XXIV.

ÎN SALA DE RECEPŢII nu mai era nimeni, în afară de prinţul Vasili şi de prinţesa cea mai în vârstă, care, stând amândoi sub portretul împărătesei Ecaterina, vorbeau între ei cu multă însufleţire. Dar cum îl văzură pe Pierre şi pe sfătuitoarea lui, tăcură. Prinţesa căuta să ascundă ceva, după cât i se păru lui Pierre, şi spuse în şoaptă:

— Nu pot s-o văd în ochi pe femeia asta!

— Catiche a fait donner du thé dans le petit salon, zise prinţul Vasili către Anna Mihailovna. Allez, ma pauvre? Nn? Mihailovna, prenez quelque? Hose, autrement vous ne suffirez pas181.

Lui Pierre nu-i spuse nimic; se mulţumi doar să-i strângă cu putere braţul, sus, lângă umăr. Pierre şi Anna Mihailovna trecură în le petit salon.

— Il n'y a rien qui restaure, comme une tasse de cet excellent thé russe apres une nuit blanche182, spuse Lorrain cu un aer de măsurată însufleţire, sorbind dintr-o ceaşcă străvezie de porţelan chinezesc, fără toartă, în faţa unei măsuţe mici, pe care se găsea un serviciu de ceai şi o gustare rece. În jurul mesei se adunaseră, ca să mai prindă puteri, toţi cei rămaşi în noaptea aceea în casa contelui Bezuhov. Pierre îşi amintea bine de acest mic salon rotund, cu oglinzi şi măsuţe. În serile de bal, pe vremea când se dădeau baluri în casa contelui, lui Pierre, care nu ştia să danseze, îi plăcea să se retragă aici ca să privească doamnele îmbrăcate în rochii de bal, cu briliante şi coliere de perle pe bustul decoltat, şi să le vadă cum treceau prin aceasta odaie, admirându-se sub baia de lumină în oglinzile care le reflectau de mai multe ori imaginea. Acum încăperea era abia luminată de cele două făclii aprinse; în întuneric, pe o măsuţă, se îngrămădeau în dezordine un serviciu de ceai şi fel de fel de farfurii; o năpădiseră tot felul de oameni, care numai de sărbătoare nu erau îmbrăcaţi şi care discutau între ei pe şoptite, iar fiecare cuvânt, fiecare gest al lor, arăta că nimeni nu putea uita ceea ce se petrecea în acele clipe şi ceea ce avea să se mai petreacă în curând în dormitorul contelui. Pierre nu se atinse de nimic, cu toate că ar fi avut mare chef să mănânce şi el ceva. El se uită întrebător spre îndrumătoarea lui şi observă că ea se îndreptase, călcând pe vârful picioarelor spre sala de recepţii, unde rămăseseră prinţul Vasili şi prinţesa mai vârstnică. Pierre socoti că şi aceasta era neapărat necesar şi, după puţin, o urmă. O găsi pe Anna Mihailovna alături de prinţesă, vorbind amândouă deodată, pe şoptite, dar foarte agitat.

— Dă-mi voie să ştiu eu mai bine, prinţesă, ce trebuie şi ce nu trebuie, spuse prinţesa cea mare, care părea într-o stare de agitaţie, asemenea aceleia în care se găsise atunci când trântise uşa odăii sale.

— Dar, dragă prinţesă, îi vorbea cu glas blând, însă convingător, Anna Mihailovna, oprindu-i trecerea spre odaia bolnavului, nu va fi oare prea greu acest lucru pentru sărmanul nostru unchi, în aceste clipe când mai mult decât orice are nevoie de odihnă? În clipe ca astea să discutaţi chestiuni lumeşti, tocmai acum, când sufletul i-a fost pregătit pentru…

Prinţul Vasili rămăsese aşezat în fotolii, în atitudinea lui obişnuită, picior peste picior. Obrajii, scuturaţi de ticuri, îi tremurau nervos şi, mai laţi în partea de jos, păreau căzuţi; luase însă aerul unui om pe care prea puţin îl interesa discuţia dintre cele două femei.

— Voyons, ma bonne Anna Mihailovna, laissez faire Catiche183. Ştii doar cât o iubeşte contele.

— Nici măcar nu ştiu ce conţine hârtia asta, spuse Catiche, adresându-se prinţului Vasili şi arătând servieta de piele pe care o ţinea în mână. Eu ştiu atât: că testamentul cel adevărat se află la el în birou şi că asta nu poate fi altceva decât o hârtie uitată…

Şi dădu s-o ocolească pe Anna Mihailovna; dar aceasta, dintr-o săritură, îi tăie din nou drumul.

— Eu ştiu, scumpa şi buna mea prinţesă, zise Anna Mihailovna, apucând servieta cu amândouă mâinile şi încă cu atâta putere, încât nu mai încăpea nici o îndoială că nu avea deloc intenţia să-i dea drumul cu una, cu două. Te rog, scumpa mea prinţesă, te implor, aibi milă de el. Je vous en conjure…184

Prinţesa nu spunea nimic. Se auzeau doar zgomotele luptei înverşunate ce se dădea pentru servietă. Era neîndoielnic că dacă prinţesa ar fi rostit vreo vorbă, n-ar fi rostit nimic plăcut pentru Anna Mihailovna. Aceasta ţinea servieta cu îndârjire, dar cu toate astea, vocea ei îşi menţinea tot calmul, toată dulceaţa şi delicateţea ei obişnuită.

— Apropie-te, Pierre dragul meu. Cred că el nu poate fi de prisos în acest consiliu de familie: nu-i aşa, prinţe?

— Pentru ce taci, mon cousin? Strigă deodată prinţesa, atât de tare, încât cei din salon tresăriră, speriaţi de glasul ei. Pentru ce taci atunci când o oarecare, Dumnezeu ştie ce va mai fi, îndrăzneşte să se amestece şi să facă asemenea scene, şi asta chiar în pragul camerei unui muribund? Intriganto! Şuieră ea cu furie şi trase din toate puterile ei servieta, dar Anna Mihailovna făcu grabnic câţiva paşi, ca să nu o scape, şi puse din nou mâna pe ea.

— Oh! Interveni prinţul Vasili, dojenitor şi uimit. Se ridicase în picioare. Cest ridicule. Voyons185 lăsaţi-o! V-o cer eu!

Prinţesa se supuse.

— Şi dumneata!

Anna Mihailovna nu-l ascultă.

— Lăsaţi servieta, vă cer eu! Iau tot asupra mea! Mă duc să-l întreb eu. Nu… prea departe aţi mers!

— Mais, mon prince186, zise Anna Mihailovna, după o taină ca aceea care i s-a săvârşit, daţi-i şi lui o clipă de odihnă. Dumneata, Pierre, de ce nu-ţi spui părerea? Se adresă ea tânărului, care, apropiindu-se de ea, se uita uimit la chipul urâţit de furie al prinţesei, care-şi pierduse orice simţ al cuviinţei, şi la obrajii scuturaţi de ticuri ai prinţului Vasili.

— Dar, prinţe… Gândiţi-vă că veţi avea să daţi socoteală de toate urmările, rosti sever prinţul Vasili. S-ar zice că nu mai ştiţi ce faceţi!

— Muiere ticăloasă! Izbucni Catiche şi, repezindu-se la Anna Mihailovna, îi smulse servieta din mână când se aştepta mai puţin.

Prinţul Vasili îşi lăsă capul în jos şi-şi resfiră braţele.

În clipa aceasta uşa, înfricoşătoarea uşă, la care Pierre privise îndelung şi cu spaimă, şi care de obicei se deschidea atât de lin, se izbi brusc, cu zgomot, de perete, şi prinţesa cea mijlocie ieşi în fugă din dormitor, frângându-şi mâinile.

— Ce faceţi? Rosti ea disperată. Il s'en va et vous me laissez seule187.

Prinţesa mai în vârstă scăpă din mâini servieta. Anna Mihailovna se aplecă repede şi, luând obiectul litigios, fugi în odaia bolnavului. Catiche şi prinţul Vasili, revenindu-şi în fire, veniră după ea. Peste câteva clipe, prinţesa cea mare ieşi cea dintâi; avea chipul palid şi aspru şi îşi muşca buza de jos. La vederea lui Pierre, figura ei luă o expresie de furie nestăpânită.

— Da, bucură-te acum, zise ea. Doar asta aşteptai!

Pe urmă, izbucnind în hohote de plâns, îşi acoperi faţa cu batista şi ieşi în fugă din odaie.

După prinţesă, ieşi şi prinţul Vasili. El păşi, clătinându-se, până la canapeaua pe care şedea Pierre şi se prăbuşi pe telurile ei, ascunzându-şi faţa în mâini. Pierre băgă de seamă că se îngălbenise peste măsură, că bărbia îi tremura şi dinţii îi clănţăneau ca într-un acces de friguri.

— Ah, prietene! Zise el, luându-l pe Pierre de braţ, şi în glasul lui se simţeau acum sinceritatea şi slăbiciunea, stări pe care Pierre nu le observase niciodată până atunci la acest om. Cât păcătuim, cât minţim, şi toate astea pentru ce? În curând, împlinesc şaizeci de ani, prietene… Aşa că pentru mine… Cu moartea totul se sfârşeşte, totul! Moartea e ceva groaznic.

Şi începu să plângă.

Ultima ieşi Anna Mihailovna. Ea se apropie de Pierre cu paşi rari, domoli.

— Pierre! zise ea.

Pierre se uită la ea întrebător. Ea îl sărută matern pe frunte, stropindu-l cu lacrimi. Apoi, după o scurtă tăcere:

— Il n'est plus…188

Pierre o privea prin ochelarii lui.

— Allons, je vous reconduirai. Tâchez de pleurer. Rien ne soulage, comme les larmes.189

Îl conduse într-un salon întunecos, şi Pierre era foarte mulţumit că aici nu-i mai vedea nimeni faţa. Anna Mihailovna se retrase discretă şi, când se întoarse, îl găsi dormind adânc, cu mâinile sub cap.

A doua zi dimineaţă, Anna Mihailovna îi spuse:

— Oui, mon cher, c'est une grande perte pour nous tous. Je ne parle pas de vous. Mais Dieu vous soutiendra, vous etes jeune et vous voila a la tete d'une immense fortune, je l'espere. Le testament n'a pas été encore ouvert. Je vous connais assez pour savoir que cela ne vous tournera pas la tete, mais cela vous impose des devoirs, et il faut etre homme.190

Pierre tăcea.

— Peut-etre plus tard je vous dirai, mon cher, que şi je n'avais pas été la, Dieu sait ce qui serait arrivé. Vous savez, mon oncle avant-hier encore me promettait de ne pas oublier Boris. Mais il n'a pas eu le temps. J'espere, mon cher ami, que vous remplirez le désir de votre pere.191

Pierre nu pricepea nimic şi, roşindu-se tot de sfială, se uită nedumerit la Anna Mihailovna. După convorbirea cu Pierre, Anna Mihailovna se duse la Rostovi şi se culcă. Dimineaţa, când se sculă, ea povesti Rostovilor şi tuturor cunoscuţilor amănuntele morţii contelui Bezuhov. După spusele ei, contele murise aşa cum şi-ar dori şi ea să moară; declară că sfârşitul contelui a fost nu numai deosebit de mişcător, ci şi foarte pilduitor; că ultima întrevedere dintre tată şi fiu fusese într-adevăr atât de impresionantă, încât nici nu şi-o putea aminti fără să-i dea lacrimile, şi că nici ea nu putea şti cine se purtase mai demn în clipele acelea grozave; tatăl, care-şi adusese aminte de toţi şi de toate în acele clipe grele şi care spusese fiului său cuvinte atât de mişcătoare, sau Pierre, care, deşi zdrobit că-ţi era jale să te uiţi la el, făcea sforţări să-şi ascundă durerea, pentru a nu-şi întrista părintele în clipa morţii. „C'est pénible, mais cela fait du bien; ça éleve l'âme de voir des hommes, comme le vieux comte et son digne fils”192, spunea ea. Despre manoperele prinţesei şi ale prinţului Vasili, ea, care nu putea să le aprobe, mai spuse câte ceva pe ici, pe colo, dar numai în şoaptă şi sub jurământ de mare taină.

XXV.

LA LÂSÂE-GORÎ, MOŞIA prinţului Nikolai Andreevici Bolkonski, erau aşteptaţi să sosească din zi în zi tânărul prinţ Andrei şi soţia lui, dar aşteptarea nu schimbase întru nimic severa rânduială din casa bătrânului prinţ. De când, sub împăratul Pavel, fusese surghiunit la ţară, generalul en chef Nikolai Andreevici Bolkonski, poreclit în societate „Le roi de Prusse”193, locuia retras la Lâsâe-Gorî împreună cu fiica sa, prinţesa Maria, şi cu domnişoara de companie a acesteia, mademoiselle Bourienne. Şi, cu toate că sub domnia noului ţar i se ridicase opreliştea de a intra în cele două capitale, el îşi ducea mai departe viaţa lui izolată, la ţară, declarând că dacă are cineva nevoie de el, cele o sută cincizeci de verste care despărţeau Moscova de Lâsâe-Gorî puteau fi lesne străbătute şi că, în ce-l priveşte, el nu avea nevoie de nimeni şi de nimic. Avea obiceiul să spună că viciile omeneşti nu au decât două cauze: trândăvia şi superstiţia, şi că numai două sunt virtuţile: acţiunea şi raţiunea. Se ocupa personal de creşterea fiicei lui şi, pentru a dezvolta în ea amândouă aceste virtuţi, îi dădea lecţii de algebră şi geometrie şi-i organizase întreaga viaţă astfel încât să fie necontenit ocupată. El însuşi era necontenit ocupat cu redactarea memoriilor sale şi-l preocupau soluţiile problemelor de matematică superioară; când nu dădea la strung tabachere, îşi găsea de lucru în grădină sau supraveghea lucrările de construcţie de pe moşia lui, care nu mai încetau niciodată. Şi, pentru că cea mai de seamă condiţie a acţiunii este rânduiala, în felul lui de viaţă rânduiala era dusă până la cel mai înalt grad al preciziunii. Se aşeza la masă întotdeauna cu aceleaşi gesturi şi nu numai la aceeaşi oră, dar chiar în acelaşi minut al zilei. Era aspru şi neiertător de exigent cu toţi cei dimprejur, de la fiica lui şi până la servitori, şi, de aceea, fără să fie câtuşi de puţin crud, era temut şi respectat cum n-ar fi izbutit să fie nici cel mai crud om. Deşi era în retragere şi deci n-avea acum nici un amestec în afacerile statului, fiecare nou conducător al guberniei în care se afla moşia sa considera de datoria lui să se anunţe la el în vizită de prezentare şi să aştepte în antecameră aşa cum făceau arhitectul, grădinarul sau chiar prinţesa Maria, ca el să iasă la ora ştiută din birou. Toţi aceşti demnitari încercau acelaşi simţământ de respect şi chiar de teamă când se deschidea uşa neobişnuit de înaltă a cabinetului şi apărea, cu desueta lui perucă pudrată, bătrânelul acesta mărunt, cu mâinile mici şi uscate, cu sprâncenele stufoase şi încărunţite, care adesea, când el se încrunta, îi ascundeau cu totul strălucirea ochilor inteligenţi şi încă tineri.

În ziua sosirii tinerilor, dimineaţa, ca de obicei, prinţesa Maria intră la ora hotărâtă în antecamera cabinetului, să-şi salute tatăl; în aşteptare, îşi făcea semnul crucii şi spunea în gând rugăciuni. În fiecare zi ea venea să-i dea bună dimineaţa şi în fiecare zi se ruga în gând ca această obligaţie zilnică a întâlnirii cu tatăl ei să se sfârşească cu bine.

Un bătrân servitor pudrat se ridică de pe scaun cu mişcări domoale şi o anunţă în şoaptă: „Poftiţi”.

De dincolo de uşă se auzea zgomotul monoton al unui strung. Prinţesa trase cu sfială uşa, care se deschidea uşor, fără zgomot, şi se opri în prag. Bătrânul prinţ lucra la strung; o zări, dar îşi văzu mai departe de treabă.

Imensul cabinet al prinţului era plin de fel de fel de obiecte, după câte se vedea în permanenţă folosite. Masa, pe care se aflau cărţi şi planuri, rafturile bibliotecilor cu geamuri înalte şi cu cheile în broaşte, un pupitru înalt pentru scris în picioare pe care se afla un caiet deschis, strungul cu numeroasele lui scule răspândite şi cu talaj proaspăt împrăştiat de jur împrejur pe podea – toate acestea alcătuiau dovada unei activităţi neîntrerupte şi ordonate. Mişcarea piciorului mic, încălţat într-o cizmuliţă tătărească cusută cu fir de argint, şi încordarea mâinilor uscăţive, dar vânjoase, arătau că bătrânul avea încă vigoare şi multă putere de rezistenţă. După ce mai dădu câteva învârtituri roţii, ridică piciorul de pe pedala strungului, şterse dalta şi o aruncă într-o geantă de piele agăţată de strung şi, apropiindu-se de masă, îşi chemă fiica. Nu-şi binecuvânta niciodată copiii; îi întinse doar obrazul, încă nebărbierit în ziua aceea, şi-i spuse rece, învăluind-o totodată cu priviri blânde şi atente:

— Eşti sănătoasă? Ei, hai, şezi!

Luă apoi un caiet de geometrie scris de mâna lui şi-şi trase cu piciorul, mai aproape, fotoliul.

— Pentru mâine! Zise el, căutând grăbit pagina şi făcând cu unghia un semn energic, de la un paragraf la cel următor.

Prinţesa se încovoie deasupra mesei, pe caiet.

— Stai! Ţi-a venit o scrisoare, spuse deodată bătrânul scoţând dintr-o mapă de birou ce se afla pe masă un plic, cu adresa scrisă de o mână femeiască, şi aruncându-l pe masă.

La vederea plicului, faţa prinţesei Maria se îmbujoră, îl luă grăbită şi se aplecă atentă asupra lui.

— De la Héloise194? Întrebă prinţul cu un zâmbet rece, lăsând să i se vadă dinţii încă puternici, puţin îngălbeniţi.

— Da, de la Julie, răspunse prinţesa, privindu-şi cu sfială părintele şi zâmbind la fel de sfios.

— Mai las să treacă încă două scrisori, dar pe a treia o voi citi, spuse bătrânul prinţ cu severitate. Mă tem că vă scrieţi prea multe nimicuri. Pe a treia o voi citi!

— Citeşte-o şi pe asta, mon pere195, răspunse prinţesa, înroşindu-se şi mai mult şi întinzându-i scrisoarea.

— Pe a treia am spus, pe a treia, se răsti scurt prinţul, respingând plicul şi, sprijinindu-se în coate pe masă, trase spre el caietul cu figuri de geometrie.

— Uite, domnişoară, începu bătrânul, aplecându-se mult spre fiică-sa deasupra caietului şi punând o mână pe spătarul fotoliului în care şedea prinţesa, în aşa fel încât aceasta se simţea asaltată din toate părţile de mirosul de tutun şi de mirosul acela înţepător, specific bătrânilor, pe care ea i-l ştia de-atâta vreme tatălui ei. Uite, domnişoară, triunghiurile acestea sunt asemenea; binevoieşte şi verifică: unghiul ABC…

Prinţesa se uită cu teamă în ochii bătrânului, care luceau atât de aproape de ea; pe faţa ei apăru iar roşeaţa de adineauri; se vedea bine că nu înţelege nimic şi că se teme atât de tare, încât frica o va împiedica să priceapă ceva din explicaţiile cu care nu mai contenea tatăl ei, oricât de lămurite ar fi fost ele. Să fi fost din vina profesorului, să fi fost din vina ei, dar zi de zi se întâmpla la fel: prinţesei i se împăienjeneau ochii, şi nu mai vedea şi nu mai auzea nimic; simţea doar aproape de chipul său chipul uscat al asprului ei tată, îi simţea respiraţia şi mirosul greu şi o stăpânea un singur gând: cum ar face să scape cât mai repede din cabinetul acela şi, singură la ea în odaie, să-şi dumirească în tihnă problema. Bătrânul îşi ieşea din sărite, mutându-şi mereu din loc cu zgomot fotoliul în care şedea, făcea sforţări să se stăpânească şi să nu se înfurie, dar aproape de fiecare dată se aprindea şi spunea vorbe de ocară şi se întâmpla chiar să zvârle cât colo caietul.

Prinţesa răspunse greşit.

— Proasto! Strigă prinţul, trântind caietul şi răsucindu-se ca un titirez, dar se ridică pe dată, făcu câţiva paşi plin odaie, apoi atinse cu mâinile părul prinţesei ca pentru a o mângâia şi se aşeză din nou.

Se apropie şi mai mult de ea şi-şi continuă explicaţia.

— Nu se poate, prinţesă, nu se poate, spuse el, în timp ce fata, pregătindu-se să plece, îşi închidea caietul cu lecţiile pe care le avea de făcut, matematicile sunt un lucru mare, dragă domnişoară! De ce să fii şi tu la fel de proastă cum sunt stupidele noastre cucoane din lumea mare? Eu nu vreau asta. Bate-ţi capul – ai să le dai tu de gust! O mângâie apoi pe obraz. Să-ţi iasă prostiile din cap!

Prinţesa vru să plece, dar bătrânul o reţinu printr-un gest şi luă de pe pupitrul înalt o carte nouă, cu foile încă netăiate.

— Uite, Héloise îţi mai trimite şi nu ştiu ce Cheie a tainelor. E o carte religioasă. Ştii, eu nu mă amestec în credinţele nimănui… Dar am răsfoit-o puţin, aşa… Ia-o şi acum du-te, pleacă!

O bătu uşor pe umăr şi închise uşa în urma ei.

Prinţesa Maria se înapoie în odaia ei, cu expresia de tristeţe şi de teamă care rareori o părăsea şi-i urâţea şi mai mult faţa bolnăvicioasă, lipsită de frumuseţe. Se aşeză la masa de scris, pe care se învălmăşeau o grămadă de portrete în miniatură şi tot felul de caiete şi de cărţi. Prinţesa era pe atât de dezordonată, pe cât era tatăl ei de ordonat. Ea lăsă caietul de geometrie şi desfăcu, nerăbdătoare, plicul.

Scrisoarea era de la cea mai bună prietenă a ei din copilărie şi care nu era alta decât acea Julie Karaghina, ce luase parte la sărbătorirea zilei onomastice a contesei, în casa Rostovilor.

Julie scria: „Chere et excellente amie, quelle chose terrible et effrayante que l'absence! J'ai beau me dire que la moitié de mon existence et de mon bonheur est en vous, que malgré la distance qui nous sépare, nos coeurs sont unis par des liens indissolubles; le mien se révolte contre la destinée, et je ne puis, malgré les plaisirs et les distractions qui m'entourent, vaincre une certaine tristesse cachée que je ressens au fond du coeur depuis notre séparation. Pourquoi ne sommes-nous pas réunies, comme cet été dans votre grand cabinet sur le canapé bleu, le canapé a confidences? Pourquoi ne puis-je, comme il y a trois mois, puiser de nouvelles forces morales dans votre regard şi doux, şi calme et şi pénétrant, regard que j'aimais tant et que je crois voir devant moi, quand je vous écris”196

Ajungând la acest pasaj, prinţesa Maria oftă şi se uită în oglinda atârnată în peretele din dreapta ei. Oglinda îi reflectă corpul slab, lipsit de farmec şi faţa ştearsă. Ochii ei, veşnic trişti, se uitau acum în oglindă, la propria ei făptură, cu o expresie şi mai deznădăjduită. „Vrea să mă măgulească”, gândi ea, apoi întoarse capul şi continuă să citească. Julie, însă, nu-şi linguşea prietena: ochii prinţesei Maria erau într-adevăr mari, adânci şi strălucitori (ca şi când din ei ar fi ţâşnit adeseori văpăi de lumină caldă) erau atât de frumoşi, încât adesea, în ciuda urâţeniei chipului ei în ansamblul lui, ochii aceştia făceau o impresie mai puternică decât frumuseţea adevărată. Ea, însă, nu-şi văzuse niciodată expresia aceasta splendidă a ochilor ei, expresie pe care ochii ei nu o aveau decât în clipele în care nu se mai gândea la ea însăşi. Ca la oricare alt om, faţa ei căpăta altă expresie, nefirească, artificială, urâtă, de îndată ce se privea în oglindă. Citi mai departe: „Tout Moscou ne parle que guerre. L'un de mes deux freres est déja a l'étranger, l'autre est avec la garde, qui se met en Marieche vers la frontiere. Notre cher? Mpereur a quitté Pétersbourg et, a ce qu'on prétend, compte lui-meme exposer sa précieuse existence aux chances de la guerre. Du veuille que le monstre corsicain, qui détruit le repos de l'Europe, soit terrassé par l'ange que le Tout-? Uissant, dans Sa miséricorde, nous a donnée pour souverain. Sans parler de mes freres, cette guerre m'a privée d'une relation des plus cheres a mon coeur. Je parle du jeune Nicolas Rostoff, qui avec son enthousiasme n'a pu supporter l'inaction et a quitté l'université pour aller s'enrôler dans l'armée. Eh bien, chere Marie, je vous avouerai, que, malgré son extreme jeunesse, son départ pour l'armée a été un grand chagrin pour moi.197

Le jeune homme, dont je vous parlais cet été, a tant de noblesse, de véritable jeunesse qu'on rencontre şi rarement dans le siecle? U nous vivons parmi nos villards de vingt ans. Il a surtout tant de franchise et de coeur. Il est tellement pur et poétique, que mes relations avec lui, quelque passageres qu'elles fussent, ont été l'une des plus douées jouissances de mon pauvre coeur, qui a déja tant souffert. Je vous raconterai un jour nos adieux et tout ce qui s'est dit en partant. Tout cela est encore trop frais. Ah! Chere amie, vous etes heureuse de ne pas connaâtre ces jouissances et ces peines şi poignantes. Vous etes heureuse, puisque les derienieres sont ordinairement les plus fortes! Je sais fort bien, que le comte Nicolas est trop jeune pour pouvoir jamais devenir pour moi quelque chose de plus qu'un ami, mais cette douée amitié, ces relations şi poétiques et şi pures ont été un besoin pour mon coeur.198

Mais n'en parlons plus. La grande nouvelle du jour qui occupe tout Moscou est la mort du vieux comte Bezuhov et son héritage. Figurez-vous que les trois princesses n'ont reçu que tres peu de chose, le prince Basile rien, est que c'est M. Pierre qui a tout hérité, et qui par-dessus le Marieché a été reconnu pour fils légitime, par conséquent comte Bezuhov est possesseur de la plus belle fortune de la Russie. On prétend que le prince Basile a joué un tres vilain rôle dans toute cette histoire et qu'il est reparti tout penaud pour Pétersbourg.

Je vous avoue, que je comprends tres peu toutes ces affaires de legs et de testament; ce que je sais, c'est que depuis que le jeune homme que nous connaissions tous sous le nom de M. Pierre les tout court est devenu comte Bezuhov et possesseur de l'une des plus grandes fortunes de la Russie, je m'amuse fort a observer les changements de ton et des manieres des mamans accablées de filles a marier et des demoiselles elles-memes a l'égard de cet individu, qui, par parenthese, m'a paru toujours etre un pauvre sire. Comme on s'amuse depuis deux ans a me donner des promis que je ne connais pas le plus souvent, la chronique matrimoniale de Moscou me fait comtesse Bezuhov. Mais vous sentez bien que je ne me souc nullement de le devenir.199

A propos de mariage, savez-vous que tout derienierement la tante en général Anna Mihailovna, m'a confié sous le sceau du plus grand secret un projet de mariage pour vous. Ce n'est ni plus, ni moins, que le fils du prince Basile, Anatole, qu'on voudrait ranger en le mariant a une personne riche et distinguée, et c'est sur vous qu'est tombé le choix des parents. Je ne sais comment vous envisagerez la chose, mais j'ai cru de mon devoir de vous en avertir. On le dit tres beau et tres mauvais sujet; c'est tout ce que j'ai pu savoir sur son compte.

Mais, assez de bavardage comme cela. Je finis mon second feuillet, et maman me fait chercher pour aller dâner chez les Apraksines. Lisez le livre mystique que je vous envoie et qui fait fureur chez nous. Quoi qu'il y ait des choses dans ce livre difficiles a atteindre avec la faible conception humaine, c'est un livre admirable dont la lecture calme et éleve l'âme. Adieu. Mes respects a monsieur votre pere et mes compliments a m-elle Bourienne. Je vous embrasse comme je vous aime.

Julie.

P. S. Donnez-moi des nouvelles de votre frere et de sa charmante petite femme”.200

Prinţesa rămase dusă pe gânduri şi zâmbi visătoare (din această pricină expresia chipului ei, luminat de ochii sclipitori, se schimbă cu totul), apoi, ridicându-se brusc cu o tresărire, se apropie cu paşi grăbiţi de masă, luă o hârtie şi mâna începu să-i alerge cu repeziciune pe albul ei.

Iată ce scria ea drept răspuns: „Chere et excellente ami. Votre lettre du 13 m'a causé une grande joie. Vous m'aimez donc toujours, ma poétique Julie. L'absence, dont vous dites tant de mal, n'a donc pas eu son influen? Habituelle sur vous. Vous vous plaignez de l'absence – que devrai-je dire moi, şi j'osais me plaindre, privée de tous ceux qui me sont chers? Ah, şi nous n'avions pas la religion pour nous consoler, la vie serait bien triste.

Pourquoi me supposez-vous un regard sévere, quand vous me parlez de votre affection pour le jeune homme? Sous ce rapport je ne suis rigide que pour moi. Je comprends ces sentiments chez les autres et şi je ne puis approuver ne les ayant jamais ressentis, je ne les condamiene pas. Me paraât seulement que l'amour chrétien, l'amour du prochain, l'amour pour ses ennemis est plus méritoire, plus doux et plus beau, que ne le sont les sentiments que peuvent inspire les beaux yeux d'un jeune homme a une jeune fille poétique et aimante comme vous.

La nouvelle de la mort du comte Bezuhov nous est parvenue avant votre lettre, et mon pere en a été tres affecté. Il dit que c'était avant-derienier représentant du grand siecle, et qu'a présent c'est son tour; mais qu'il fera son possible pour que son tour vienne le plus tard possible. Que Dieu nous garde de ce terrible malheur! Je ne puis partager votre opinion sur Pierre que j'ai connu enfant. Il me paraissait toujours avoir un coeur excellent, et c'est la qualité que j'estime le plus dans les gens. Quant a son héritage et au rôle qu'y a joué le prince Basile, c'est bien triste pour tous les deux. Ah! Chere amie, la parole de notre divin Sauveur qu'il est plus aisé a un hameau de passer par le trou d'une aiguille, qu'il ne l'est a un riche d'entrer dans le royaume de Dieu, cette parole est terriblement vraie; je plains le prince Basile et je regrette encore davantage Pierre. şi jeune et accablé de cette richesse, que de tentations n'aura-t-il pas a subir! şi on me demandait ce que je désirerais le plus au monde, ce serait d'etre plus pauvre que le plus pauvre des mendiants.

Mille grâces, chere amie, pour l'ouvrage que vous m'envoyez, et qui fait şi grande fureur chez vous. Cependant, puisque vous me dites qu'au milieu de plusurs bonnes choses il y en a d'autres que la faible conception humaine ne peut atteindre, il me paraât assez inutile de s'occuper d'une lecture inintelligible, qui par la meme ne pourrait etre d'aucun fruit. Je n'ai jamais pu comprendre la passion qu'ont certaines personnes de s'embrouiller l'entendement, en s'attachant a des livres mystiques, qui n'élevent que des doutes dans leurs esprits, exaltant leur imagination et leur donnent un caractere d'exagération tout-a-fait contraire a la simplicité chrétiene. Lisons les Apôtres et l'Evangile. Ne cherchons pas a pénétrer ce que ceux-la renferment de mystérux, car, comment oserions-nous, misérables pécheurs que nous sommes, prétendre a nous initier dans les secrets terribles et sacrés de la Providence, tant que nous portons cette dépouille charienelle, qui éleve entre nous et l'Eterienel un voile impénétrable? Borienons-nous donc a étudr les principes sublimes que notre divin Sauveur nous a laissé pour notre conduite ici-bas; cherchons a nous y conformer et a les suivre, persuadons-nous que moins nous donnons d'essor a notre faible esprit humain et plus il est agréable a Dieu, Qui rejette toute science ne venant pas de Lui; que moins nous cherchons a approfondir ce qu'il Lui a plu de dérober a notre connaissance, et plutôt il nous en accordera la découverte par Son divin esprit.201 „Mon pere ne m'a pas parlé du prétendant, mais il m'a dit seulement qu'il a reçu une lettre et attendait une visite du prince Basile. Pour ce qui est du projet de mariage qui me regarde, je vous dirai, chere et excellente amie, que le mariage, selon moi, est une institution divine a laquelle il faut se conformer. Quelque pénible que cela soit pour moi, şi le Tout-Puissant m'impose jamais les devoirs d'épouse et de mere, je tâcherai de les remplir aussi fidelement que je le pourrai, sans m'inquiéter de l'examen de mes sentiments a l'égard de celui qu'il me donnera pour époux. J'ai reçu une lettre de mon frere, qui m'annonce son arrivée a Lâsâe-Gorî avec sa femme. Ce sera une joie de courte durée, puisqu'il nous quitte pour prendre part a cette malheureuse guerre, a laquelle nous sommes entraânés Dieu sait, comment et pourquoi. Non seulement chez vous au centre des affaires et du monde on ne parle que de guerre, mais ici, au milieu de ces travaux champetres et de ce calme de la nature, que les citadins se représentent ordinairement a la campagne, les bruits de la guerre se font entendre et sentir péniblement. Mon pere ne parle que marche et contremarche, choses auxquelles je ne comprends rien; et avant-hier en faisant ma promenade habituelle dans la rue du village, je fus témoin d'une scene déchirante… C'était un convoi des recrues enrôlés chez nous et expédiés pour l'armée… Il fallait voir l'état dans lequel se trouvant les meres, les femmes, les enfants des hommes qui partaient et entendre les sanglots des uns et des autres! On dirait que l'humanité a oublié les lois de son divin Sauveur, Qui prechait l'amour et le pardon des offenses, et qu'elle fait consister son plus grand mérite dans l'art de s'entretuer.

Adieu, chere et bonne amie, que notre divin Sauveur et Sa tres Sainte Mere vous aient en Leur sainte et puissante garde.

Marie”.202

— Ah, vous expédiez le courier, princesse, moi j'ai déja expédié le mien. J'ai écris? Ma pauvre mere, 203 zise graseind mademoiselle Bourienne, zâmbitoare şi cu voce limpede, voioasă şi plăcută, care aducea în atmosfera gravă, tristă şi mohorâtă din jurul prinţesei Maria, o lume cu totul deosebită, plină de veselie uşuratică şi de împăcare mulţumită de sine.

— Princesse, il faut que je vous prévienne, adăugă ea coborând tonul, le prince a eu une altercation, zise ea, graseind şi mai tare şi ascultându-şi cu plăcere sunetul vocii, une altercation avec Michel Ivanoff. Il est de tres mauvaise humeur, tres morose. Soyez prévenue, vous savez…204

— Ah! Chere amie, răspunse prinţesa Maria, je vous ai prié de ne jamais me prévenir de l'humeur dans laquelle se trouve mon pere. Je ne me permets pas de le juger, et je ne voudrais pas que les autres le fassent.205

Prinţesa se uită la ceasornic şi, observând că întârziase cinci minute peste ora când de obicei trebuia să-şi facă obişnuitele exerciţii zilnice la pian, alergă îngrozită în salon. Între orele douăsprezece şi două după-amiază, conform rânduielii stabilite în programul zilnic, prinţul se odihnea, iar prinţesa cânta la pian.

XXVI.

UN SERVITOR CU PĂRUL cărunt şedea şi moţăia, ascultând sforăiala prinţului dinlăuntrul imensului cabinet. Din aripa din dos a casei, cu toate că uşile erau închise, se auzeau, repetate de câte douăzeci de ori, pasagiile grele ale unei sonate de Dussek.

În vremea asta traseră la scară un cupeu şi o brişcă; din cupeu coborî prinţul Andrei, care-şi ajuta micuţa soţie să coboare, făcându-i loc să treacă înaintea lui. Bătrânul Tihon, cu perucă, scoţând capul pe uşa salonului, anunţă în şoaptă că prinţul se odihneşte şi-nchise grabnic la loc uşa. Tihon ştia că nici venirea acestui fecior al stăpânului său, nici orice altă întâmplare, nu se cădea să schimbe nimic în rânduiala zilei. Era vădit că prinţul Andrei ştia şi el lucrul acesta, tot aşa de bine ca şi Tihon; se uită însă la ceas, ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze dacă nu se schimbaseră cumva tabieturile tatălui său cât timp nu-l mai văzuse şi, convingându-se că nu se schimbaseră, se întoarse către soţia sa.

— Peste douăzeci de minute are să se deştepte. Să mergem până atunci la prinţesa Maria, zise el.

Micuţa prinţesă se mai îngrăşase în ultima vreme, dar ochii şi buza ei scurtă, umbrită de pufuleţul negru ce mijea deasupra, şi cu nelipsitu-i zâmbet, se mişcară la fel de drăgălaş şi de voios când începu să vorbească…

— Mais c'est un palais, spuse ea bărbatului său, privind în jur cu expresia pe care-o iei când lauzi faţă de gazdă casa în care eşti poftit la bal. Allons, vite, vite! 206 Se uita de jur împrejur, surâzându-le – şi lui Tihon, şi soţului său, şi valetului care-i conducea.

— C'est Marie qui s'exerce? Allons doucement, il faut la surprendre.207

Prinţul Andrei o urmă cu o expresie de gravă amabilitate.

— Ai îmbătrânit, Tihon, îi zise el bătrânului servitor când acesta-i sărută mâna.

În dreptul camerei de unde se auzea pianul, din pervazul uşii îi întâmpină blonda şi drăgălaşa franţuzoaică. Mademoiselle Bourienne părea nebună de bucurie.

— Ah! Quel bonheur pour la princesse, zise ea. Enfin, il faut que je la previenne.208

— Non, non, de grâce… Vous etes mademoiselle Bourienne, je vous connais déja par l'amitié que vous? Orte ma belle-soeur, zise prinţesa în timp ce se sărutau. Elle ne nous attent pas! 209

Se apropiară de uşa salonului, de unde se auzea iarăşi şi iarăşi pasajul pe care-l repeta. Prinţul Andrei rămase locului şi se posomorî, aşteptând parcă să urmeze ceva neplăcut.

Prinţesa intră. Pasajul se întrerupse la jumătate; se auzi apoi un strigăt, paşii lipsiţi de graţie ai prinţesei Maria şi zgomotul sărutărilor. Când prinţul Andrei intră, prinţesa Maria şi prinţesa Liza, care nu se mai văzuseră decât o singură dată pentru scurtă vreme, la nuntă, erau încă una în braţele alteia, apăsându-şi drăgăstos buzele fiecare pe obrajii celeilalte, în aceeaşi poziţie în care se nimeriseră din prima clipă. Mademoiselle Bourienne stătea lângă ele, apăsându-şi mâinile pe inimă, şi zâmbea foarte mişcată părând, după câte se vedea, gata să râdă şi totodată să plângă. Prinţul Andrei strânse din umeri şi încruntă din sprâncene aşa cum se încruntă iubitorii de muzică la auzul un note false. Amândouă femeile îşi desfăcură deodată mâinile eliberându-se una de alta; apoi, ca şi când le-ar fi fost teamă că pierd vremea, îşi întinseră iar mâinile una spre alta şi începură să se sărute şi să se strângă în braţe şi apoi iarăşi să se sărute pe obraz, din ce în ce mai cu foc şi, lucru la care prinţul Andrei nu se aştepta defel, izbucniră amândouă în plâns şi începură din nou să se sărute. Mademoiselle Bourienne plânse şi ea. Prinţul se simţea vădit stingherit, dar celor două femei li se părea atât de firesc să plângă şi dădeau impresia că nici prin gând nu le-ar fi trecut că această întâlnire ar fi putut să se petreacă şi altfel.

— Ah! Chere… Ah! Marie… exclamară deodată cele două femei şi râseră. J'ai revé cette nuit… Vous ne nous attendez donc pas? Ah! Marie, vous avez maigri… Et vous avez repris…210

— J'ai tout de suite reconnu madame la princesse211, mademoiselle Bourienne.

— Et moi qui ne me doutais pas! exclamă prinţesa. Ah! André, Ah! André, je ne vous voyais pas212.

Prinţul Andrei se sărută cu sora lui, ţinându-i o mână în mâna sa, şi-i spuse că a rămas aceeaşi pleurnicheuse213 aşa cum fusese de când o ştia. Prinţesa Maria se întoarse spre fratele ei şi privirea caldă, înlăcrimată, blândă şi plină iubire a ochilor ei mari, strălucitori şi frumoşi în clipa aceea, se opri asupra chipului său.

Prinţesa Liza vorbea fără întrerupere. Buza ei de sus, umbrită de pufuleţul ce mijea deasupra, se atingea în fiecare clipă cu buza cea rumenă de jos şi se depărta iarăşi, descoperindu-i şi mai expresiv dinţii, care luceau ca şi ochii ei. Prinţesa povesti despre un accident care li se întâmplase pe dealul Spasskaia şi care o îngrozise mai mult pentru urmările primejdioase pe care le-ar putut avea în starea în care se afla ea, şi îndată după va anunţă că şi-a lăsat toate rochiile la Petersburg şi aici Dumnezeu ştie cu ce se va îmbrăca, că Andrei se schimbase cu desăvârşire, că Kitty Odanţova şi-a luat de bărbat un bătrân şi că i-au găsit un candidat şi prinţesei Maria, pour tout de bon214, dar că despre aceasta aveau să vorbească ele mai târziu. Prinţesa Maria nu făcea altceva decât să tacă şi să se uite la fratele ei; şi în ochii minunaţi ai fetei era şi iubire, şi tristeţe. Se vedea că-n mintea ei îşi croiau drum acum propriile-i gânduri, care n-aveau nimic de-a face cu flecăreala cumnatei ei. Pe la mijlocul povestirii acesteia despre ultima serbare de la Petersburg, Maria se adresă fratelui ei:

— Aşadar, hotărât, pleci la război, André? Şi oftă.

Liza oftă şi ea.

— Chiar mâine, îi răspunse fratele.

— Il m'abandonne ici, et Dieu sait pourquoi, quand il aura pu avoir de l'avancement…215

Fără să-i asculte vorbele, prinţesa Maria îşi depăna mai departe gândurile, învăluind cu privirea pântecele cumnatei sale.

— Adevărat? Zise ea.

Faţa prinţesei Liza îşi schimbă deodată expresia şi oftă.

— Da, e adevărat, zise ea. Ah, mi-e aşa de frică…

Buza Lizei se lăsă în jos; îşi apropie faţa de obrazul cumnatei şi deodată începu iarăşi să plângă.

— Are nevoie de odihnă, spuse prinţul Andrei, încruntându-se. Nu-i aşa, Liza? Ia-o sus la tine, cât mă duc eu să-l văd pe tata. Ce mai face? Acelaşi, neschimbat?

— Acelaşi, neschimbat; nu ştiu cum ţi se va părea ţie, răspunse prinţesa Maria, înveselindu-se.

— Tot aceleaşi ore? Şi plimbările pe alei? Şi strungul? Întrebă prinţul Andrei, zâmbind cu oarecare ironie, ce arăta că, cu tot respectul şi cu toată dragostea lui faţă de părintele său, îşi dădea totuşi seama de slăbiciunile lui.

— Tot aceleaşi ore, şi strungul şi pe deasupra matematica şi lecţiile mele de geometrie, răspunse voios prinţesa, ca şi cum lecţiile de geometrie ar fi fost printre cele mai mari bucurii ale vieţii ei.

Când trecură cele douăzeci de minute ce trebuiau respectate până la sorocul deşteptării bătrânului prinţ, veni Tihon să-l cheme pe prinţul cel tânăr la tatăl său. Bătrânul făcuse o excepţie de la felul său de a-şi organiza viaţa şi poruncise, în cinstea sosirii fiului său, ca acesta să fie primit în apartamentele sale în timpul cât avea să se îmbrace el pentru masă. Prinţul se îmbrăca după moda veche, cu haină de mătase şi perucă pudrată. Şi în clipa când intră prinţul Andrei (care acum nu mai avea expresia şi manierele ursuze manifestate de el prin saloane, ci vioiciunea pe care o arătase cât timp stătuse de vorbă cu Pierre), bătrânul se afla în faţa unei mese de toaletă, stând într-un jilţ larg, capitonat cu marochin; avea pe umeri o mantie specială pentru pudrat şi-şi lăsa capul în voia mâinilor lui Tihon.

— A! Ce faci, războinicule? Nu cumva ţi-ai pus în gând să-l înfrângi pe Bonaparte? Zise bătrânul, clătinându-şi creştetul pudrat, atâta cât i-o îngăduia împletitul cozii de la peruca sa, ţinută strâns de mâinile lui Tihon. Ia vezi, ia-l măcar tu mai binişor că, altfel, te pomeneşti că odată ne trece şi pe noi la catastif printre supuşii lui. Bine-ai venit! Şi-i întinse obrazul ca să i-l sărute.

Bătrânul era într-o stare de spirit excelentă după somnul dinainte de masă. (Avea obiceiul să spună că somnul de după-amiază e de argint, iar cel dinainte de masă, de aur.) Îşi privi cu dragoste, pe sub sprâncenele-i stufoase, fiul. Prinţul Andrei se apropie şi-şi sărută părintele pe obraz, aşa cum îi indicase el. Nu dădu nici un răspuns la tema favorită a conversaţiei tatălui său, care de fapt era o zeflemea la adresa războinicilor timpului şi, mai ales, la adresa lui Bonaparte.

— Da, am venit la dumneata, tată, împreună cu soţia, care este însărcinată, spuse Prinţul Andrei, urmărind cu ochi atenţi şi plini de respect mişcările fiecărei trăsături de pe faţa părintelui său. Cum te mai lauzi cu sănătatea?

— Sănătatea le lipseşte, să ştii, măi băiete, numai nerozilor şi stricaţilor; cât despre mine, mă ştii doar; din zori şi până seara sunt ocupat; trăiesc cumpătat şi prin urmare sunt sănătos.

— Slavă Domnului! Zise fiul, zâmbind.

— Domnul n-are aici nici un amestec. Hai, istoriseşte-mi, continuă el, revenind la tema lui favorită, cum v-au învăţat nemţii să vă luptaţi cu Bonaparte după regulile noii voastre ştiinţe, numită strategie.

Prinţul Andrei surâse:

— Dă-mi răgaz să mă odihnesc puţin, tată, zise el cu un zâmbet care arăta că slăbiciunile tatălui său nu-l împiedicau să-l respecte şi să-l iubească. Nici nu ştiu unde avem să ne instalăm.

— Aş! Ce tot îndrugi acolo, strigă bătrânul, scuturându-şi coada perucii, ca să încerce dacă i-o împletise destul de strâns şi luându-şi fiul de mână. Apartamentul nevestei tale e gata pregătit. Prinţesa Maria o va conduce şi n-au să se mai sature de vorbă. Asta-i treaba lor, femeiască. Mă bucur de venirea ei. Stai jos şi istoriseşte-mi. Rostul armatei lui Michelsohn îl înţeleg, de asemenea şi pe-al armatei lui Tolstoi… debarcare simultană… Dar armata din sud ce mai are de făcut? Prusia, cu neutralitatea ei… Asta ştiu şi eu! Dar ce-i cu Austria? Întrebă el, ridicându-se din fotoliu şi plimbându-se cu paşi repezi prin cameră în timp ce Tihon alerga după el, dându-i pe rând hainele. Dar cu Suedia? Cum vor trece prin Pomerania?

Văzând stăruitoarele întrebări ale tatălui său, prinţul Andrei începu, schimbând din obişnuinţă rusa cu franceza, să-i explice, la început cam plictisit, apoi din ce în ce mai însufleţit, planul de operaţiuni al campaniei ce se pregătea. Îi arătă cum armata aceasta de douăzeci de mii de oameni avea rolul de a ameninţa Prusia, pentru ca s-o determine să iasă din neutralitate şi să o atragă în război, cum o parte din această armată trebuia să facă la Stralsund joncţiunea cu trupele suedeze, cum două sute două zeci de mii de austrieci, în alianţă cu o sută de mii de ruşi, vor avea de acţionat în Italia şi pe Rin, cum cincizeci de mii de ruşi şi tot atâţia englezi vor debarca la Neapole şi cum francezii vor fi astfel atacaţi din diferite părţi de o armată de cinci sute de mii de oameni. Bătrânul prinţ nu arăta nici cel mai mic interes pentru această expunere, ca şi cum nici n-ar fi ascultat-o, continuând să se plimbe prin cameră tot timpul cât se îmbrăca şi întrerupându-şi chiar de trei ori fiul. Odată îl opri ca să strige:

— Pe cea albă! Pe cea albă!

Asta însemna că Tihon nu nimerise vesta pe care o voia el. A doua oară se opri din mers şi întrebă:

— Şi are să nască în curând? Şi, dând din cap cu dezaprobare, adăugă: Nu-i bine! Dar continuă, continuă…

A treia oară, când prinţul tocmai îşi sfârşea descrierea planului, bătrânul începu să fredoneze fals cu o voce răguşită de om bătrân: „Malbrough s'en va-t-en guerre.

Dieu sait quand reviendra”216

Fiul se mulţumi să zâmbească.

— Nu spun că acesta ar fi planul pe care l-aş aproba, zise el, eu îţi spun doar ceea ce este. Napoleon şi-a în tocmit şi el planul lui, care nu e mai prejos decât al nostru.

— Bine, dar nu mi-ai spus nici o noutate. Şi bătrânul, rămas pe gânduri, rosti cu vorba lui repede, ca pentru el: „Dieu sait quand reviendra”. Du-te în sufragerie.