XXII.

ÎN TIMP CE ÎN SALA de primire şi în camera prinţesei aveau loc aceste discuţii, cupeul care-l aducea pe Pierre (după care se trimisese) împreună cu Anna Mihailovna (care găsise necesar să-l însoţească) intra în curtea contelui Bezuhov. Când roţile vehiculului huruiră uşor pe paiele aşternute sub ferestrele casei, Anna Mihailovna, adresându-se tovarăşului ei de drum cu câteva bine simţite cuvinte de îmbărbătare, îşi dădu seama, după ce le rosti, că acesta dormea, cuibărit în colţul trăsurii, şi trebui să-l deştepte. Dezmeticindu-se, Pierre coborî din trăsură după Anna Mihailovna şi-abia atunci se gândi pentru prima dată la întrevederea cu tatăl său muribund, care-l aştepta. Observă mai întâi că se opriseră nu la intrarea principală, ci la o intrare dosnică. În clipa în care păşise pe peron de pe scara trăsurii, mai observase doi oameni îmbrăcaţi ca târgoveţii, care se îndepărtaseră în grabă de uşa de la intrare, ascunzându-se în umbra zidului. Apoi, privind cu luare-aminte, Pierre mai desluşi în umbra casei, de amândouă părţile uşii, alţi câţiva oameni cu aceeaşi înfăţişare. Dar nici Anna Mihailovna, nici lacheul, nici vizitiul, care nu se putea să nu-i fi văzut, nu păreau să-i bage în seamă. „Poate că aşa trebuie să fie”, hotărî în sinea sa Pierre şi păşi pe urmele Annei Mihailovna. Cu paşi grăbiţi, ea urcă treptele de piatră slab luminate ale scării înguste de serviciu, îndemnându-l întruna pe Pierre, care rămânea mereu în urmă, să se grăbească. Pierre, cu toate că nu prea înţelegea pentru ce trebuia neapărat să vină să-l vadă pe conte, şi mai cu seamă pentru ce era nevoie să intre pe scara de din dos, judecând după siguranţa şi graba Annei Mihailovna, trase din nou în sinea lui concluzia că toate lucrurile nu se puteau petrece decât aşa. Pe la jumătatea scării erau cât pe-aci să se izbească de picioarele unor oameni care, cu cizmele lor grele, tropăiau, coborând aceeaşi scară de piatră, cu nişte căldări în mână. Aceştia se lipiră de perete ca să facă loc lui Pierre şi Annei Mihailovna şi nu dădură nici cel mai mic semn de mirare la vederea lor.

— Aici la mezanin e apartamentul prinţeselor? Întrebă Anna Mihailovna pe unul dintre ei.

— Aici, răspunse lacheul, cu voce îndrăzneaţă şi puternică, ca şi cum ar fi vrut să dea de înţeles că în asemenea clipe totul e permis. Uşa din stânga, măicuţă!

— Dar poate contele nici nu m-a chemat! Spuse Pierre când ajunseră pe platforma de la capătul scării. Mai bine m-aş duce la mine în cameră.

Anna Mihailovna se opri o clipă ca să poată fi în rând cu Pierre.

— Ah, mon ami! Spuse ea, strângându-i mâna cu acelaşi gest pe care-l avusese în scena cu fiul ei în dimineaţa aceleiaşi zile; croyez que je souffre autant que vous, mais soyez homme170.

— Chiar să mă duc la el? Întrebă Pierre, uitându-se prin ochelari la Anna Mihailovna cu un aer blajin.

— Ah, mon ami, oubliez les torts qu'on a pu avoir envers vous, pensez que c'est votre pere… peut-etre a l'agonie. Şi oftă. Je vous ai tout de suite aimé comme mon fils. Fiez vous a moi, Pierre. Je n'oublirai pas vos intérets171.

Pierre nu înţelegea nimic, dar odată mai mult îi apăru limpede că toate acestea trebuiau să se întâmple aşa, că nu puteau fi altfel şi, supus, o urmă pe Anna Mihailovna, care şi ajunsese la o uşă, deschizând-o în aceeaşi clipă.

Uşa dădea într-un hall al aripii din dos. Aici, într-un colţ, stătea un bătrânel, slugă de-a prinţeselor, şi împletea la ciorap. Pierre nu mai fusese niciodată în această jumătate a casei şi nici nu bănuia existenţa acestor încăperi. Anna Mihailovna întrebă despre sănătatea prinţeselor pe o fată care îi ajunsese din urmă, ţinând pe tavă o carafă (i se adresase cu „drăguţă” şi „scumpă”), şi-l conduse pe Pierre mai departe, prin coridorul pardosit cu lespezi mari de piatră. Din coridor, prima uşă la stânga ducea în camerele de locuit ale prinţeselor. Fata cu carafa de apă, în graba ei (cum se făceau în casă de altfel toate, în aceste clipe de zăpăceală), lăsase uşa deschisă, aşa că Pierre şi Anna Mihailovna, trecând prin dreptul ei, putură să vadă fără voia lor, în interiorul camerei, cum prinţesa cea mai în vârstă sta foarte aproape de prinţul Vasili, discutând unul lângă altul. Zărindu-i pe cei ce treceau, prinţul Vasili făcu enervat o mişcare şi se aplecă pe spate; prinţesa sări în sus, se repezi la uşă şi, ieşită din fire, o trânti din toate puterile.

Gestul acesta fusese atât de neaşteptat faţă de calmul de totdeauna al prinţesei, iar spaima ce se citea pe chipul prinţului Vasili, atât de puţin obişnuită pentru mândria pe care-o afişa, încât Pierre, oprindu-se, se uită întrebător dindărătul ochelarilor la călăuza lui. Anna Mihailovna nu arătă nici o mirare. Zâmbi doar uşor şi oftă, ca şi cum ar fi vrut să arate că se aştepta la una ca asta.

— Soyez homme, mon ami, c'est moi qui veillerai a vos intérets172, spuse ea, răspunzând privirii lui şi iuţind şi mai mult pasul.

Pierre nu înţelegea despre ce-i vorba şi cu atât mai puţin pricepea ce puteau însemna cuvintele veillerai a vos intérets, dar era încredinţat că toate acestea trebuiau să se petreacă astfel. Prin coridor ajunseră într-un salonaş luminat numai pe jumătate, alături de sala de recepţie a contelui. Salonaşul acesta era una dintre acele încăperi reci şi luxoase pe care Pierre le cunoscuse cu prilejul unor recepţii. Dar până şi în încăperea aceasta, chiar în mijloc, era trântită o cadă goală şi fusese vărsată apă pe covor. Din partea opusă îi întâmpinară, umblând în vârful picioarelor, o slugă şi un ţârcovnic cu o cădelniţă în mână, care trecură pe lângă ei, fără să-i bage în seamă. Intrată într-o sală de recepţii bine cunoscută lui Pierre, cu două mari ferestre italiene ce dădeau spre seră, cu un bust imens şi cu un portret în mărime naturală al împărătesei Ecaterina. Găsiră aceleaşi persoane, aproape în aceleaşi poziţii, stând în sala de recepţii şi vorbind în şoaptă. Toţi tăcură şi se uitară la Anna Mihailovna cu chipul plâns şi palid, şi la voinicul şi corpolentul Pierre, care o urma supus, cu capul în piept. Pe chipul Annei Mihailovna se citea conştiinţa deplină a faptului că sosise clipa hotărâtoare. Ea intră în încăpere cu ifosele doamnelor aferate din lumea mare a Petersburgului, şi mai sfruntate decât le avusese de dimineaţă. Nu-l slăbea nici un pas pe Pierre. Avea sentimentul că, atâta vreme cât ea era aceea care-l aducea pe acel aşteptat de muribund, dreptul ei de a intra era indiscutabil. Aruncându-şi în treacăt ochii la cei din încăpere şi zărindu-l printre ei pe duhovnicul contelui, nu numai că se înclină adânc, dar se şi făcu parcă mai mică, se repezi cu paşi mărunţi spre el şi, cu toată evlavia cuvenită unei feţe bisericeşti, îi ceru întâi lui binecuvântarea, apoi şi celuilalt preot care se afla de faţă.

— Slavă Domnului că am putut ajunge la timp, zise ea către preot. Noi, toate rudele lui, am fost foarte îngrijoraţi. Iată, tânărul acesta este fiul contelui, adăugă ea mai încet. Înfricoşătoare clipe!

Şi, spunând aceste cuvinte, se apropie de medic.

— Cher docteur, îi zise ea, ce jeune homme est le fils du comte… y a-t-il de l'espoir? 173

Doctorul, tăcut, îşi ridică printr-o mişcare iute, odată cu privirile, şi umerii. Anna Mihailovna, cu exact acelaşi gest, înălţă şi ea din umeri, ridicându-şi privirile înspre cer, încât nu i se mai văzu decât albul ochilor, apoi oftă şi, lăsându-l pe medic, se apropie de Pierre. Pe un ton deosebit de respectuos, de duios şi de trist, i se adresă:

— Ayez confiance en Sa miséricorde! 174 îi spuse ea şi, arătându-i o canapea, pe care să se aşeze şi s-o aştepte, se apropie singură, cu paşi uşori, de uşa spre care erau aţintite privirile tuturor şi, odată cu zgomotul aproape neauzit al uşii, dispăru îndărătul ei.

Pierre, hotărât să se supună întru totul călăuzei şi sfătuitoarei sale, se îndreptă spre canapeaua pe care i-o arătase ea. Cum dispăru Anna Mihailovna, el băgă de seamă că toţi cei dimprejur îl priveau cu nişte ochi care spuneau ceva mai mult decât simplă curiozitate şi compătimire. Observă că toţi şuşoteau între ei, arătând spre el din ochi, cu teamă şi chiar cu linguşire parcă. I se arăta un respect pe care niciodată nu i-l arătaseră: o doamnă necunoscută, care şezuse de vorbă cu preoţii, se ridicase şi-i oferise locul; aghiotantul îi ridicase mănuşa scăpată jos şi i-o dăduse; doctorii tăcuseră respectuos când trecuse pe lângă ei şi se dăduseră la o parte ca să-i facă loc. Pierre avusese de gând să se aşeze în altă parte, ca să n-o stingherească pe doamna aceea, ar fi vrut să-şi fi ridicat singur mănuşa şi i-ar fi ocolit bucuros pe doctori, care, de altfel, nici nu-i stăteau în cale; înţelesese însă printr-o străfulgerare că asta ar fi fost nepoliticos din partea lui, că el în noaptea aceea era un personaj obligat să săvârşească nu ştiu ce ritual înfricoşător, aşteptat de toată lumea, şi că pentru acest motiv el trebuia să primească serviciile tuturora. Luase deci fără o vorbă mănuşa din mâinile aghiotantului, se aşezase în locul doamnei, punându-şi mâinile-i mari pe genunchii alăturaţi simetric, într-o poză naivă de statuie egipteană, şi trăsese în sinea lui concluzia că toate acestea erau absolut de neînlăturat, că în seara aceea, ca să nu-şi piardă cumpătul şi să nu facă vreo prostie, nu se cădea să se poarte aşa cum i-ar fi convenit lui, ci trebuia să se prezinte cu totul după voia acelora care-l conduceau.

Nu trecură nici două minute şi în cameră intră maiestuos, cu fruntea sus, prinţul Vasili, îmbrăcat într-un caftan cu trei stele pe piept. Părea şi mai slăbit decât dimineaţă. Ochii lui se făcură mari de tot când, rotindu-şi privirea prin odaie, îl văzu pe Pierre. Se apropie grăbit de el, îi luă mâna (lucru pe care până atunci nu-l mai făcuse niciodată), şi i-o trase în jos cu putere, ca şi cum ar fi voit să i-o încerce dacă se ţine bine în încheieturi.

— Courage, courage, mon ami. Il a demandé a vous voir. C'est bien…175 şi voi să plece.

Pierre găsi de cuviinţă să-l întrebe:

— Cum îi este…

Se opri însă încurcat, neştiind dacă se cădea să dea titlul de conte muribundului; să-i spună „tată” îi era ruşine.

— Il a eu encore un coup, il y a une demi-heure. A mai avut un atac. Courage, mon ami…176

Pierre era atât de răvăşit şi de tulbure la minte, încât, auzind cuvântul „atac”, se gândise în primul moment la atacul cine ştie cărui corp de trupe. Fără să priceapă nimic, se uită la prinţul Vasili, şi abia în urmă îşi dădu scama că atacul se referea la boală. Prinţul Vasili mai spuse în treacăt câteva cuvinte lui Lorrain şi intră pe uşă în vârful picioarelor. Nedeprins să meargă în vârful picioarelor, el se sălta stângaci din tot corpul. Îndată după dânsul intră prinţesa cea mai în vârstă, apoi intrară feţele bisericeşti şi ţârcovnicii, în sfârşit alţii (servitorii casei) intrară şi ei pe uşă. Îndărătul uşii se auzi forfoteală mare şi, în cele din urmă, având pe chipul ei palid întipărită aceeaşi hotărâre neclintită în împlinirea datoriei, apăru în fugă Anna Mihailovna şi, atingând cu mâna ei mâna lui Pierre, îi spuse:

— La bonté divine est inépuisable. C'est la cérémonie de l'extreme onction qui va commencer. Venez177.

Pierre intră pe uşă şi, păşind pe covorul moale, observă că şi aghiotantul, şi doamna cea necunoscută, şi încă vreo câţiva servitori îl urmaseră, ca şi când acuma nu mai era nevoie să ceară cuiva îngăduinţa de a intra în această cameră.