XIX.

ÎN PARTEA MESEI ocupată de bărbaţi conversaţia devenea din ce în ce mai vie şi mai însufleţită. Colonelul povestea că proclamaţia către ţară, anunţând declararea războiului, era în acest moment publicată la Petersburg şi că un exemplar, pe care îl văzuse el cu ochii lui, îi venise comandantului suprem chiar în acea zi printr-un curier.

— Şi la ce oare ne-o fi-mpingând necuratul să ne batem cu Bonaparte? Făcu Şinşin. Il a déja rabattu le caquet a l'Autriche. Je crains, que cette fois ce ne soit notre tour.151

Colonelul era un neamţ înalt, vânjos şi sangvin; bun soldat şi patriot, pe câte se vedea. Se simţi jignit de vorbele lui Şinşin.

— Pentru că, preastimate tomn, începu el, pronunţând cu un vizibil accent străin, pentru că împăratul îşi tă pine seama de tot ce săfârşeşte. În proclamaţie este spus că el nu poate vetea nepăzător primeştia care amininţe Rusia şi că sicuranţa imperiului, temnitatea lui şi salvgardarea cu zvinţenie a alianţelor… urmă el, apăsând mai cu seamă pe cuvântul „alianţe”, ca şi cum în el ar fi stat toată însemnătatea discuţiei.

Apoi, cu acea memorie infailibilă a textelor oficiale, care-l caracteriza, el repetă pe de-a-ntregul cuvintele cu care începea proclamaţia…: „Şi dorinţa suveranului, unicul şi nestrămutatul său ţel, care este acela de-a instaura în Europa o pace pe temelii trainice, l-a hotărât să trimită astăzi peste hotare o parte din armată şi să facă noi sforţări pentru realizarea intenţiei sale”.

— Iată pentru ce, tomnul meu, cu voia tomniei-tale, încheie el sentenţios, deşertându-şi paharul şi căutând din ochi un semn de aprobare din partea contelui.

— Connaissez-vous le proverbe152: „Erioma, Erioma, mai bine stăteai acasă şi-ţi vedeai de lâna toarsă”, rosti Şinşin, încreţindu-şi fruntea şi zâmbind: Cela nous convient a merveille.153 Cât a fost el Suvorov de mare, tot l-au bătut a plate couture; 154 dar unde mai avem noi astăzi oameni ca Suvorov? Je vous demande un peu155, zise el, amestecând necontenit zicătorile ruseşti în frazele franţuzeşti.

— Suntem tatori să ne patem până la cea din urmă picătură de sânge, spuse colonelul cu accentul lui nemţesc, bătând în masă, şi să murrrim pentru împăratul nostru; apia atunci, va fi pentru toţi pine. Şi să jutecăm cât se poa-a-ate (tărăgănă în special cuvântul „poate”), cât se poa-a-ate mai puţin, îşi încheie el discursul, uitându-se din nou la conte. Aşa zocotim noi, pătrânii huzari! Aşa, şi nu altfel! Tumneata cum zocoteşti, tinere, că doar eşti tânăr huzar? Întrebă el, întorcându-se spre Nikolai, care, auzind că se vorbea de război, uitase şi de Julie, numai ochi şi urechi la cele ce spunea colonelul.

— Sunt cu totul de acord cu dumneavoastră, răspunse Nikolai, care se fâstâci de tot, răsucindu-şi farfuria dinainte şi mutând din loc paharele cu un gest atât de repezit şi de dârz, de parcă cine ştie ce mare primejdie l-ar fi ameninţat chiar în clipa aceea, eu sunt pătruns de adevărul că ruşii trebuie sau să moară, sau să învingă… zise el, simţind, ca toţi cei de faţă, de altfel, că fusese prea din cale-afară de solemn şi de patetic pentru situaţia în care se afla şi, prin urmare, stângaci.

— Cest bien beau ce que vous venez de dire156, rosti vecina lui de masă, Julie, oftând.

Tot timpul cât vorbise Nikolai, Sonia se înroşise până în vârful urechilor şi până şi umerii i se îmbujoraseră; iar Pierre, care ascultase vădit interesat peroraţia colonelului, dădu aprobator din cap.

— Asta-i foarte frumos! Exclamă el.

— Adevărat huzar, tinere! Strigă colonelul, lovind iar în masă.

— Ce v-a apucat, de faceţi atâta gălăgie? Se auzi deodată, din partea cealaltă a mesei, vocea de bas a Mariei Dmitrievna. Ce-ţi veni să izbeşti aşa în masă? Se adresă ea husarului. Nu zău, la cine te răţoieşti aşa? Ori ai început să vezi numai franţuji în faţa ochilor.

— Eu zpun atevărul, zise husarul, zâmbind.

— Se discută despre război, îi strigă contele din cealaltă parte a mesei. Doar am şi eu un băiat care pleacă pe front, Maria Dmitrievna.

— Da' eu n-am? Patru feciori am la oaste şi nu mă mai tânguiesc atâta! Toate-s cu voia Domnului; poţi muri tolănit pe cuptor acasă şi poţi scăpa teafăr din foc, cu mila lui Dumnezeu, rosti limpede şi fără nici o sforţare, din partea cealaltă a mesei, vocea groasă a Mariei Dmitrievna.

— Ai dreptate!

Şi conversaţia se despărţi din nou: discuţiile femeieşti la un capăt al mesei şi treburile bărbăteşti la celălalt.

— Nu, nu te cred c-ai să-ntrebi, îi tot spunea fratele mai mic Nataşei. Să vezi că n-ai să întrebi!

— Ba am să-ntreb! Îi răspundea Nataşa.

Faţa i se îmbujorase deodată, înveselită, exprimând o hotărâre plină de cutezanţă. Se ridică şi, după ce îl rugă din ochi pe Pierre să fie atent, se adresă mamei ei:

— Mamă! Răsună peste toată masa vocea ieşită din pieptul de copil al Nataşei.

— Ce-i cu tine? Întrebă contesa, speriată; dar, înţelegând după figura ei că e vorba de o ştrengărie, îi făcu un semn sever din mână şi dădu dojenitor şi ameninţător din cap.

Discuţia se opri.

— Mamă, ce desert avem? Răsună şi mai hotărât, fără să se sinchisească, glăsciorul Nataşei.

Contesa ar fi vrut să se încrunte, dar nu putu. Maria Dmitrievna o ameninţă cu degetul ei butucănos.

— Cazacule! Îi spuse ea răstit.

Cei mai mulţi dintre oaspeţi se uitau la părinţi, neştiind cum să interpreteze această ieşire.

— Îţi dau eu ţie! Zise contesa.

— Mamă! Ce desert avem? Strigă tot mai îndrăzneţ, cu un aer glumeţ de copil răsfăţat Nataşa, încredinţată dinainte că i se va face pe plac.

Sonia şi cu Petea grăsunul râdeau pe înfundate.

— Vezi că am întrebat? Şopti Nataşa fratelui ei mai mic, Petea, şi lui Pierre, căruia-i aruncă o nouă privire.

— Avem îngheţată, numai că tu te-ai lins pe bot de ea, spuse Maria Dmitrievna.

Nataşa vedea bine că n-are de ce se teme şi nici Maria Dmitrievna nu-i prea insufla teamă.

— Ce fel de îngheţată, Maria Dmitrievna? Mie îngheţata de vanilie nu-mi place.

— De morcovi!

— Nu, zău, spune-mi ce fel? Spune-mi, Maria Dmitrievna, ce fel de îngheţată? Începu să scâncească ea. Vreau eu să ştiu!

Maria Dmitrievna şi contesa începură să râdă şi, după ele, toţi invitaţii. Râdeau toţi, nu de răspunsul Mariei Dmitrievna, ci de lipsa de sfială şi de vioiciunea nestingherită a acestei fetiţe, care era în stare să-şi permită a se purta astfel cu Maria Dmitrievna.

Nataşa n-o slăbi până ce nu i se spuse că aveau îngheţată de ananas. Înainte de îngheţată se servi şampanie. Muzica începu din nou, contele se sărută cu soţia sa, iar musafirii, ridicându-se, făcură urări contesei, închinând pentru ea şi ciocnind peste masă cu contele, cu copiii şi între ei. Lacheii forfotiră din nou, şi iarăşi hârşâiră pe parchet scaunele când se îndreptară toţi spre salon şi spre cabinetul contelui, în aceeaşi ordine în care veniseră, dar cu feţele ceva mai îmbujorate.

XX.

MESELE DE BOSTON fură întinse şi se formară numaidecât partidele, iar oaspeţii contelui se răzleţiră în cele două saloane, în camera cu divanuri şi în bibliotecă.

Contele, răsfoindu-şi în evantai cărţile de joc, râdea mereu, abţinându-se cu greu de la obişnuita lui siestă de după prânz. Răspunzând îndemnului contesei, tineretul se adună lângă clavicord şi harpă. Rugată de toţi, Julie cea dintâi cântă la harpă o mică piesă cu variaţiuni şi după aceea, împreună cu celelalte fete, începu să se roage de Nataşa şi de Nikolai, cunoscuţi ca având talent la muzică, să cânte şi ei ceva. Nataşa, căreia i se adresau întocmai ca unei persoane mari, era vădit măgulită şi foarte mândră, dar în acelaşi timp se simţea intimidată.

— Ce cântăm? Întrebă ea.

— Izvorul”, răspunse Nikolai.

— Atunci să începem mai repede. Boris, vino încoace, zise Nataşa. Dar unde-i Sonia?

Îşi roti privirea de jur împrejur şi, văzând că prietena ei nu era în odaie, dădu fuga după ea.

Alergă în camera Soniei, dar nu-şi găsi prietena acolo. Nataşa o căută şi în camera copiilor, dar nici acolo nu era. Înţelese atunci că Sonia trebuie să fie pe cufărul din coridor. Acest cufăr din coridor era zidul plângerilor pentru toate fetele din casa Rostov, în clipele de necaz. Într-adevăr, Sonia, cu vaporoasa ei rochie trandafirie, se afla acolo pe cufăr, întinsă cu faţa în jos pe o pernă murdară de-a dădacei şi, ascunzându-şi faţa în palme, după degetele ei mici, plângea cu sughiţuri, zgâlţâindu-şi umerii goi. Chipul Nataşei, însufleţit de toată bucuria zilei sale onomastice, se schimbă deodată: ochii îi rămaseră ficşi, gâtul părea că i se îngroşase de încordare, iar colţurile buzelor i se lăsară în jos.

— Sonia, ce-i cu tine? Ce-i, ce ai? U-u-u-u…!

Şi Nataşa, cu colţurile gurii ei mari lăsate în jos, urâţită cu totul, începu să plângă, hăulind ca un copil, fără să ştie de ce, numai aşa, fiindcă plângea Sonia. Sonia voi să-şi ridice capul, voi să răspundă, dar nu putu şi-şi ascunse şi mai mult faţa. Nataşa plângea, întinsă şi ea pe perna albastră a dădacei şi îmbrăţişându-şi prietena. Sonia îşi adună puterile şi, ridicându-se, începu să-şi şteargă lacrimile şi să povestească:

— Nikolenka pleacă… de azi într-o săptămână… i-a venit… hârtia… mi-a spus chiar el. Şi tot n-aş fi plâns… (îi arătă o hârtie pe care o ţinea în mână: erau versurile scrise de Nikolai) şi tot n-aş fi plâns, dar tu nu poţi… nimeni nu poate înţelege… ce suflet are el…

Şi începu iarăşi să plângă, fiindcă Nikolenka avea un suflet atât de frumos.

— De tine e bine… eu nu sunt invidioasă… eu te iubesc; îl iubesc şi pe Boris, zise ea, făcând sforţări să se mai liniştească puţin, e drăguţ… vouă nu vă stă în cale nici o piedică. Dar Nikolai – e văr… trebuie să… numai mitropolitul ar putea… şi nici aşa nu se poate. Şi apoi, dacă mămica… (Sonia, pe contesă o numea şi o considera drept mamă)… dacă are să spună că-i stric cariera lui Nikolai, că n-am inimă, că sunt nerecunoscătoare! Dar, uite, zău (îşi făcu cruce), eu o iubesc atât de mult, vă iubesc şi pe voi, pe toţi; numai pe Vera nu pot s-o… Pentru ce? Ce i-am făcut eu? Vă sunt atât de recunoscătoare tuturor, pentru tot ce-aţi făcut voi pentru mine, încât bucuros m-aş învoi să sacrific totul, dar n-am ce…

Sonia nu mai putu spune nimic şi-şi ascunse din nou capul în mâini şi în pernă. Nataşa începuse să se mai liniştească, dar se vedea pe faţa ei că înţelesese toată grozăvia durerii prietenei sale.

— Sonia! Zise ea deodată, ca şi cum ar fi ghicit adevărata cauză a durerii neaşteptate a verişoarei ei. Spune-mi, aşa-i că Vera a vorbit cu tine astăzi după ce ne-am ridicat de la masă? Da?

— Da, versurile acestea mi le-a scris chiar Nikolai cu mâna lui, iar eu am mai copiat şi altele; ea a şi dat peste ele, scotocind pe masa mea, şi mi-a spus că are să le arate mămichii, şi mi-a mai spus că sunt o nerecunoscătoare şi că mămica nu-i va da lui niciodată voie să se însoare cu mine şi că el are să se însoare cu Julie. Ai văzut şi tu cum a stat toată ziua cu ea… Nataşa! Pentru ce?

Şi iarăşi începu să plângă şi mai tare decât până atunci. Nataşa o ridică, o îmbrăţişă şi, zâmbind printre lacrimi, începu s-o liniştească.

— Sonia, să n-o crezi, scumpa mea, n-o crede pe Vera. Nu-ţi aduci aminte ce-am vorbit noi toţi trei, noi şi Nikolenka, atunci seara, după cină, în odaia cu divane, îţi aduci aminte? Ştii că am hotărât ce-are să fie. Eu nu mai ţin minte ce-am spus, dar ţi-aduci aminte cât de bine era şi cum credeam cu toţii că o să se poată? Uite, fratele unchiului Şinşin s-a însurat cu o vară primară, iar noi, Boris şi cu mine, suntem veri de-al doilea. Şi Boris spunea că se poate foarte bine. Ştii, eu lui i-am spus tot. E aşa de înţelept şi de bun, zise Nataşa… Haide, Sonia, nu mai plânge, puişorule drag, sufleţelule, Sonia mea – şi o sărută, râzând. Da, Vera-i rea, dar las-o în plata Domnului! Să vezi că totul va fi bine şi că n-are să-i spună nimic mămichii; Nikolenka are să-i spună singur; şi el nici nu s-a gândit vreodată la Julie!

Şi o sărută pe creştet. Sonia se ridică, şi pisicuţa se învioră; ochii începură să-i lucească, şi acum părea că iar e gata-gata să dea din coadă, să facă o săritură, căzând pe lăbuţele ei moi, şi să se joace cu ghemul, aşa cum îi şedea ei bine.

— Crezi tu? E-adevărat? Zău? Zise ea, îndreptându-şi repede rochia şi părul.

— Zău, e adevărat! Răspunse Nataşa în timp ce potrivea la loc o şuviţă de păr pe capul prietenei ei.

Şi începură amândouă să râdă.

— Hai acum să cântăm „Izvorul”.

— Hai!

— Ştii ce caraghios e Pierre, grăsunul acela care stătea în faţa mea! Spuse deodată Nataşa, oprindu-se în loc. Îmi vine mereu să râd!

Şi Nataşa o luă la fugă pe coridor.

Sonia, scuturându-şi scamele care i se prinseseră de rochie şi ascunzând versurile în sân, aproape de gât unde se vedeau oasele proeminente ale pieptului, fugi şi ea pe urma Nataşei, pe coridor, îmbujorată la faţă, cu paşi uşori şi voioşi, până în odaia cu divanuri.

La rugămintea musafirilor, tinerii cântară quartetul „Izvorul”, care le plăcu tuturora foarte mult; pe urmă Nikolai cântă un cântec învăţat de curând: „În noaptea frumoasă cu lună, Te simţi fericit dacă ştii.

Că poate mai este pe lume.

Cineva ce la tine-ar gândi.

Că şi ea, când mâna-i frumoasă.

Pe coardele harfei şi-o ţine, Cu flacăra ei armonioasă.

Pe tine te cheamă, pe tine!

O zi încă, două, şi pe-urmă.

Deschide-şi-va porţile raiul.

Dar, vai! Căci prietenei, traiul.

Curând i se curmă, se curmă…”

Şi Nikolai nu-şi sfârşise bine cântecul, când în salonul cel mare tineretul începu să se pregătească de dans, iar pe estradă prinseră să tropăie şi să tuşească, gata să-nceapă, muzicanţii.

Pierre îşi găsise loc în salon, unde Şinşin, ştiindu-l abia venit din străinătate, începuse cu dânsul o discuţie politică, foarte plictisitoare pentru Pierre, în care se amestecară curând şi alţii. Când muzica începu să cânte, Nataşa intră în salon şi, ducându-se drept la Pierre, îi spuse, râzând şi roşindu-se toată:

— Mama m-a trimis să vă invit la dans.

— Mi-e frică să nu mă încurc în figuri, spuse Pierre, dar dacă vrei cumva să-mi fii profesoară…

Şi, aplecându-se mult ca să fie la înălţimea ei, îşi oferi braţul gros delicatei fetiţe.

Câtă vreme se formau perechile şi muzicanţii îşi acordau instrumentele, Pierre şi cu mica lui parteneră se aşezară pe câte un scaun. Nataşa era în culmea fericirii; dansa cu un om mare şi încă venit din străinătate! Se aşezase în aşa fel, încât să fie mai în văzul lumii, şi discuta cu el cu un aer de domnişoară. Cu un evantai în mână, pe care i-l dăduse o invitată, îşi luase o poză dintre cele mai mondene (Dumnezeu ştie de unde şi când o învăţase) şi, în timp ce vorbea cu cavalerul ei, îşi tot agita evantaiul, zâmbindu-i prin penele de struţ.

— Ei, cum vă place, mă rog! Priviţi-o! Uitaţi-vă la ea, spuse contesa, care tocmai trecea prin salon, arătând-o pe Nataşa.

Nataşa se înroşi şi începu să râdă.

— Ei, lasă, mamă! Ce ţi se pare aşa de neobişnuit la mine? De ce te miri aşa?

Pe la jumătatea celei de-a treia ecossaise se auziră scaune mutate în salonaşul în care contele, Maria Dmitrievna şi cea mai mare parte a oaspeţilor mai de seamă jucaseră cărţi; cei mai în vârstă, obosiţi de joc şi de şedere, după ce se mai dezmorţiră şi-şi puseră la loc în buzunare portvizitele şi pungile, se arătară în uşa salonului mare. În fruntea tuturora veneau contele cu Maria Dmitrievna, amândoi bine dispuşi. Contele, cu un gest glumeţ şi amabil, ca de balet, îi oferi Mariei Dmitrievna braţul său dolofan. Călca ţanţoş, şi pe chipul lui strălucea un zâmbet deosebit de tânăr şi de ştrengăresc. Odată ajunşi în uşa salonului, cum se dansa tocmai sfârşitul ultimei figuri a ecossaise-ei, el strigă spre vioara întâi:

— Semioane! Mai ştii Danilo Kupor?

Era dansul favorit al contelui, care se dansa pe vremea când era el tânăr („Danilo Kupor” era o figură din l'anglaise).

— Ia uitaţi-vă la papa, strigă Nataşa cât putu mai tare întregului salon, îndoindu-se de râs până-i ajunse capul cârlionţat la genunchi (uitase cu totul că dansa cu un om mare).

Într-adevăr, toţi cei aflaţi în salon priveau cu un zâmbet de bucurie pe veselul bătrânel, care alături de impunătoarea lui parteneră, Maria Dmitrievna, cu un cap mai înaltă decât el, îşi rotunjea braţele, scuturându-le în tactul muzicii, şi-şi îndrepta umerii, răsucindu-şi picioarele şi tropăind uşor, în vreme ce zâmbetul tot mai deschis şi mai senin de pe faţa lui rotundă era menit să pregătească spectatorii pentru ceea ce avea să urmeze. La primele acorduri vesele şi îmbietoare ale dansului Danilo Kupor care aducea mult cu vestitul trepaciok157 rusesc, toate uşile salonului se umplură, de o parte cu capetele zâmbitoare ale servitorilor, veniţi să-şi vadă stăpânul petrecând, iar de altă parte cu cele ale slujnicelor.

— Vultur, boierul nostru, nu altceva! Rosti tare dădaca din pragul unei uşi.

Contele dansa frumos şi era conştient de asta; dar partenera lui nu era în stare şi nici nu-şi dădea osteneala să danseze la fel de frumos. Trupul ei uriaş rămânea ţeapăn, cu mâinile atârnate în jos (sacul şi-l lăsase contesei). Singur chipul ei sever, dar frumos, se putea spune că dansa. Ceea ce contele exprima cu tot trupul lui rotofei, la Maria Dmitrievna se vădea pe faţa-i din ce în ce mai zâmbitoare, cu nasul mult ridicat în sus. Dar, pe când contele se aprindea din ce în ce mai tare, fascinându-şi spectatorii cu piruetele lui îndemânatice şi neaşteptate şi cu uşoarele salturi ale picioarelor lui mlădioase, Maria Dmitrievna izbutea să producă o impresie tot atât de puternică printr-o abia schiţată mişcare a umerilor sau o slabă rotunjire a mâinilor în momentele întoarcerilor sau bătăilor pe loc, merit pe care toţi i-l apreciau, cu atât mai mult, cu cât fiecare îi ştia proverbiala ei gravitate şi-i cunoştea obezitatea purtată triumfal pretutindeni. Dansul se însufleţea din ce în ce. Perechile care le făceau vis-a-vis nu puteau atrage o singură clipă luarea-aminte a privitorilor asupra lor şi nici măcar nu-şi mai dădeau osteneala. Contele şi Maria Dmitrievna erau în centrul atenţiei. Nataşa îi trăgea de mânecă sau de rochie pe toţi cei de faţă, care şi-aşa nu-şi mai luau privirile de la perechea dansatoare, şi-i îndemna să se uite la tăticu. Contele, în scurtele pauze ale dansului, îşi potolea cu greu respiraţia accelerată şi cerea muzicanţilor, strigând la ei, să iuţească ritmul. Mai iute, mai iute, mai iute, piruetele contelui deveniră din ce în ce mai ameţitoare; contele se învârtea când pe vârfuri, când pe călcâie, tot mai iute şi mai iute, în jurul Mariei Dmitrievna şi, în sfârşit, după ce-şi conduse la locul ei partenera, mai făcu un ultim „pas”, ridicându-şi piciorul mlădios îndărăt şi înclinându-şi capul asudat, cu faţa zâmbitoare, spre spectatori, cu un gest larg al mâinii drepte, în mijlocul ropotului de aplauze şi al râsetelor, în care Nataşa îi întrecea pe toţi. Amândoi dansatorii abia îşi mai puteau trage răsuflarea şi-şi ştergeau faţa cu batistele lor fine.

— Uite, aşa se dansa pe vremea noastră, ma chere, spuse contele.

— Ah, ce mai Danilo Kupor! Exclamă Maria Dmitrievna, trăgându-şi cu greu răsuflarea într-un oftat lung şi suflecându-şi mânecile.