văzut doar, de când eram copii… Aşa că poţi presupune că eu… Te înţeleg, te înţeleg foarte bine! Eu n-aş fi făcut asta, mie mi-ar fi lipsit poate tăria, dar e minunat! Mă bucur foarte mult că am făcut cunoştinţă cu dumneata. E curios, adăugă el zâmbind, după o mică pauză, că ai putut să mă bănuieşti! Apoi începu să râdă! Ei, dar ce-are a face! Vom avea timp să ne cunoaştem mai bine, noi doi. Te rog. Şi-i strânse mâna. Ştii, n-am fost măcar o dată să-l văd pe conte. Nu m-a chemat… Îmi pare foarte rău de el, ca om… Dar ce pot face?

— Şi dumneata crezi într-adevăr că Napoleon va izbuti să traverseze canalul cu toată armata? Întrebă Boris zâmbind.

Pierre înţelese că Boris voia să schimbe vorba şi, ca să-l ajute, începu să expună sorţii de reuşită şi obstacolele expediţiei de la Boulogne.

Un lacheu îl anunţă pe Boris că-l aşteaptă prinţesa. Prinţesa era pe punctul de a pleca. Pierre îi promise că va veni la masă la Rostovi, mai ales pentru a-l putea cunoaşte mai îndeaproape pe Boris, îi strânse mâna cu căldură şi-l privi prin ochelari, prietenos, în ochi… După plecarea acestuia, Pierre se mai plimbă încă multă vreme prin cameră, dar fără să mai străpungă vreun duşman nevăzut cu spada, ci zâmbind cu plăcere la amintirea acestui simpatic tânăr inteligent şi dârz.

Aşa cum se întâmplă în prima tinereţe şi mai cu seamă cu oamenii constrânşi la singurătate, el simţea o duioşie cu totul nemotivată faţă de acest tânăr şi-şi făgădui să se împrietenească negreşit cu el.

Prinţul Vasili o conducea pe prinţesă până la uşă. Prinţesa îşi ţinea batista la ochi şi faţa îi era scăldată în lacrimi.

— E groaznic! Groaznic! Spunea ea. Dar oricât mi-ar fi de greu, eu îmi voi face datoria. Voi veni să stau la noapte aici. Nu se poate să-l lăsăm aşa. Fiecare clipă e preţioasă! Nu înţeleg deloc pentru ce tărăgănează atâta prinţesele lucrul acesta. Poate că îmi va ajuta mie Dumnezeu să găsesc mijlocul să-l pregătesc… Adieu, mon prince, que le bon Dieu vous soutienne…138

— Adieu, ma bonne139, răspunse prinţul Vasili, luându-şi rămas bun de la ea.

— Ah, e într-o stare îngrozitoare, spuse mama către fiu în momentul când se aflară din nou unul lângă altul în cupeu. Aproape că nu mai cunoaşte pe nimeni.

— Eu nu înţeleg, măicuţă, care-s relaţiile dintre el şi Pierre? Întrebă fiul.

— Testamentul ne va spune totul, dragul meu; de el depinde şi soarta noastră…

— Dar pentru ce crezi că ne va lăsa şi nouă ceva?

— Ah, dragul meu! E atât de bogat, iar noi suntem atât de săraci!

— Bine, dar acesta nu poate fi un motiv destul de puternic, mamă!

— Ah, Doamne Dumnezeule! În ce stare e! Se tângui mama.