XVII.

DUPĂ CE PLECĂ Anna Mihailovna cu fiul ei la contele Kirill Vladimirovici Bezuhov, contesa Rostova rămase multă vreme singură, tot ştergându-se cu batista la ochi. Într-un târziu, sună.

— Ce-i cu dumneata, dragă, spuse ea supărată fetei, care se lăsase aşteptată câteva minute. Nu vrei să mă mai serveşti? Atunci să-ţi găsesc alt loc!

Contesa era necăjită de nefericirea şi înjositoarea sărăcie în care se zbătea prietena ei, Anna Mihailovna, şi, din pricina asta, nu se simţea în apele sale, ceea ce la ea se exprima întotdeauna în termenii cu care se adresa fetei din casă: „dragă” şi „dumneata”.

— Am greşit, iertaţi-mă, apuse camerista.

— Roagă-l pe conte să vină până la mine.

Contele, legănându-se greoi, veni, ca de obicei, lângă soţia sa cu un aer de vinovăţie.

— Ei, micuţa mea contesă! Ştii ce sauté de ierunci au madere140 vom avea la masă, ma chere! L-am gustat; n-am dat degeaba o mie de ruble pe Taraska. Face!

Se aşeză lângă soţia lui, îşi sprijini tinereşte coatele pe genunchi şi-şi ciufuli cu o mână părul cărunt.

— Ce porunceşti, contesina mea?

— Iată ce e, dragul meu, dar ce e pata asta de pe vesta ta? Zise ea, arătând spre jiletca soţului. Ăsta-i probabil sauté-ul, adăugă ea, zâmbind. Iată ce e, conte: am nevoie de bani.

Chipul ei se mohorâse dintr-o dată.

— Ah, contesină, numai atâta?

Şi contele îşi descheie haina, scoţându-şi portvizitul.

— Îmi trebuie mult, conte, îmi trebuiesc cinci sute de ruble.

Şi, scoţând o batistă fină de olandă, şterse cu ea pata de pe jiletca bărbatului.

— Numaidecât, numaidecât! Ei, e careva pe-acolo? Strigă el, cu tonul pe care-l au doar oamenii obişnuiţi să strige, convinşi că cei la care strigă vor alerga într-un suflet la chemarea lor. Trimiteţi-mi-l aici pe Mitenka!

Mitenka, feciorul de nobil scăpătat, care fusese crescut în casa contelui şi care-i administra acum afacerile, intră în salon cu paşi uşori.

— Iată ce este, dragul meu, se adresă contele tânărului care intrase respectuos. Să-mi aduci… stătu să se gândească puţin. Da, adu-mi şapte sute de ruble, în cap. Dar vezi să nu-mi aduci din alea rupte şi murdare cum mi-ai adus atunci; să fie dintre cele noi, frumoase; ca pentru contesă!

— Da, Mitenka, fii bun, te rog, să fie mai curăţele, spuse contesa, oftând trist.

— Luminăţia voastră, când aveţi nevoie de ele? Întrebă Mitenka. Binevoiţi să luaţi la cunoştinţă că… Dar, bine voiţi vă rog să nu vă îngrijoraţi, adăugă el, văzându-l pe conte că şi începuse să sufle greu, accelerându-i-se respiraţia, ceea ce era întotdeauna la el un semn prevestitor al mâniei. Eram să uit că… Să le aduc chiar acum?

— Da, da, chiar acum. Şi să le dai contesei.

— Aur, nu altceva, este pentru mine Mitenka ăsta, adăugă contele, zâmbind, după ce tânărul ieşise. Nu există la el ceva care să nu fie cu putinţă. Ştie că eu nu pot admite aşa ceva! Totul e posibil!

— Ah, banii, conte, banii! Câtă suferinţă din pricina lor pe lume! Zise contesa. Mare nevoie am de banii aceştia!

— Contesină mea, se ştie că eşti o mare risipitoare, zise galant contele şi, după ce-i sărută mâna, se-ntoarse iar în cabinet.

Când Anna Mihailovna reveni de la Bezuhov, banii erau demult la contesă, numai hârtii noi-nouţe, puşi pe măsuţă, sub batistă, şi Anna Mihailovna îşi dădu seama că era ceva care o tulbura pe contesă.

— Ei, ce s-aude, dragă prietenă? O întrebă contesa.

— Ah, dacă-ai şti în ce stare îngrozitoare e! Aproape de nerecunoscut! Îi e rău, rău de tot; l-am văzut un moment, dar nu i-am putut spune nici două vorbe…

— Annette, pentru Dumnezeu, te rog să nu mă refuzi, zise deodată contesa, roşind, ceea ce părea destul de straniu pe chipul ei ruinat de vârstă şi atât de grav de obicei, şi scoase de sub batistă banii.

Înţelegând fulgerător despre ce era vorba, Anna Mihailovna se şi aplecase puţin, pentru a fi gata la momentul cuvenit să o îmbrăţişeze drăgăstos pe contesă.

— Uite, pentru Boris, de la mine, să-şi comande uniformele…

Anna Mihailovna o şi îmbrăţişase şi-şi dăduse drumul lacrimilor. Plângea şi contesa. Plângeau amândouă pentru că erau prietene, plângeau pentru că aveau inimi bune şi mai plângeau pentru că ele, prietene din tinereţe, erau obligate să se ocupe de lucruri atât de mărunte ca banii; şi, pe deasupra, pentru că tinereţea lor trecuse… Şi lacrimile le făceau amândurora bine…