XVIII.

CONTESA ROSTOVA ÎMPREUNĂ cu fetele ei şi cu un mare număr de invitaţi se aflau în salon. Contele condusese bărbaţii în cabinetul său, punându-le la dispoziţie colecţia sa de pipe şi ciubuce turceşti. Din când în când, ieşea şi întreba: „N-a venit încă?” O aşteptau pe Maria Dmitrievna Ahrosimova, supranumită în societate „Le terrible dragon”141, femeie renumită nu prin bogăţia sau prin rangul ei, ci prin curajul ei de a spune adevărul în faţă şi prin simplitatea firească a atitudinii ei. Pe Maria Dmitrievna o cunoştea familia imperială, o cunoşteau toată Moscova şi întreg Petersburgul, şi amândouă oraşele, admirând-o, se distrau în ascuns pe seama manierelor ei din topor şi povesteau despre ea anecdote; dar aceasta nu împiedica să o stimeze toţi fără deosebire şi să-i ştie de frică.

În cabinetul plin de fum se încinsese o discuţie despre războiul care fusese anunţat printr-o proclamaţie şi despre mobilizare. Proclamaţia încă n-o citise nimeni, dar toţi ştiau că fusese publicată. Contele sta pe un divan turcesc între doi fumători, aprinşi de discuţie. Contele era singurul care nu fuma şi nici nu vorbea, ci dădea doar din cap în semn de încuviinţare, când spre unul, când spre celălalt dintre vecinii lui, uitându-se cu vădită satisfacţie la aceşti fumători şi ascultând convorbirea celor doi invitaţi ai săi, pe care-i aţâţase să discute între ei.

Unul dintre cei doi interlocutori era un civil, al cărui obraz zbârcit şi palid era slăbănog şi ras, un om îmbrăcat ca un tinerel care se poartă după ultima modă, deşi trecuse demult de floarea vârstei şi se apropia cu paşi mari de bătrâneţe; el şedea cu picioarele ridicate pe divan, cu aerul unui om de-al casei şi, lăsându-şi privirile să se strecoare printre gene, pufăia dintr-o pipă cu ciubuc de chihlimbar, adânc înfiptă în colţul gurii. Era bătrânul holtei Şinşin, vărul contesei; limbă veninoasă, cum era cunoscut prin saloanele Moscovei. Avea aerul că face o mare cinste celuilalt, primind să stea de vorbă cu el. Celălalt, un proaspăt şi rumeior ofiţer de gardă, încorsetat, spilcuit şi pieptănat impecabil, ţinea ciubucul pipei în mijlocul gurii şi trăgea din el tacticos, rotunjindu-şi frumoasele lui buze roze ca să scoată mici inele de fum. Era acel sublocotenent Berg, ofiţer al regimentului Semionovski, cu care Boris trebuia să-şi ajungă din urmă regimentul şi cu care Nataşa o necăjise pe Vera, fiica mai mare a contesei, spunând că i-ar fi logodnic. Contele şedea între ei şi-i asculta cu luare-aminte. Cea mai plăcută îndeletnicire a contelui, în afară de bostonul142 care-i plăcea grozav, era situaţia de simplu ascultător, mai cu seamă atunci când izbutea să aţâţe doi musafiri vorbăreţi la o discuţie.

— Ei, va să zică aşa, neică, mon tres honorable143 Alfons Karlâci, zicea Şinşin, punând laolaltă şi împletind în conversaţie cele mai simple expresii populare ruseşti cu fraze alese franţuzeşti (ceea ce şi făcea caracterul ieşit din comun al limbajului său). Vous comptez vous faire des rentes sur l'état144, să mai pui şi câte ceva deoparte din soldă?

— Nu, permiteţi-mi, Piotr Nikolaevici, vreau doar să dovedesc că a fi cavalerist e mult mai puţin avantajos decât să fii în infanterie. Iată, de pildă, situaţia mea…

Berg vorbea totdeauna foarte precis, calm şi respectuos. În discuţie, nu aducea decât propria sa persoană şi tăcea întotdeauna, fără greş, de îndată ce se discuta de orice alt lucru care nu avea directă legătură cu el. Putea să tacă astfel ore întregi, fără să se simtă stingherit şi fără să pricinuiască altora cel mai mărunt neajuns. Dar pe dată ce discuţia atingea chestiuni ce-l priveau personal, începea să-şi desfăşoare pe larg, şi cu o vădită plăcere, darul vorbirii.

— Închipuiţi-vă situaţia mea, Piotr Nikolaici: dacă aş fi ofiţer de cavalerie, n-aş avea o soldă mai mare de două sute ruble trimestrial, chiar dacă aş fi avansat la gradul de locotenent, pe când acum primesc două sute treizeci, spuse el cu un zâmbet plăcut, trecându-şi vesel privirile de la Şinşin la conte, ca şi cum pentru el ar fi fost vădit şi neîndoielnic că succesele lui trebuiau să constituie principalul obiect al dorinţelor tuturor oa menilor.

— În afară de aceasta, Piotr Nikolaici, dacă trec la gardă, ies mai bine în evidenţă, continuă Berg, iar posturi vacante în infanteria de gardă se ivesc infinit mai des. Pe urmă, cum singur vă puteţi da seama, pot eu face faţă numai cu două sute treizeci de ruble? Eu, însă, mai pun şi ceva deoparte, cu toate că mai trimit şi tatii, urmă el, dând drumul unui inel de fum.

— La balance y est… Neamţul îşi macină de-o turtă pe muchia toporului, comme dit le proverbe145, spuse Şinşin, mutându-şi ciubucul pipei în celălalt colţ al gurii şi făcând cu ochiul contelui.

Contele izbucni în hohote de râs. Ceilalţi oaspeţi, văzând că Şinşin conduce discuţia, se apropiară să-l asculte. Berg, fără să bage de seamă nici zeflemeaua, nici indiferenţa lor, continua să explice cum, prin transferarea lui în garda imperială, câştigase un grad înaintea camarazilor săi de promoţie, cum, în timp de război, comandantul companiei poate fi ucis, iar el, rămânând cel mai mare în grad din toată compania, poate foarte uşor ajunge comandant de companie, şi cum, în sfârşit pe el îl iubeşte toată lumea la regiment, şi cât de mulţumit e tatăl lui de dânsul. Berg, se vedea cât colo că era atât de încântat de toate cele ce spunea, încât s-ar fi zis că nu putea concepe că şi alţi oameni ar mai putea avea, ca şi el, interese personale.

Dar tot ce povestea era atât de minuţios şi de bine cumpănit, naivitatea egoismului său tineresc era atât de evidentă, încât dezarma pe cei ce-l ascultau.

— Ei, nenişorule, dumneata, oriunde-ai fi, şi la infanterie, şi la cavalerie, tot ai să-ţi faci drum: îţi prezic eu. Mare lucru, spuse Şinşin, bătându-l pe umăr şi dându-şi jos picioarele de pe divan.

Berg zâmbi fericit. Contele, şi după el toţi ceilalţi oaspeţi, trecură în salon.

Era tocmai momentul dinainte de începutul ospăţului, când invitaţii, aşteptându-se din clipă în clipă să fie poftiţi la gustări, nu se mai angajau în discuţii de durată, ci, în loc de asta, socoteau de cuviinţă să se plimbe de colo-colo, fără să tacă totuşi, pentru a arăta că nu sunt deloc nerăbdători să se aşeze la masă. Amfitrionii se tot uitau către uşă şi, din când în când, schimbau între ei priviri. Invitaţii căutau să ghicească după aceste priviri cine mai e aşteptat, sau ce mai e de aşteptat: vreo rudă importantă şi întârziată, sau mâncărurile care nu-s încă gata.

Pierre sosise chiar în preajma mesei şi se aşezase, neîndemânatic, în cel dintâi fotoliu care-i căzuse sub ochi, drept în mijlocul salonului, încurcând trecerea. Contesa voia să-l facă să vorbească, dar el se uita cu aer naiv, prin ochelarii lui, în toate părţile, ca şi cum ar fi căutat pe cineva, şi răspundea monosilabic la toate întrebările contesei. Stingherea pe toată lumea şi era singurul care nu-şi dădea seama de acest lucru. Cea mai mare parte dintre invitaţi, care ştiau istoria cu ursul, se uitau curioşi la acest tânăr înalt, rotofei şi foarte aşezat, fără să poată pricepe cum un om atât de potolit şi de greoi putuse săvârşi o ispravă ca aceea cu poliţistul.

— Aţi venit de curând, nu? Îl întrebă contesa.

— Oui, madame146, răspunse el, privind mereu în jur.

— Pe bărbatul meu nu l-aţi văzut?

— Non, madame147, şi zâmbi cu totul nelalocul lui.

— Dumneavoastră v-aţi întors, pe cât se pare, nu demult de la Paris? Cred că e foarte interesant.

— Foarte interesant!

Contesa schimbă priviri cu Anna Mihailovna. Aceasta înţelese că era rugată să se ocupe de acest tânăr şi, aşezându-se lângă el, începu să-i vorbească despre tatăl lui; dar, ca şi contesei, el îi răspundea doar în monosilabe. Musafirii erau toţi ocupaţi între ei.

— Les Razoumowsky… Ça a été charmant… Vous etes bien bonne… La comtesse Apraksine…148 se auzea din toate părţile.

Contesa se ridică şi ieşi pe sală.

— Maria Dmitrievna? Se auzi de acolo vocea ei.

— Chiar ea în persoană, se auzi răspunzându-i o voce aspră de femeie şi îndată după aceea intră în salon Maria Dmitrievna.

Toate domnişoarele şi chiar doamnele, afară doar de cele mai bătrâne, se ridicară în picioare. Maria Dmitrievna se opri în uşă şi, de la înălţimea trupului ei obez, ţinându-şi sus capul cu buclele încărunţite de cei cincizeci de ani câţi număra, îşi roti privirea pe deasupra tuturor invitaţilor şi făcu un gest, ca şi cum ar fi vrut să-i suflece mânecile largi ale rochiei. Maria Dmitrievna vorbea întotdeauna numai ruseşte.

— Dragă sărbătorită, să-ţi trăiască copiii, rosti ea cu vocea ei puternică şi gravă, al cărei sunet le acoperea pe toate celelalte. Dar tu ce mai faci, păcătos bătrân, se adresă ea contelui, care-i săruta mâna, te plictiseşti, hai, aici, la Moscova? Îţi lipseşte haita de câini şi vânătoarea? Ce să-i faci, nene; ia te uită: ca mâine păsărelele astea se fac mari şi… continuă ea, arătând spre fete, vrei, nu vrei, va trebui să le găseşti logodnici.

— Ce mai faci, cazacule? (aşa o alinta Maria Dmitrievna pe Nataşa: cazac), zise ea, dându-i Nataşei, care se apropiase fără sfială şi cu voioşie, mâna să i-o sărute. Te ştiu eu bine: eşti un drăcuşor de fată, dar tot te iubesc!

Scoase din uriaşa ei sacoşă o pereche de cercei cu safire în formă de pară şi, dându-i Nataşei, care se îmbujorase şi strălucea de bucurie ca o adevărată sărbătorită, se întoarse pe dată cu spatele la ea şi se adresă lui Pierre.

— Ei, mata, drăguţule! Ia poftim oleacă-ncoace, spuse ea cu glas prefăcut, subţiat şi îndulcit. Vino-ncoa, drăguţule!

Şi-şi ridică tot mai ameninţător mânecile, tot mai sus. Pierre se apropie, uitându-se naiv la ea, prin ochelari.

— Apropie-te, apropie-te, drăgălaşule! I-am spus eu şi lui taică-tău, când făcea d-astea, tot adevărul în faţă, d-apoi ţie!

Şi tăcu. Tăcură toţi, aşteptând ce-avea să urmeze şi simţind că asta nu era decât introducerea.

— Frumos, nimic de spus! Bun băiat! Taică-său zace pe moarte, iar el n-are altă treabă decât să lege comisarii pe spinarea urşilor! Ruşine, măi băiete, ruşine! Mai bine te-ai fi dus şi tu la război!

Pe urmă se întoarse şi dădu braţul contelui, care abia se mai putea ţine de râs…

— Ei, ce s-aude cu masa? I-o fi timpul, hai? Zise Maria Dmitrievna.

Porniră, întâi contele cu Maria Dmitrievna, apoi contesa, condusă de colonelul de husari, un om de care aveau nevoie, în tovărăşia căruia Nikolai trebuia să-şi ajungă din urmă regimentul; Anna Mihailovna venea cu Şinşin. Berg dăduse braţul Verei. Surâzătoarea Julie Karaghina, de braţ cu Nikolai, se îndreptau spre sufragerie. După ei se înşirau alte perechi, iar la urmă, unul câte unul, copiii, preceptorii lor şi guvernantele. Valeţii începură să forfotească, să hârşâie scaunele pe parchet, pe estradă orchestra începu să cânte şi musafirii se aşezară la locurile lor. Muzicii de casă a contelui îi luară locul zăngănitul cuţitelor şi furculiţelor, conversaţia mesenilor şi paşii uşori ai lacheilor. Într-un capăt al mesei, prezidând, stătea contesa. În dreapta ei, Maria Dmitrievna, şi în stânga, Anna Mihailovna, după care urmau alte invitate. La celălalt cap al mesei şedea contele, având în stânga pe colonelul de husari, iar în dreapta pe Şinşin; urmau ceilalţi oaspeţi bărbaţi. Pe una dintre laturile mesei acesteia lungi stătea tineretul: Vera lângă Berg, Pierre alături de Boris; pe cealaltă latură, copiii cu preceptorii şi cu guvernantele. Contele se uita printre cristaluri, sticle de vin şi vaze cu fructe, la soţia lui şi la boneta ei înaltă, cu funde albastre, şi turna sârguincios vecinilor săi vin, fără să uite să-şi toarne şi lui. Contesa, care nu-şi uita nici ea îndatoririle de gazdă, îşi săgeta cu priviri pline de înţeles, printre ananaşii aflaţi în faţa ei, bărbatul, a cărui chelie şi al cărui obraz i se părea că se înroşiseră prea din cale-afară şi contrastau izbitor cu părul lui albit. La capătul de masă unde şedeau doamnele, convorbirea înainta într-un zumzet reţinut şi monoton; la cel al bărbaţilor, vocile se auzeau tot mai tare şi mai zgomotos, mai ales cea a colonelului de husari, care mânca şi bea atât de mult, înroşindu-se din ce în ce la faţă, încât contele îl da drept pildă, îndemnându-i şi pe ceilalţi invitaţi. Berg, cu un zâmbet gingaş îi spunea Verei că dragostea nu este un simţământ pământesc, ci unul ceresc… Boris îi înşira lui Pierre, noul său prieten, numele oaspeţilor care se aflau la masă şi-şi încrucişa din când în când privirea cu a Nataşei, care stătea în faţa lui. Pierre nu prea vorbea, ocupat să se uite la chipurile noi pentru el, şi mânca vârtos. Începând cu cele două supe, din care-şi alesese supa de la tortue149, urmată de kulebeaka150, şi până la ierunci, nu lăsase să-i scape nici un fel de mâncare şi niciunul dintre vinurile cu care un valet, ţinând în mână sticlele înfăşurate în şervete, îl îmbia discret peste umărul vecinului, spunându-i: „Dry Madera”, sau „Tokay”, sau „Rheinwein”. El punea la întâmplare mâna pe unul dintre cele patru pahare de cristal gravate cu blazonul contelui, care se afla pe fiecare tacâm, îl ţinea să i se toarne şi-l bea cu plăcere până la fund, uitându-se cu un aer din ce în ce mai satisfăcut la oaspeţi. Nataşa, care stătea în dreptul lui, se uita la Boris aşa cum se uită o fată de treisprezece ani la băiatul de care e îndrăgostită şi cu care abia a schimbat întâiul sărut. Aceeaşi privire şi-o îndrepta din când în când şi spre Pierre, căruia, simţind aţintiţi asupra lui ochii acestei fetiţe vioaie şi pline de haz, îi venea să râdă, fără să ştie nici el de ce.

Nikolai se aşezase departe de Sonia, lângă Julie Karaghina, şi cu acelaşi zâmbet involuntar pe buze îi tot spunea nu ştiu ce. Sonia zâmbea numai de formă, dar de fapt era roasă de gelozie; când se făcea palidă, când se îmbujora toată, şi se căznea din toate puterile s-audă ce aveau atât de discutat între ei Nikolai şi Julie. Guvernanta se uita cu un aer neliniştit, gata să sară la harţă, dacă cumva ar fi avut careva intenţia să-i necăjească copiii. Preceptorul neamţ, sârguincios, se străduia să ţină minte toate mâncărurile, deserturile şi vinurile, pentru ca să le poată descrie celor rămaşi acasă, în Germania, când le va trimite scrisori; şi era, mai presus de orice, supărat pe faptul că lacheul cu sticla înfăşurată în şervet îl ocolea mereu. Neamţul stătea încruntat, vrând să arate prin asta că el nici nu dorea să i se toarne şi lui din acel vin, dar că se simţea jignit de faptul că nimeni nu voia să înţeleagă că nu pur şi simplu pentru a-şi potoli setea, sau din lăcomie, avea nevoie de acest vin, ci doar dintr-o conştiincioasă curiozitate ştiinţifică.