XXI.

ÎN TIMP CE LA ROSTOVI în salon se dansa a şasea anglaise în sunetele melodiei cântate fals de lăutari, din pricina oboselii, iar lacheii şi bucătarii, istoviţi şi ei, pregăteau cina, contele Bezuhov avu a şasea criză. Medicii declarau că nu mai e nici o speranţă. Primise să i se dea dezlegarea păcatelor şi luase împărtăşania, iar acum tocmai se făceau pregătirile pentru maslu şi în casă domnea forfoteala şi neliniştea aşteptării, obişnuite în asemenea împrejurări. Dincolo de zidurile casei, la porţi, se înghesuiau dricarii, ferindu-se de echipajele care nu mai conteneau să sosească, şi aşteptând o comandă importantă în legătură cu înmormântarea contelui. Generalul comandant al garnizoanei din Moscova, care până atunci îşi trimisese mereu aghiotanţii să se intereseze de starea bolnavului, veni în persoană în seara acea să-şi ia rămas bun de la celebrul demnitar al Ecaterinei, contele Bezuhov.

Somptuoasa sală de festivităţi a palatului era plină de lume. Toţi se ridicară respectuoşi la apariţia comandantului garnizoanei, care rămăsese singur între patru ochi cu bolnavul timp de o jumătate de oră şi care acum ieşea, răspunzând din fugă temenelelor şi căutând să treacă cât se poate mai repede printre privirile iscoditoare, aţintite asupra lui, ale medicilor, feţelor bisericeşti şi rudelor. Prinţul Vasili, palid şi slăbit de oboseala ultimelor zile, îl conducea pe comandantul garnizoanei şi-i tot repeta ceva în şoaptă.

După ce-l conduse pe generalul-comandant, prinţul Vasili se retrase într-un salon, singur, şi se aşeză pe un scaun, picior peste picior, cu cotul sprijinit pe genunchi şi cu faţa în mâini. După ce stătu aşa câtva timp, se ridică şi, aruncând jur împrejurul său priviri speriate, o porni cu paşi grăbiţi de-a lungul coridorului care nu se mai sfârşea, înspre aripa din dos a casei, către apartamentul prinţesei celei mai în vârstă.

Cei care se găseau în semiîntunericul sălii de festivităţi, ce dădea în odaia muribundului, vorbeau între ei într-un şopot continuu şi nedesluşit şi, de câte ori se auzea un cât de uşor scârţâit al uşii, amuţeau şi, cu priviri în care se citeau întrebările, se uitau spre canaturile deschise o clipă înspre camera bolnavului, când se întâmpla să intre ori să iasă cineva de acolo.

— Viaţa omenească, spunea un bătrânel, faţă bisericească, de altfel, către o doamnă care se aşezase lângă el şi-l asculta cu naivitate, viaţa omenească are un prag; dacă ajungi la pragul acesta, mai departe n-ai cum merge!

— Mă gândesc, oare nu e cumva prea târziu pentru maslu, părinte? Întrebă doamna, având aerul că nu are nici o părere în această privinţă.

— Taică, taică, este lucru mare! Răspunse duhovnicul, netezindu-şi cu mâna chelia pe care i se învolburaseră, zburlite, câteva fire de păr pe jumătate sure.

— Cine a fost? Chiar generalul comandant? Se auziră voci din celălalt capăt al încăperii. Ce tânăr pare!

— Şi totuşi se apropie de şaptezeci de ani! E adevărat ce se spune, că bătrânul conte n-ar mai recunoaşte pe nimeni? Au de gând să-i facă maslu?

— Ştiu eu un caz când i s-a făcut unuia de şapte ori maslul.

A doua prinţesă, cea mijlocie, ieşi din camera bolnavului cu ochii plânşi şi se aşeză lângă doctorul Lorrain, care, într-o atitudine graţioasă, îşi găsise un loc sub portretul împărătesei Ecaterina şi se sprijinea într-un cot de măsuţă.

— Tres beau, zise doctorul, răspunzând la întrebarea prinţesei cu privire la vreme, tres beau, princesse, et puis, a Moscou on se croit a la campagne.158

— N'est-ce-pas? 159 zise prinţesa, oftând. Aşadar îi pot da, să bea?

Lorrain se gândi puţin.

— A luat medicamentul?

— Da.

Doctorul se uită la ceas.

— Luaţi un pahar cu apă fiartă şi puneţi în el une pincée (arătă cu degetele lui subţiri ce însemnează une pincée) de cremor tartari…160

— Nu fost caz, spunea un doctor neamţ unuia dintre aghiotanţi – nu fost caz el reziste tupă trei crize atac, al patrulea atac gata.

— Şi ce bărbat voinic era! Zise aghiotantul. Oare cui îi va rămâne atâta avere? Adăugă el în şoaptă.

— Se găseşti amatori testul! Răspunse neamţul râzând.

Toţi se uitară iarăşi spre uşa care scârţâise; prinţesa mijlocie pregătise băutura recomandată de Lorrain şi intra acum cu ea la bolnav. Doctorul neamţ se apropie de Lorrain.

— Crezi că mai poate rezista până mâine dimineaţă? Întrebă neamţul, stâlcind cuvintele într-o franţuzească aspră.

Lorrain strânse buzele şi făcu discret şi sever cu degetul în dreptul nasului un semn negativ.

— Până la noapte, mai mult nu! Spuse el încet, cu un zâmbet de discretă mulţumire de sine, pentru că ştia să înţeleagă atât de bine şi să exprime atât de clar starea bolnavului. Apoi se îndepărtă.

Între timp prinţul Vasili crăpă uşa care dădea în odaia prinţesei.

În cameră era semiîntuneric; două candele doar ardeau în faţa icoanelor şi mirosea frumos a hârtie de afumat şi a flori. Încăperea era toată ticsită de mobile mici: dulăpioare, scrinuleţe, măsuţe. După un paravan se vedea aşternutul alb al unui pat înalt şi moale. Se auzi lătratul unui căţel.

— A, dumneata erai, mon cousin?

Prinţesa se ridică şi-şi îndreptă cu un gest părul care la ea veşnic, chiar şi acum, era atât de lins, încât părea făcut dintr-o bucată cu capul şi dat pe deasupra cu lac.

— Ce este? S-a întâmplat ceva? Întrebă ea. Sunt atât de speriată mereu, de-o bucată de vreme!

— Nimic nou; toate-s ca mai-nainte; venisem doar să mai stau de vorbă cu tine, Catiche, despre chestiunea aceea zise prinţul, aşezându-se obosit în fotoliul din care se ridicase prinţesa. Ce cald e la tine, făcu el – ia stai colea, causons161.

— Mi-a fost teamă să nu se fi întâmplat ceva! Zise prinţesa şi se aşeză în faţa prinţului, gata să-i dea ascultare, dar tot cu expresia ei aspră, împietrită, pe faţă. Am încercat să aţipesc puţin, mon cousin, dar n-am putut.

— Ei, ce s-aude, draga mea? Spuse prinţul Vasili, luând prinţesei mâna şi trăgându-i-o în jos, după obiceiul lui.

Era evident că acest „ce s-aude” se referea la multe, pe care, deşi nu le numeau, le înţelegeau amândoi.

Prinţesa, cu talia ei disproporţionat de lungă, uscată şi dreaptă, îl privi rece pe prinţ, drept în faţă, cu ochii ei bulbucaţi, cenuşii. Ea clătină din cap şi, oftând, se uită la icoane. Gestul acesta putea fi interpretat şi ca o exprimare a mâhnirii şi a devotamentului ei, dar putea fi şi expresia oboselii şi a nădejdii într-o apropiată odihnă. Prinţul Vasili interpretă acest gest ca pe o expresie a oboselii.

— Dar mie, zise el, crezi oare că-mi vine mai uşor? Je suis éreinté, comme un cheval de poste162. Cu toate acestea trebuie să-ţi vorbesc, Catiche, şi încă foarte serios.

Prinţul Vasili tăcu şi pe obrajii săi se ivi, când într-o parte, când în alta, un mic tremur nervos, dând chipului său o expresie urâcioasă, care nu i se vedea pe faţă când era în saloane. Ochii lui, de asemenea, nu mai erau aceiaşi ca de obicei: când exprimau un cinism plin de umor, când, dimpotrivă, priveau cu spaimă împrejur.

Prinţesa îşi ţinea căţelul pe genunchi cu braţele ei uscate şi slabe şi se uita sfredelitor drept în ochii prinţului Vasili; era însă limpede că n-ar fi întrerupt printr-o întrebare tăcerea, chiar dacă ar fi trebuit să aştepte până la ziuă.

— Uite, vezi, scumpa mea prinţesă şi verişoară, Katerina Semionovna, îşi prelungi prinţul Vasili introducerea, trecând nu fără o vădită luptă interioară la continuarea discursului său, în clipe cum sunt cele pe care le trăim astăzi, trebuie să te gândeşti la toate. Trebuie cumpănit bine viitorul, situaţia voastră… Eu vă iubesc pe toate trei ca pe copiii mei, tu ştii asta.

Prinţesa se uita cu aceiaşi ochi nemişcaţi şi şterşi la el.

— În sfârşit, trebuie să mă gândesc puţin şi la familia mea, urmă prinţul, împingând cu enervare măsuţa de lângă el, fără să se uite la prinţesă. Tu ştii, Catiche, că voi, cele trei surori Mamontov, sunteţi împreună cu soţia mea singurele moştenitoare directe ale contelui. Ştiu, ştiu cât de greu îţi vine să te gândeşti la aceste lucruri şi să vorbeşti despre ele. Nici mie nu-mi este mai uşor; dar, draga mea, eu merg cu paşi repezi spre vârsta de şaizeci de ani şi trebuie să fiu pregătit pentru orice întâmplare. Ai prins oare de veste că eu am trimis după Pierre şi că bătrânul conte a arătat întruna, drept la portretul lui, cerând ca el să-i fie adus la căpătâi?

Prinţul Vasili o scruta întrebător pe prinţesă, dar nu putea să-şi dea seama dacă se gândea la cele ce-i spusese el, sau se uita pur şi simplu la el fără nici un gând…

— Eu de-un lucru mă rog şi tot mă rog întruna lui Dumnezeu, mon cousin, spuse ea; să se milostivească de el şi să ajute sufletului său mare să părăsească liniştit această…

— Da, ai dreptate, urmă nerăbdător prinţul Vasili, frecându-şi chelia şi trăgând înapoi spre el cu furie măsuţa împinsă înainte cu câteva clipe, dar, în sfârşit… În sfârşit, vorba e că tu singură ştii foarte bine că încă de iarna trecută contele a scris un testament prin care tot avutul lui, în dauna moştenitorilor direcţi, adică a noastră, rămâne lui Pierre.

— Parcă n-a mai scris el atâtea testamente! Răspunse liniştită prinţesa. Dar lui Pierre nu-i poate lăsa nimic! Pierre e nelegitim!

— Ma chere, începu brusc prinţul Vasili, trăgând tot mai aproape de el măsuţa, însufleţindu-se şi rostind vorbele din ce în ce mai precipitat, ce-ai zice dacă ai afla de o scrisoare, scrisă de conte împăratului, prin care contele ar cere înfierea lui Pierre? Înţelegi, având în vedere serviciile aduse în trecut de conte, cererea lui ar fi fără îndoială satisfăcută…

Prinţesa zâmbi, aşa cum zâmbesc oamenii care sunt încredinţaţi că ei ştiu mai multe în chestiunea respectivă decât cei cu care vorbesc.

— Pot să-ţi spun ceva mai mult, urmă prinţul Vasili, apucând-o de mână, scrisoarea a şi fost scrisă, şi, deşi n-a fost încă trimisă, suveranul are cunoştinţă de ea. Chestiunea stă doar în această întrebare: a fost sau nu distrusă această scrisoare? Dacă nu, atunci, de îndată ce totul se va sfârşi… prinţul Vasili oftă, dând de înţeles prin asta ce anume voia el să spună prin cuvintele: totul se va sfârşi. Vor scotoci prin hârtiile şi actele contelui, testamentul şi scrisoarea vor fi predate suveranului şi dorinţa lui va fi, de bunăseamă, împlinită. Pierre, ca fiu legitim, moşteneşte totul.

— Dar partea noastră? Întrebă prinţesa, zâmbind ironic, ca şi cum ar fi vrut să spună că orice s-ar putea întâmpla, numai asta nu.

— Mais, ma pauvre Catiche, c'est clair comme le jour.163 El va fi atunci singurul moştenitor legal, iar voi nu veţi rămâne nici cu atâtica. Tu trebuie să ştii, draga mea, dacă testamentul şi scrisoarea au fost scrise şi dacă au fost distruse sau nu. Iar dacă cine ştie prin ce întâmplare vor fi fost cumva uitate pe undeva, tu trebuie să ştii unde pot fi, şi să le găseşti, pentru că altfel…

— Asta ne-ar mai lipsi! Îl întrerupse prinţesa, zâmbind sardonic, fără să-şi schimbe defel expresia ochilor. Sunt femeie; după părerea voastră, a bărbaţilor, noi femeile suntem toate nişte proaste; dar după câte ştiu eu, un copil nelegitim nu are drept de moştenire… Un bâtard164, adăugă ea, socotind că traducerea acestui termen va dovedi în mod concludent prinţului netemeinicia părerii lui.

— Cum se poate să nu pricepi, Catiche, tu care eşti aşa de deşteaptă, cum de nu pricepi că în cazul când contele i-a scris suveranului şi-l roagă să-i recunoască fiul ca legitim, Pierre va începe să nu mai fie Pierre, ci contele Bezuhov, şi atunci, după cum sună şi testamentul, va moşteni el tot? Şi, dacă testamentul şi scrisoarea n-au fost distruse, atunci, în afară de meritul şi mângâierea de a fi fost la înălţime et tout ce qui s'en suit165, nu-ţi va rămâne nimic altceva. Asta e sigur.

— Eu ştiu bine că testamentul e scris, dar mai ştiu de asemenea că el n-are nici o valoare şi s-ar zice că dumneata mă crezi prea proastă, mon cousin, răspunse prinţesa cu ifosele cu care vorbesc de obicei femeile când cred că au spus vreo vorbă caustică şi spirituală.

— Scumpa, draga mea prinţesă Katerina Semionovna! Reluă cu nerăbdare prinţul Vasili. Eu n-am venit la tine ca să ne înţepăm unul pe altul, ci ca să discut cu tine frumuşel, cu binişorul, aşa cum se discută cu o rudă bună şi dragă, cu o rudă adevărată, despre interesele tale proprii. Îţi repet pentru a zecea oară că dacă scrisoarea către suveran şi testamentul în favoarea lui Pierre se află printre hârtiile contelui, atunci tu, draga mea, împreună cu surorile tale, nu mai sunteţi moştenitoare. Iar dacă pe mine nu mă crezi, atunci trebuie să-i crezi cel puţin pe cei ce se pricep în afaceri de acestea: chiar adineauri am vorbit cu Dmitri Onufriici (acesta era numele avocatului casei), şi el mi-a spus acelaşi lucru.

Văzând cu ochii, ceva se schimbă deodată în mintea prinţesei; buzele-i subţiri se făcură albe (ochii îi rămaseră însă aceiaşi, tot şterşi), iar vocea ei căpătă, cât timp vorbi, intonaţii pe care nu şi le bănuise nici ea, se vedea bine.

— Asta ar fi frumos! Spuse ea. Eu n-am pretins şi nici nu pretind ceva!

Aruncă de pe genunchi căţeluşul şi-şi potrivi cutele rochiei.

— Iată care e mulţumirea, iată recunoştinţa faţă de oamenii care au sacrificat totul pentru el, rosti ea. Foarte frumos! Splendid! Eu n-am nevoie de nimic, prinţe!

— Bine, dar tu nu eşti singură, ai şi tu surori, îi puse în vedere prinţul Vasili.

Dar prinţesa nu-l mai asculta.

— Da, ştiam eu asta de multă vreme, numai că uitasem că în afară de josnicie, de înşelăciune, de intrigi, în afară de nerecunoştinţă, de cea mai neagră nerecunoştinţă, n-avem nimic bun de aşteptat în casa asta…

— Ştii sau nu ştii unde este testamentul? Întrebă iar prinţul Vasili, cu un tremur din ce în ce mai accentuat al obrajilor.

— Da, am fost o proastă că am mai putut crede în oameni şi că i-am iubit şi m-am sacrificat. În viaţă reuşesc numai aceia care pot fi ticăloşi şi mişei. Ştiu eu ale cui sunt intrigile acestea.

Încercă să se ridice, dar prinţul o ţinu de mână. Prinţesa avea înfăţişarea omului dezamăgit dintr-o dată de tot neamul omenesc: îşi privea interlocutorul cu ciudă.

— Mai este încă timp, scumpă prietenă. Nu uita, Catiche, că toate acestea le-a făcut fără premeditare, într-un moment de furie, bolnav fiind, şi că pe urmă poate să fi şi uitat. Datoria noastră, draga mea, este să-i îndreptăm greşeala, să-i uşurăm ultimele clipe, nelăsându-l să facă o asemenea nedreptate şi nedându-i prilejul să moară nemângâiat că i-a făcut nefericiţi tocmai pe aceia care…

— Pe aceia care au jertfit totul pentru el, întrerupse prinţesa şi încercă din nou să se ridice, dar prinţul n-o lăsă, şi pe care n-a ştiut niciodată să-i preţuiască. Nu, mon cousin, adăugă ea oftând, acum m-am convins şi-mi voi aduce totdeauna aminte că pe lumea asta nu trebuie să te aştepţi la nici o răsplată, că pe lumea asta nu există nici cinste, nici dreptate. În lumea asta trebuie să fii viclean şi rău.

— Et voyons166, linişteşte-te! Ştiu ce suflet mare ai.

— Nu-i adevărat, în adâncul inimii sunt rea.

— Ştiu ce suflet mare ai, repetă prinţul, îţi preţuiesc prietenia şi aş dori să ai şi tu despre mine aceeaşi părere. Linişteşte-te şi parlons raison167, cât mai e timp, poate o zi, poate un ceas; spune-mi tot ce ştii despre testament şi, mai cu seamă, dacă ştii unde se află; tu trebuie să ştii. Îl vom arăta numaidecât contelui. El, probabil, o fi şi uitat de el şi, când îl va vedea, va voi să-l distrugă. Înţelegi doar că singura mea dorinţă este aceea de a-i împlini cu sfinţenie voinţa; de aceea am şi venit aici. Sunt aici numai pentru ca să vă fiu de ajutor lui şi vouă.

— Acum înţeleg eu totul! Ştiu eu cine a vârât intrigi. Ştiu! Spuse prinţesa.

— Dar nu despre asta-i vorba, draga mea.

— E această protégée a dumitale, scumpa dumitale Anna Mihailovna, femeia aceasta scârboasă şi josnică, pe care eu n-aş ţine-o nici servitoare.

— Ne perdons point de temps168.

— Ah, nu-mi mai spune nimic! Iarna trecută şi-a vârât coada la noi în casă şi i-a spus contelui atâtea grozăvii, atâtea murdării despre noi toate, mai ales pe socoteala bietei Sophie (nu le pot nici reproduce), încât contele s-a îmbolnăvit şi vreme de două săptămâni n-a vrut să ne mai vadă. Atuncea, ştiu eu, atuncea a şi scris hârtia aceea ticăloasă, murdară; dar eu credeam că peticul acela de hârtie n-are nici o valoare.

— Nous y voila169. Dar pentru ce nu mi-ai spus nimic până acum?

— În geanta de piele pe care o ţine sub pernă, spuse prinţesa, fără să-i răspundă la întrebare. Da, dacă am vreun păcat, şi încă un păcat mare, este că n-o pot suferi pe nemernica asta! Spuse ea aproape ţipând, cu totul desfigurată. De ce s-o mai fi furişând ea aici şi-acuma? Dar are să vină şi timpul meu odată, să-i spun în faţă tot, tot! Îmi vine şi mie apa la moară!