XXIII.

PIERRE CUNOŞTEA BINE încăperea aceasta mare, aşternută toată cu covoare persane şi împărţită în două, printr-o arcadă cu coloane. Partea de dincolo de coloane a încăperii, în care erau aşezate de o parte un pat înalt de mahon cu perdele de mătase, şi de cealaltă, un imens chivot de icoane, era puternic luminată în roşu, aşa cum sunt luminate bisericile în timpul slujbelor de vecernie. Sub ferecăturile sclipitoare de metal ale chivotului se afla un fotoliu Voltaire, şi în jilţ, pe perne albe ca zăpada, neatinse, care se vedea că de-abia fuseseră înfăţate, era întinsă, învelită până la jumătate într-o plapomă de culoare verde-aprins, persoana impunătoare şi atât de cunoscută lui Pierre a contelui Bezuhov, tatăl său, cu acelaşi păr alb şi stufos deasupra frunţii late, aureolând-o ca o coamă de leu, şi cu aceleaşi cute adânci care-i brăzdau frumoasa-i faţă roşie-galbenă, dându-i un caracter de mare nobleţe. Zăcea chiar dedesubtul icoanelor, şi amândouă mâinile lui, mari şi puternice, îi fuseseră scoase pe deasupra plapomei şi odihneau, lipsite de viaţă, pe verdele ei. În mâna dreaptă, pe care o ţinea cu palma în jos, între degetul arătător şi degetul cel mare îi vârâseră o lumânare de ceară, pe care, aplecându-se de la locul său dindărătul fotoliului, i-o susţinea un bătrân servitor. În faţa jilţului se înşiraseră mai mulţi preoţi cu plete lungi ce le atârnau pe spate, îmbrăcaţi în odăjdii strălucitoare şi majestuoase, cu lumânări aprinse în mâini, oficiind solemn, în surdină. Ceva mai în urma lor, cu batiste în mâini sau la ochi, stăteau două dintre prinţese, cele mai tinere şi, în faţa lor, cea mai în vârstă, Catiche, cu un aer hotărât şi răzbunător, neîngăduindu-şi să-şi desprindă nici măcar pentru o clipă ochii de la icoane, ca şi cum ar fi vrut să spună tuturor că nu răspunde de actele sale în cazul în care ar fi silită să arunce o privire în juru-i. Anna Mihailovna, cu un aer copleşit şi resemnat, stătea lângă uşă, alături de doamna necunoscută. Prinţul Vasili îşi găsise loc de cealaltă parte a uşii, mai aproape de fotoliu, în dosul unui scaun cu încrustături şi pernă de pluş, pe care-l întorsese cu spătarul spre el şi, sprijinindu-şi de scaun mâna stângă în care ţinea o lumânare aprinsă, se închina cu mâna dreaptă, ridicându-şi ochii spre cer de fiecare dată când îşi ducea cele trei degete la frunte. Chipul lui exprima numai evlavie şi calmă supunere faţă de voia Domnului. „Dacă voi nu puteţi pricepe aceste simţăminte, părea că vrea să spună chipul lui, cu atât mai rău pentru voi.”

În spatele lui erau aghiotantul, medicii şi servitorii; ca la biserică: bărbaţii de o parte, şi femeile de alta. Toată lumea se închina, tăcută, şi nu se auzeau decât citaniile bisericeşti, cântarea tristă şi joasă, de bas reţinut, iar în scurtele clipe când se întrerupea, se auzea câte un suspin şi zgomotele făcute de cei ce se schimbau de pe un picior pe altul. Anna Mihailovna, cu aerul ei important, care voia să spună că ştie ea bine ce face, străbătu întreaga încăpere, până la Pierre, şi-i puse în mână o lumânare. El o aprinse şi, distrat de tot ce se petrecea în jurul lui, prinse a se închina de zor cu aceeaşi mână în care ţinea lumânarea.

Prinţesa Sophie, mezina, cea cu aluniţa pe faţa rumenă, veşnic pusă pe râs, sta tot cu ochii pe el. Ea zâmbi, îşi ascunse faţa în batistă şi rămase aşa mai multă vreme; dar cum se uita la Pierre, iar îi venea să râdă. Nesimţindu-se pesemne în stare să se mai uite la el fără să pufnească în râs şi neputându-se stăpâni să-l privească, trecu încet, ca să alunge ispita aceasta, în dosul unei coloane. Pe la jumătatea slujbei, glasurile preoţilor tăcură deodată; feţele bisericeşti îşi spuseră ceva în şoaptă unul altuia; servitorul cel bătrân, care susţinea mâna contelui, se ridică şi spuse ceva către grupul doamnelor. Anna Mihailovna ieşi în faţă şi, aplecându-se deasupra bolnavului, chemă la sine, cu un semn al mâinii întinse îndărătul ei, pe doctorul Lorrain. Francezul, care stătea rezemat de o coloană, fără lumânare în mână, în atitudinea respectuoasă a străinului care vrea să arate că, deşi de altă credinţă, înţelege toată însemnătatea ceremoniei ce se săvârşeşte sub ochii săi, şi o aprobă chiar, se apropie de bolnav cu paşii uşori ai unui om în floarea vârstei, luă între degetele lui albe şi subţiri mâna liberă a bolnavului de pe plapoma verde şi, întorcând capul, îi pipăi, pe gânduri, pulsul. Bolnavului i se dădu apoi să bea ceva; în jurul lui, se produse oarecare forfotă, dar toţi trecură numaidecât la locurile lor şi slujba reîncepu. În timpul acestei scurte întreruperi, Pierre băgă de seamă că prinţul Vasili ieşise de la locul său, de după spătarul scaunului şi, cu acelaşi aer care voia să spună că ştie el ce face şi că e cu atât mai rău pentru cei ce nu-l înţeleg, se apropiase nu de bolnav, ci de prinţesa mai în vârstă, şi se îndreptaseră împreună spre partea din fund a dormitorului, cea cu patul înalt sub perdelele de mătase. De lângă patul cu polog amândoi, şi prinţul, şi prinţesa, se furişară afară printr-o uşă dosnică, dar înainte de sfârşitul slujbei se întoarseră unul după altul şi-şi ocupară iarăşi locurile. Pierre nu dădu nici acestui fapt mai multă atenţie decât dăduse altor fapte petrecute până atunci, fiindcă el hotărâse odată pentru totdeauna în sinea lui că tot ce avea să se petreacă în seara aceea sub ochii săi era neapărat necesar şi de neînlăturat.

Sunetele monotone ale cântărilor bisericeşti încetară, şi un preot plin de respect făcu bolnavului urări pentru taina primită. Bolnavul, însă, continuă să rămână la fel de nemişcat, parcă lipsit de viaţă. Toţi din jurul lui începură să se mişte; se auziră paşi şi şoapte, dintre care ale Annei Mihailovna se desluşeau mai răspicat decât toate.

Pierre o auzi cum spunea:

— Trebuie dus negreşit în pat; aici nu va putea cu nici un chip…

Bolnavul era atât de înconjurat de medici, de prinţese şi de servitori, încât Pierre nu-i mai putea vedea acum chipul palid cu vine roşii şi cu coamă albă, pe care, cu toate că urmărise ce făceau ceilalţi, nu-l pierduse nici o clipă din ochi în tot timpul slujbei. Pierre înţelese, după mişcările domoale ale celor ce înconjurau fotoliul, că muribundul era ridicat şi purtat pe sus.

— Ţine de mâna mea, dacă vrei să nu-l scapi, se auzi până la el vocea speriată a unuia dintre servitori. De jos. Încă unul! Se auziră alte voci, şi respiraţia grea a servitorilor şi paşii lor mărunţi se îndesiră, ca şi cum povara pe care o purtau era mult peste puterile lor.

Cei ce-l purtau, din rândul cărora era şi Anna Mihailovna, trecură pe lângă Pierre, şi el putu zări o clipă, pe deasupra capetelor lor aplecate, pieptul mare, puternic şi dezgolit al bolnavului, umerii lui muşchiuloşi puţin ridicaţi în sus de mâinile celor care-l ţineau de subsuori şi capul lui leonin cu bucle albe. Capul acesta, cu fruntea înaltă şi pomeţii obrajilor neobişnuit de laţi, cu gura frumoasă şi senzuală, cu privirea rece şi impunătoare, nu era defel desfigurat de apropierea morţii. Avea acelaşi chip pe care i-l ştia Pierre de acum trei luni, când contele îl trimisese la Petersburg. Numai că acum, capul acesta se clătina, fără putere, după pasul inegal al celor ce-l purtau, iar privirea lui, rece şi nepăsătoare de obicei, nu ştia pe ce să se oprească.

După câteva momente de agitaţie în jurul patului, servitorii care-l purtaseră pe bolnav se retraseră. Anna Mihailovna îl luă pe Pierre de mână şi-i spuse: „Venez”178. Pierre se apropie odată cu ea de patul în care fusese aşezat bolnavul, într-o atitudine de zile mari, potrivită cu momentul solemn al tainei primite cu puţin înainte. Era întins în pat, cu capul sprijinit pe pernele înălţate anume. Mâinile îi fuseseră aşezate simetric cu palmele în jos, peste plapoma de mătase verde. Când Pierre se apropie, contele se uită drept la el, dar cu o privire al cărei rost şi tâlc nu-i e dat omului să-l pătrundă. Sau nu spunea nimic altceva privirea aceasta decât că omul, atâta timp cât are ochi, trebuie să se uite şi el undeva – oriunde – sau, dimpotrivă, spunea nespus de multe. Pierre se opri locului, neştiind ce se cuvenea să facă, şi întoarse întrebător capul spre îndrumătoarea lui, Anna Mihailovna. Ea îi făcu iute din ochi un semn spre mâna bolnavului şi, ţuguindu-şi buzele şi scrutând aerul, îi arătă că trebuie să i-o sărute. Pierre, întinzând anevoie gâtul, ca să ferească plapoma, îi urmă sfatul şi atinse cu buzele mâna cărnoasă şi cu oase zdravene a părintelui său. Nici mâna, şi nici măcar un singur muşchi de pe faţa contelui, nu se clinti. Pierre întoarse din nou capul, întrebător, spre Anna Mihailovna, ca pentru a-i cere să-i spună ce mai avea acum de făcut. Anna Mihailovna îi arătă din ochi un fotoliu care se afla lângă pat. Pierre se resemnă să ia loc în fotoliu, supus, continuând să întrebe din ochi, dacă nu cumva făcuse altceva decât se cuvenea. Anna Mihailovna dădu aprobator din cap. Pierre luă din nou o poză stângace, simetrică, de statuie egipteană şi, regretând pesemne faptul că trupul său vânjos şi greoi ocupa atâta loc, îşi dădea toată osteneala să pară cât mai mic cu putinţă. Se uită la conte. Bătrânul rămăsese tot cu privirile spre locul unde fusese faţa lui Pierre, câtă vreme stătuse în picioare lângă pat. Anna Mihailovna arăta prin expresia ce adoptase că avea conştiinţa însemnătăţii acestei ultime clipe de despărţire a părintelui de fiu. Mai trecură aşa două minute, care îi părură lui Pierre fără sfârşit. Deodată, în cutele muşchilor puternici de pe faţa contelui se ivi un tremur. Tremurul acesta se accentuă, gura frumoasă a bătrânului se strâmbă – abia atunci înţelese Pierre cât de aproape de moarte se afla tatăl său – şi din gura lui strâmbă ieşi un sunet nelămurit, un horcăit. Anna Mihailovna privea stăruitor în ochii bolnavului, străduindu-se să-i citească în priviri de ce anume avea nevoie, şi arăta când la Pierre, când spre băutura de la căpătâiul patului, când plapoma, şi, abia şoptind, rostea numele prinţului Vasili. Ochii şi faţa bolnavului exprimau nerăbdare; el făcu o sforţare ca să se poată uita la servitorul ce şedea pironit la căpătâiul patului.

— Vrea să-l întoarcem pe partea cealaltă, şopti servitorul, şi-l ridică, încercând să întoarcă trupul greu al contelui cu faţa spre perete.

Pierre sări în picioare, să-i ajute.

Cât timp îl întorceau ei, contelui îi alunecă, în jos, fără vlagă, o mână, şi făcu sforţări zadarnice să şi-o ridice. Va fi băgat oare bolnavul de seamă expresia de groază cu care Pierre se uitase la mâna lui fără viaţă, sau poate cine ştie ce alt gând îi străbătuse în acea clipă conştiinţa muribundă, căci el îşi privi mâna care nu-i mai da ascultare, apoi se uită la expresia de groază de pe chipul lui Pierre pe urmă din nou la mână, şi pe faţă i se ivi un zâmbet slab, chinuit, la fel de nepotrivit cu trăsăturile figurii lui, ca şi când i-ar fi exprimat, ironic, compătimirea faţă de propria-i neputinţă. Pe neaşteptate, la vederea acestui zâmbet, Pierre simţi cum i se zguduie pieptul, simţi ca nişte pişcături în nări, şi ochii i se umplură deodată de lacrimi. Bolnavul, acum întors cu faţa la perete, scoase un oftat.

— Il est assoupi179, zise Anna Mihailovna, văzând pe una dintre prinţese care venise să-i înlocuiască. Allons180.

Pierre ieşi.