III.

PRIN ANUL 1811, La MOSCOVA trăia un doctor francez, care ajunsese la modă, om de statură uriaşă, chipeş, politicos ca un adevărat francez şi, aşa cum spunea toată Moscova, medic de o iscusinţă neobişnuită – Métivier. Era primit în casă de lumea bună nu ca un doctor, ci ca un egal.

Prinţul Nikolai Andreici, care de obicei lua în bătaie de joc medicina, în ultimul timp, după sfatul domnişoarei Bourienne, dăduse acestui medic liberă intrare în casa lui şi se obişnuise cu el. Métivier îi făcea de două ori pe săptămână vizită prinţului.

În ziua de sfântul Nicolae, ziua numelui prinţului, toată Moscova se afla la poarta casei lui, dar el dăduse poruncă să nu fie nimeni primit; doar câţiva, a căror listă o dăduse prinţesei Maria, porunci să fie invitaţi la prânz.

Métivier, care venise de dimineaţă ca să-şi prezinte felicitările, găsise de cuviinţă, ca doctor, de forcer la consigne495, cum îi spusese el prinţesei Maria, şi pătrunse la prinţ. Se nimerise ca în această dimineaţă a zilei lui onomastice, bătrânul prinţ să fie în cele mai rele toane cu putinţă. Toată dimineaţa se vânzolise prin casă, certându-se cu toată lumea şi având aerul că nu înţelege ce i se spune şi că nu se poate face înţeles de nimeni. Prinţesa Maria ştia ce înseamnă starea asta a tatălui ei, de tăcută iritare, care de obicei se sfârşea în explozie de furie, şi umblă toată dimineaţa ca pe dinaintea unei arme încărcate şi cu cocoşul ridicat, aşteptând inevitabila detunătură. Dimineaţa, până la venirea doctorului, trecu cum nu se poate mai bine. După ce-l introduse pe doctor, prinţesa Maria se aşeză cu o carte în mână, în salon lângă uşă, de unde putea asculta tot ce se petrece în cabinet.

La început n-auzi decât glasul lui Métivier, apoi pe al tatălui ei, apoi pe amândouă, vorbind deodată. Uşa se deschise larg şi în prag apăru frumosul Métivier, cu bucla lui neagră pe frunte, înspăimântat la chip, şi după el, prinţul, cu scufie şi halat, cu faţa desfigurată de furie şi cu ochii azvârlind văpăi.

— Nu înţelegi? Strigă prinţul. Eu înţeleg foarte bine! Spion francez ce eşti! Rob al lui Bonaparte! Spionule! Afară din casa mea! Afară, îţi spun! Şi trânti uşa.

Métivier, ridicând din umeri, se apropie de mademoiselle Bourienne, care venise în fugă din odaia vecină, la auzul strigătelor.

— Prinţul nu este tocmai bine la bile et le transport au cerveau. Tranquillisez-vous, je repasserai demain496, spuse Métivier şi, ducând un deget la buze, ieşi în grabă.

Dindărătul uşii se auziră paşi în papuci de casă şi strigăte: „Spioni! Trădători! Peste tot numai trădători! În casa ta, şi n-ai o clipă de linişte!”

După plecarea lui Métivier, prinţul îşi chemă fata şi-şi vărsă tot necazul pe ea. Ea era vinovată că un spion fusese lăsat să intre la el! Doar el spusese, ei îi spusese, să facă o listă şi să nu primească pe cei ce nu-s trecuţi pe listă. La ce-l lăsaseră să intre pe nemernicul acesta? Numai ea era pricina tuturor relelor. Alături de ea, el nu putea să aibă nici o clipă de linişte, nici să moară în pace nu putea, îi strigă el.

— Nu, fetiţo, ne despărţim, trebuie să ne despărţim; da, trebuie, ştii şi tu prea bine, ştii demult. Nu mai pot! Spuse el şi ieşi din cameră. Apoi, ca şi cum s-ar fi temut ca nu cumva prinţesa să se liniştească, se întoarse şi, dându-şi silinţa să arate cât mai calm, adăugă: Şi să nu crezi cumva că ţi-am spus toate astea la furie; de unde, nici gând: sunt foarte liniştit şi am chibzuit cât se poate de bine, aşa va fi. Trebuie să ne despărţim, du-te şi-ţi caută un loc… Dar nu se putu stăpâni şi, cu răutatea de care sunt în stare numai oamenii care iubesc, ameninţă ridicând pumnii şi-i strigă, el însuşi în prada unei vizibile suferinţe: De s-ar găsi măcar vreun prost care să te ia de nevastă!

Apoi trânti uşa, o chemă la el pe mademoiselle Bourienne şi în cabinet se făcu linişte.

La ora două sosiră cele şase persoane invitate la masă; oaspeţii – cunoscutul conte Rastopcin, prinţul Lopuhin cu nepotul lui, generalul Ceatrov, un vechi camarad de arme al prinţului, iar dintre tineri, Pierre Bezuhov şi Boris Drubeţkoi îl aşteptau în salonul de primire.

Boris, care sosise de câteva zile la Moscova, în concediu, se arătase dornic a fi prezentat prinţului Nikolai Andreevici şi reuşise atât de bine să-i câştige bunăvoinţa, încât prinţul făcuse pentru el o excepţie, scoţându-l din rândul tinerilor neînsuraţi, pe care nu-i primea niciodată în casă.

Casa prinţului nu făcea parte din ceea ce se înţelege prin „înalta societate”, dar să fii primit în acest cerc restrâns, cu toate că nu se vorbea de el în oraş, era totuşi mai măgulitor decât orice altceva. Boris înţelesese asta cu o săptămână în urmă, când în faţa lui contele Rastopcin îi spusese comandantului suprem, care-l invitase la el la masă de sfântul Nicolae, că nu putea veni:

— În ziua de sfântul Nicolae mă duc întotdeauna să mă închin la moaştele prinţului Nikolai Andreici.

— Ah, da, da, răspunsese comandantul suprem. Ce mai face?

Mica societate, întrunită înainte de masă în salonul de modă veche, înalt şi cu mobile vechi, părea o curte marţială adunată într-o şedinţă solemnă. Toţi tăceau; iar când vorbeau, vorbeau cu glas scăzut. Prinţul Nikolai Andreici îşi făcu, serios şi tăcut, apariţia; prinţesa Maria părea încă şi mai blândă, şi mai sfioasă ca de obicei. Invitaţii i se adresau fără tragere de inimă, căci simţeau că nu-i prea arde ei de discuţiile lor. Contele Rastopcin, care ducea toată conversaţia, povestea ultimele noutăţi, când mondene, când politice.

Lopuhin şi bătrânul general luau parte rareori la discuţii. Prinţul Nikolai Andreici asculta, aşa cum ascultă un judecător suprem raportul ce i se înfăţişează, confirmând doar din când în când, prin tăcerea lui sau printr-un cuvânt monosilabic, că a luat cunoştinţă de ceea ce i se raportează. Tonul discuţiei era de aşa natură, încât se-nţelegea că nimeni nu era de acord cu ceea ce se petrecea în viaţa politică. Erau luate în discuţie evenimente, care confirmau vădit că toate mergeau din ce în ce mai rău. Dar, demn de remarcat era faptul că, la fiecare expunere sau analiză, vorbitorul se oprea sau se întâmpla să fie oprit, de fiecare dată, la limita dincolo de care părerea lui s-ar fi putut referi la persoana suveranului.

În timpul mesei conversaţia se opri la ultimele ştiri politice, la ocuparea posesiunilor ducelui de Oldenburg de către Napoleon şi la nota rusă, ostilă lui Napoleon, trimisă tuturor curţilor europene.

— Bonaparte are faţă de Europa purtarea unui pirat pe o corabie cucerită, spuse contele Rastopcin, repetând o frază pe care o mai rostise de câteva ori. Ceea ce ne mai miră încă e cât de îndelung pot răbda sau cât sunt de orbiţi suveranii. Acum i-a venit şi papei rândul. Bonaparte, care nu mai are ruşine de nimic şi de nimeni, vrea să-l înlăture pe şeful religiei catolice, şi toţi tac! Singur suveranul nostru a protestat împotriva ocupării posesiunilor ducelui de Oldenburg. Şi totuşi…

Contele Rastopcin tăcu, simţind că ajunsese la limita dincolo de care n-avea voie să mai emită judecăţi.

— I s-au propus alte posesiuni în locul ducatului de Oldenburg, spuse prinţul Nikolai Andreici. Parc-ar fi vorba să-mi strămut eu ţăranii de la Lâsâe Gorî la Bogucearovo şi pe moşia din Riazan, aşa se poartă el cu ducii!

— Le duc d'Oldenbourg supporte son malheur avec une force de caractere et une résignation admirables! 497 interveni Boris, intrând în discuţie.

Spunea asta, fiindcă, pe drum, între Petersburg şi Moscova, avusese cinstea de a fi fost prezentat ducelui. Prinţul Nikolai Andreici se uită la tânărul ofiţer, ca şi cum ar fi voit să-i răspundă ceva la cele spuse, dar se răzgândi, socotindu-l mult prea tânăr ca să merite asta.

— Am citit protestul nostru în legătură cu afacerea Oldenburgului şi m-am mirat ce prost a fost redactată această notă, spuse nepăsător contele Rastopcin cu tonul fără accent al omului care judecă un fapt mai mult decât bine ştiut de el.

Pierre se uită la Rastopcin cu o mirare naivă, neputând înţelege de ce-l neliniştea proasta redactare a notei de protest.

— Oare nu-i totuna cum e scrisă nota, conte, zise el, de vreme ce conţinutul ei e tare?

— Mon cher, avec nos 500 miile hommes de troupes, îi serait facile d'avoir un beau style498, zise contele Rastopcin.

Pierre înţelese acum de ce-l neliniştea pe contele Rastopcin redactarea notei.

— S-ar părea că scribi avem destui, zise bătrânul prinţ: acolo la Petersburg toţi scriu, şi nu numai note; scriu şi legi noi. Andriuşa al meu a aşternut acolo un volum întreg de legi pentru Rusia. Astăzi toată lumea scrie!

Şi râse silit.

Convorbirea amuţi o clipă; bătrânul general, tuşind, atrase atenţia asupra sa.

— Aţi auzit de ultimele evenimente petrecute la parada de la Petersburg? Noul ambasador francez a avut o atitudine!

— Ce-a fost? Da, am auzit ceva; se zice că ar fi spus ceva nepotrivit în faţa majestăţii-sale.

— Majestatea-sa i-a atras luarea-aminte asupra diviziei de grenadieri şi asupra ceremonialului defilării, continuă generalul, iar ambasadorul, se zice, n-ar fi dat nici o atenţie faptului şi şi-ar fi permis să răspundă că „noi în Franţa nu ne uităm la asemenea fleacuri”. Suveranul n-a binevoit să mai spună nimic. La următoarea defilare, lumea spune că împăratul n-a mai binevoit să-i adreseze măcar odată cuvântul.

Toţi tăcură; asupra acestui fapt care se referea direct la persoana împăratului nu mai încăpeau păreri personale.

— Neobrăzaţii! Zise prinţul. Îl ştiţi pe Métivier? L-am dat astăzi afară din casa mea. A fost aici la mine; i s-a permis, cu toate că dădusem dispoziţii să nu intre nimeni, zise prinţul, uitându-se supărat la fiica sa.

Şi istorisi toată convorbirea lui cu medicul francez şi motivele care îl convinseseră că Métivier e un spion. Deşi pricinile invocate erau departe de a fi suficiente şi limpezi, nimeni nu ridică vreo obiecţiune.

La friptură se servi şampanie. Oaspeţii se ridicară de la locurile lor şi-l felicitară pe bătrânul prinţ. Făcu şi prinţesa Maria la fel, apropiindu-se de el.

Bătrânul se uită la ea cu o privire rece şi răutăcioasă şi-i întinse obrazul, zbârcit şi bărbierit. Expresia feţei lui spunea că nu uitase discuţia de dimineaţă, că hotărârea lui rămăsese aceeaşi şi că numai prezenţa oaspeţilor îl oprea acum să i-o repete.

Când fură în salon, la cafea, bătrânii se strânseră toţi laolaltă.

Prinţul Nikolai Andreici se mai învioră şi începu să-şi exprime vederile sale asupra războiului care bătea la uşă.

Spuse că războaiele noastre cu Bonaparte vor fi tot nenorocoase, câtă vreme nu vom înceta să căutăm alianţa nemţilor şi să ne amestecăm în afacerile Europei, în care ne-a atras pacea de la Tilsit şi că nu trebuia să ne luptăm nici de partea, nici împotriva Austriei. Politica noastră toată e în răsărit, iar în privinţa lui Bonaparte avem un singur lucru de făcut: să ne înarmăm la graniţe şi să fim fermi în politică, şi el nu va îndrăzni niciodată să treacă hotarul rusesc, cum a făcut în 1807.

— Şi cum vrei să luptăm noi, prinţe, împotriva francezilor? Întrebă contele Rastopcin. Crezi că putem noi mobiliza oameni împotriva învăţătorilor şi idolilor noştri? Uitaţi-vă la tineretul nostru, uitaţi-vă la cucoanele noastre. Zeii noştri sunt francezii, împărăţia cerului e pentru noi Parisul.

Începuse să vorbească mai tare, fără doar şi poate ca să-l audă toată lumea.

— Ne îmbrăcăm franţuzeşte, gândim franţuzeşte, simţim franţuzeşte! Uite, dumneata l-ai luat de ceafă pe Métivier şi l-ai dat afară pentru că e un ticălos de franţuz, doamnele noastre se dau în vânt după el. Am fost ieri la o serată, unde, din cinci doamne trei erau catolice şi, cu permisiunea Papei, lucrau duminica la gherghef. Şi numai cât nu erau de-a binelea goale, iertaţi-mă dacă o spun, ca nişte firme de băi publice. Eu, prinţe, când mă uit la tinerii noştri, îmi vine să iau din muzeu bâta străveche a lui Petru cel Mare şi s-o rup, aşa, pe ruseşte, de coastele lor ca să le iasă din cap toate neroziile!

Tăcură toţi. Bătrânul prinţ se uita zâmbind la Rastopcin şi clătina din cap în semn de aprobare.

— Ei, cu bine, luminăţie. Să nu te mai îmbolnăveşti, îi ură Rastopcin, ridicându-se şi întinzându-i prinţului mâna, cu repeziciunea obişnuită a tuturor mişcărilor sale.

— Cu bine, dragul meu. Vioară, nu alta, totdeauna îmi face plăcere să-l ascult! Spuse bătrânul prinţ, reţinându-i mâna şi întinzându-i obrazul ca să-l sărute.

Odată cu Rastopcin şi ceilalţi oaspeţi găsiră cu cale să se ridice.

IV.

PRINŢESA MARIA, ÎN SALON, nu înţelegea nimic din tot ce vorbeau şi criticau bătrânii, nu prindea deloc înţelesul celor auzite; nu se gândea decât dacă oaspeţii băgaseră cumva de seamă ce atitudine duşmănoasă avea faţă de dânsa tatăl ei. Nu remarcase nici măcar atenţia deosebită şi amabilitatea pe care i-o arătase tot timpul mesei Drubeţkoi, care venea pentru a treia oară în casa lor.

Prinţesa Maria se uita cu ochi distraţi şi nedumeriţi la Pierre, care, rămas ultimul dintre oaspeţi, cu pălăria în mână şi cu zâmbetul pe buze, se apropie de ea de îndată ce se găsiră numai ei doi în salon, după plecarea prinţului.

— Pot să mai stau? Întrebă el şi-şi răsturnă trupul greoi într-un fotoliu, alături de prinţesa Maria.

— A, da! Făcu ea şi privirea ei părea că spune: „N-ai băgat nimic de seamă?”

Pierre era bine dispus, ca de obicei după-masă. Se uita drept înainte şi zâmbea liniştit.

— Îl cunoşti demult pe acest tânăr, prinţesă? Spuse el.

— Care tânăr?

— Drubeţkoi.

— Nu, nu demult…

— Ei, îţi place?

— Da, e un tânăr simpatic… Dar de ce mă întrebi? Zise prinţesa Maria, care era tot cu gândul la discuţia de dimineaţă cu tatăl ei.

— Fiindcă am făcut constatarea că un tânăr nu vine de obicei să-şi petreacă la Moscova concediul decât atunci când urmăreşte să se însoare cu o fată bogată.

— Ai făcut dumneata constatarea asta? Întrebă prinţesa Maria.

— Da, continuă Pierre zâmbind, şi acest tânăr face ce face că oriunde e vreo fată bogată acolo e şi el. Citesc în el ca într-o carte. Acum stă la îndoială şi nu ştie la cine să dea atacul: la dumneata sau la mademoiselle Julie Karaguina. Il est tres assidu aupres d'elle.499

— O vizitează?

— Da, foarte des. Şi ştii cumva care e noua manieră de a face curte? O întrebă Pierre zâmbind voios, căci se afla vădit în acea dispoziţie sufletească de voie bună şi zeflemea blajină, de care se învinuia atât de des în jurnalul său.

— Nu, răspunse prinţesa Maria.

— Astăzi, ca să placi fetelor din Moscova, il faut etre mélancolique. Et il est tres mélancolique aupres de mademoiselle Karaguina.500

— Vraiment? 501 făcu prinţesa Maria, uitându-se la faţa blajină a lui Pierre, dar cu gândul tot la necazul ei. „M-aş simţi mai bine, gândi ea, dacă m-aş hotărî să încredinţez cuiva tot ceea ce simt. Şi aş dori să-i spun chiar lui Pierre tot ce am de spus. E atât de bun şi de nobil la suflet! M-aş simţi mai uşurată. Mi-ar putea da şi vreun sfat!”

— Ai primi să te măriţi cu el? Întrebă Pierre.

— Ah, Dumnezeule! Conte, am uneori clipe când m-aş mărita cu oricine, spuse prinţesa Maria, pomenindu-se deodată cu vocea înecată în lacrimi, spre marea ei surprindere. Ah, ce cumplit e să iubeşti o fiinţă apropiată şi simţi că… nu poţi face nimic (continuă ea cu glasul tremurând de emoţie), nimic nu poţi face pentru el, decât să-l amărăşti, şi să ştii că n-ai cum schimba în nici un fel situaţia. Nu-ţi mai rămâne decât să pleci, dar unde pot eu să mă duc?

— Ce ai? Ce-i cu dumneata, prinţesă?

Prinţesa, fără să-i mai răspundă, izbucni în plâns.

— Nu ştiu ce am astăzi. Nu lua în seamă ce vorbesc. Uită ce ţi-am spus!

Toată voia bună a lui Pierre se risipi. Îngrijorat, el începu să-i pună întrebări prinţesei, rugând-o să-i spună tot, să-i împărtăşească lui tot focul ce-o ardea. Dar ea nu făcea decât să repete că-l roagă să uite ceea ce-i spusese, susţinând că nu-şi mai amintea ce vorbise şi că nu avea altă supărare, afară de cea pe care i-o ştia şi el: durerea că nunta prinţului Andrei avea să sporească neînţelegerea între tată şi fiu.

— Ai mai auzit ceva despre Rostovi? Întrebă ea ca să schimbe vorba. Mi s-a spus că vor fi aici, nu peste multă vreme. Îl aştept şi eu pe André în fiecare zi; aş dori mult să se întâlnească aici.

— Şi care mai sunt vederile lui în această chestiune? Întrebă Pierre, înţelegând prin acest „lui” pe bătrânul prinţ.

Prinţesa Maria clătină din cap.

— Ce e de făcut? Până să se-mplinească anul mai sunt doar câteva luni şi n-are să fie cu putinţă. Aş vrea cel puţin să-mi scutesc fratele de greul primelor clipe. De-ar veni Rostovii mai repede! Sper că mă voi înţelege cu ea… Dumneata îi cunoşti demult, zise prinţesa Maria, spune-mi, cu mâna pe inimă, adevărul adevărat: ce fel de fată e şi ce crezi despre ea? Dar, tot adevărul; fiindcă, înţelegi, Andrei riscă atât de mult, făcând pasul acesta împotriva voinţei părinteşti, încât aş fi vrut să ştiu…

Un instinct nelămurit îi spunea lui Pierre că, în aceste întrebări şi rugăminţi repetate de a i se spune tot adevărul, prinţesa dădea glas unei duşmănii secrete faţă de viitoarea ei cumnată şi că i-ar fi plăcut ca Pierre să nu fie de acord cu alegerea pe care o făcuse prinţul Andrei; dar Pierre îi spuse mai degrabă ceea ce simţea, decât ceea ce gândea.

— Nu ştiu cum aş răspunde la întrebarea asta, îngână el, şi se înroşi, fără să ştie de ce. Nu ştiu nimic hotărât de fata asta; nu o pot defel analiza. E încântătoare. Dar prin ce anume? Nu ştiu: iată tot ce se poate spune despre ea.

Prinţesa Maria oftă şi expresia figurii ei vorbi: „Da, tocmai la asta mă şi aşteptam, de asta mă şi temeam”.

— E inteligentă? Întrebă prinţesa.

Pierre stătu puţin să se gândească.

— Cred că nu, răspunse el, şi totuşi, da. Dar nici n-ar avea de ce să mai fie şi inteligentă… Ce să-ţi mai spun, e încântătoare, nu alta.

Prinţesa Maria dădu iar din cap, nemulţumită.

— Ah, doresc atât de mult să-mi fie dragă! Spune-i asta, dacă o vezi înaintea mea.

— Am auzit că trebuie să sosească de la o zi la alta, zise Pierre.

Prinţesa Maria îi împărtăşi lui Pierre planul ei de a se apropia, cum vor sosi Rostovii, de viitoarea ei cumnată şi de a încerca să-l obişnuiască pe bătrân cu dânsa.

V.

ÎNSURĂTOAREA CU O FATĂ bogată nu-i reuşise lui Boris la Petersburg şi el venise la Moscova cu scopul acesta. Aici se găsi pus în încurcătură, având de ales între două dintre cele mai bogate mirese – Julie şi prinţesa Maria. Deşi prinţesa Maria, cu toată urâţenia ei, îi păruse mai atrăgătoare decât Julie, lui îi venea greu – nu ştia nici el de ce – să-i facă curte domnişoarei Bolkonski. Cu prilejul ultimei întrevederi cu ea, de ziua onomastică a bătrânului prinţ, la toate încercările lui de a aduce vorba despre sentimente, ea îi răspundea tot pe alături şi se vedea bine că nici nu-l ascultase.

Julie, dimpotrivă, îi primea bucuroasă curtea, cu toate că într-un fel cu totul aparte, specific pentru ea.

Julie avea douăzeci şi şapte de ani. După moartea fraţilor ei, ajunsese foarte bogată. Se făcuse cum nu se poate mai urâtă, dar se credea nu numai la fel de frumoasă ca altădată, ci chiar mult mai atrăgătoare. Ceea ce o menţinea în această iluzie era, mai întâi, faptul că devenise o partidă bogată şi, al doilea, faptul că, pe măsură ce înainta în vârstă, era cu atât mai puţin primejdioasă pentru bărbaţi şi cu atât se simţeau aceştia mai liberi în raporturile cu ea, aşa că, neluându-şi nici o obligaţie, profitau de mesele, de seratele ei şi de societatea veselă care se aduna la ea acasă. Bărbatul care, zece ani mai devreme, s-ar fi temut să intre zilnic într-o casă în care se afla o fată de şaptesprezece ani, ca să n-o compromită şi să nu se oblige totodată, venea acum curajos în fiecare zi la ea acasă, o trata nu ca pe o domnişoară de măritat, ci ca pe o cunoştinţă fără sex.

Casa Karaghin era în iarna asta cea mai căutată şi mai primitoare din Moscova. În afară de cei invitaţi la seratele şi mesele organizate, în casa Karaghin se reunea în fiecare seară o societate numeroasă, mai ales bărbaţi, care se aşezau la masă pe la douăsprezece noaptea şi-şi prelungeau şederea până după orele două. Nu era bal, petrecere, sau spectacol de teatru la care Julie să nu ia parte. Toaletele ei erau întotdeauna cele mai moderne. Cu toate astea, Julie părea dezamăgită de toate. Spunea la toată lumea că nu crede nici în prietenie, nici în dragoste, nici în oricare altă bucurie a vieţii, şi că linişte nu aşteaptă decât dincolo. Îşi însuşise tonul caracteristic fetelor care au avut de suferit mari deziluzii, ca şi cum şi-ar fi pierdut fiinţa cea mai dragă sau ar fi fost înşelată crunt de ea. Şi, cu toate că nu i se întâmplase nimic din toate acestea, toţi se uitau la ea ca şi cum i s-ar fi întâmplat; ea însăşi ajunsese să creadă că suferise mult în viaţă. Melancolia asta, care n-o împiedica defel să se distreze, nu-i împiedica nici pe tinerii ei musafiri să-şi petreacă vremea în mod plăcut la dânsa. Fiecare oaspe, călcându-i pragul, îşi plătea mai întâi tributul faţă de melancolia gazdei, pentru ca îndată după asta să treacă la discuţii mondene, la dans, la jocuri de societate şi la acele concursuri de bouts-rimés502, care erau foarte la modă în casa Karaghinilor. Doar câţiva dintre aceşti tineri, însă, printre care şi Boris, se pătrundeau de dispoziţia melancolică a Juliei, şi cu aceşti tineri ea avea discuţii mai prelungite şi mai intime asupra zădărniciei lumii acesteia, cu care ocazie le arăta albumele ei, pline de însemnări triste, de desene, de maxime şi de versuri.

Faţă de Boris, Julie avea atenţii deosebit de delicate: îl deplângea pentru dezamăgirile încercate atât de timpuriu în viaţă, îi propunea mângâierea prieteniei ei, ca una care suferise atâta, şi-i dădu apoi albumul deschis. Boris îi desenă în el doi copaci şi scrise: „Arbres rustiques, vos sombres rameaux secouent sur moi les ténebres et la mélancolie”503.

Într-alt loc, desenă un mormânt şi scrise: „La mort est secourable et la mort est tranquille.

Ah! Contre les douleurs il n'y a pas d'autre asile.”504

Julie găsi că versurile erau fermecătoare.

— Il y a quelque chose de şi ravissant dans le sourire de la mélancolie!505 îi spuse ea lui Boris, repetând, cuvânt cu cuvânt, un citat transcris dintr-o carte.

— Cest un rayon de lumiere dans l'ombre, une nuance entre la douleur et le désespoir, qui montre la consolation possible.506

La asta, Boris îi răspunse scriind aceste versuri:

Aliment de poison d'une îme tres sensible, Toi, sans qui le bonheur me serait impossible.

Tendre mélancolie, ah, viens me consoler, Viens calmer les tourments de ma sombre retrăite.

Et mele une douceur secrete.

A ces pleurs, que je sens couler.507

Julie îi cânta lui Boris la harfă nocturnele cele mai triste.

Boris îi citea cu voce tare din Sărmana Liza508; şi nu o dată trebui să-şi întrerupă lectura, sugrumat de emoţie. Când se întâlneau în marea societate, Julie şi Boris se uitau unul la altul, ca şi cum ar fi fost singurele fiinţe capabile să se înţeleagă în acest univers plin de nepăsare.

Anna Mihailovna, care venea adesea pe la Karaghini în calitate de prietenă a casei, nu uita să culeagă între timp informaţii sigure asupra zestrei Juliei (i se dădeau drept zestre cele două moşii din Penza şi pădurile din jurul oraşului Nijni-Novgorod). Lăsându-se cu evlavie în voia providenţei, Anna Mihailovna privea cu duioşie tristeţea rafinată care-l lega pe fiul ei de bogata Julie.

— Toujours charmante et mélancolique, cette chere Julie509 spunea ea. Boris îmi spune că în casa voastră îşi odihneşte totdeauna sufletul. A avut atâtea deziluzii şi e atât de sensibil!

— Ah, dragul meu, nu-ţi pot spune cât de mult mă simt legată de la o vreme de Julie, îi mărturisi ea fiului ei. Ar putea cineva să n-o iubească? E o fiinţă aşa de nepământească! Ah, Boris, Boris! Tăcu apoi câteva clipe. De-ai şti cât mi-e de milă de biata ei maman, continuă ea. Azi mi-a arătat conturile şi scrisorile din Penza (au acolo o moşie imensă). Sărmana e mereu singură şi cum o mai înşeală toţi!

Boris zâmbea imperceptibil, ascultându-şi mama. Râdea îngăduitor de simplicitatea vicleniei ei, dar o asculta şi, din când în când, o întreba câte ceva în legătură cu proprietăţile din Penza şi din Nijni-Novgorod, atent la tot ce auzea.

Julie aştepta demult propunerea de căsătorie a melancolicului ei adorator şi era gata să i-o primească; dar pe Boris îl mai reţinea încă un soi de tainică repulsie, faţă de ea şi de dorinţa ei pătimaşă de a-şi găsi un bărbat, faţă de lipsa ei de naturaleţe – toate acestea pe lângă sentimentul de groază că trebuia să renunţe la adevărata dragoste. Concediul lui era pe sfârşite. Toată ziulica şi zi după zi, Boris era în casa Karaghinilor, şi în fiecare zi, tot chibzuind şi judecând de unul singur, Boris îşi zicea că mâine îi va cere mâna. Dar, de îndată ce era iar pus în faţă cu Julie, uitându-se la obrazul ei roşu, la bărbia aproape întotdeauna spoită cu pudră, la ochii ei umezi şi la expresia figurii ei, care trăda dorinţa ei vie şi continuă de a trece într-o clipită de la melancolie la entuziasmul exagerat al fericirii conjugale, Boris nu mai putea rosti cuvântul hotărâtor, cu toate că, în închipuirea lui, se vedea demult stăpân peste proprietăţile din Penza şi din Nijni-Novgorod şi dispunând de întrebuinţarea veniturilor lor. Julie băga de seamă nehotărârea lui Boris şi câteodată îi trecea prin gând că n-o plăcea; dar amorul ei propriu de femeie o liniştea de îndată şi-şi spunea că timiditatea lui vine tocmai din dragoste. Melancolia ei începu totuşi să facă loc nervozităţii şi, nu mult înainte de plecarea lui din Moscova, ea îşi făcu un plan hotărâtor. Chiar în zilele când concediul lui Boris se sfârşea, la Moscova şi, cum era firesc, în salonul Karaghinilor, apăru tânărul Anatol Kuraghin, şi Julie îşi lăsă dintr-o dată deoparte melancolia, devenind toată numai voie bună şi atenţie faţă de Kuraghin.

— Mon cher, îi spuse fiului ei Anna Mihailovna, je sais de bonne source que le prince Basile envoie son fils a Moscou, pour lui faire épouser Julie.510 Ţin atât de mult la Julie, încât mi-ar părea rău de ea. Ce părere ai, dragul meu?

Gândul că s-ar putea să rămână cu buzele umflate şi să-şi fi irosit toată luna asta de concediu în greaua slujbă de suspinător melancolic pe lângă Julie, că ar putea vedea intrate în alte mâini veniturile moşiilor din Penza, pe care în închipuirea lui se şi văzuse întrebuinţându-le cum se cuvine, mai ales gândul că ar putea intra pe mâna tâmpitului de Anatol, îl jignea pe Boris. Se duse la Karaghini cu intenţia fermă de a-i cere mâna. Julie îl întâmpină cu o înfăţişare veselă de om fără griji, îi istorisi în treacăt cât de bine petrecuse la balul din ajun şi-l întrebă când pleacă. Cu toate că venise cu intenţia de a-i vorbi despre dragostea lui şi, prin urmare, de a fi duios, Boris începu să-i vorbească nervos despre nestatornicia femeilor, despre felul lor uşuratic de a trece de la tristeţe la bucurie şi despre chipul cum dispoziţia lor sufletească e în funcţie doar de persoana care le face curte. Julie se simţi jignită şi-i spuse că aşa e într-adevăr, că femeile au nevoie de variaţie şi că mereu tot unul şi acelaşi lucru plictiseşte pe oricine.

— În cazul acesta, te-aş sfătui… începu Boris, vrând să-i spună ceva usturător; dar în aceeaşi clipă îl fulgeră gândul supărător că s-ar putea să plece din Moscova fără să-şi fi atins scopul şi să-şi fi risipit zadarnic energia (ceea ce lui nu i se întâmpla niciodată). Se opri, aşadar, la mijlocul frazei, îşi lăsă ochii în jos, ca să nu i se vadă chipul enervat, neplăcut şi nehotărât, şi-i spuse: N-am venit aici cu intenţia de a mă certa cu dumneata. Dimpotrivă… şi se uită la ea ca să se încredinţeze dacă poate continua. Toată enervarea ei se risipi deodată şi ochii agitaţi şi rugători îi priveau ţintă, aşteptând cu lăcomie. „Voi putea oricând să mă aranjez aşa fel, încât să n-o văd decât rar, îşi zise Boris. Am intrat în horă şi trebuie să joc!” Roşi, îşi ridică, oftând, ochii spre ea şi-i spuse: Cunoşti sentimentele mele pentru dumneata!

Nu mai era nevoie să spună altceva: faţa Juliei strălucea de mulţumirea triumfului, dar ea îl obligă pe Boris să-i spună tot ceea ce se spune în asemea împrejurări: să-i spună că o iubeşte şi că niciodată nu iubise vreo femeie mai mult decât pe ea. Ştia ea bine că pentru moşiile din Penza şi pentru pădurile de la Nijni-Novgorod putea să-i ceară asta, şi avu ceea ce pretindea.

Logodnicii, fără să mai pomenească de „arborii care-i învăluiau în umbră şi melancolie”, făceau acum planuri de viitor, de felul cum aveau să se instaleze în splendida lor casă din Petersburg, începură să facă vizite şi să pregătească toate cele de trebuinţă pentru o nuntă strălucită.

VI.

PE LA SFÂRŞITUL LUI IANUARIE, contele Ilia Andreici veni cu Nataşa şi cu Sonia la Moscova. Contesa era tot bolnavă şi nu putea călători, dar nu mai putuseră aştepta însănătoşirea ei. Prinţul Andrei era aşteptat de la o zi la alta în Moscova; pe lângă asta, trebuia cumpărat trusoul, trebuia vândută proprietatea de lângă Moscova şi trebuia profitat de prezenţa bătrânului prinţ Bolkonski la Moscova, ca să-i fie prezentată viitoarea lui noră. Locuinţa Rostovilor de la Moscova nu era încălzită; în afară de asta, nu veniseră decât pentru scurt timp şi contesa nu era cu ei, aşa că Ilia Andreici se hotărî să tragă la Maria Dmitrievna Ahrosimova, care demult îi oferise contelui ospitalitatea.

Cele patru sănii acoperite ale Rostovilor intrară seara târziu în curtea Mariei Dmitrievna, din strada Staraia Koniusennaia. Maria Dmitrievna trăia singură la Moscova. Fata şi-o măritase, iar băieţii aveau toţi slujbe aiurea.

Tot aşa dreaptă se ţinea şi vorbea tot aşa de verde, spunându-şi cu tărie şi hotărât părerile, şi fiinţa ei toată părea că impută celorlalţi oameni diferitele lor slăbiciuni, pasiunile şi plăcerile pe care nu le admitea ca posibile. Dis-de-dimineaţă, cu o caţaveică pe ea, vedea de treburile casei; apoi, dacă era sărbătoare, se ducea la liturghie şi de acolo pe la puşcării şi temniţe, pe unde avea treburi de care nu vorbea nimănui; iar în zilele de lucru, după ce se îmbrăca, primea la ea acasă solicitanţi de toate categoriile sociale, care-i călcau zilnic pragul; şi pe urmă stătea la masă. La mesele ei, săţioase şi gustoase, se nimerea să aibă totdeauna trei-patru invitaţi. După-masă, făcea o partidă de boston; seara, statornicise obiceiul să i se citească gazete şi cărţi noi, în timp ce ea împletea. Rareori făcea excepţii de la acest program, ca să se ducă în vreo vizită, şi dacă făcea vizite, nu le făcea decât la persoanele cele mai cu vază din oraş.

Nu se culcase încă, atunci când Rostovii sosiră şi când uşa de la vestibul scârţâi din balamale, lăsându-i să intre, odată cu gerul de afară şi cu slugile lor. Maria Dmitrievna, cu ochelarii alunecaţi în jos pe nas, lăsându-şi capul pe spate, era în uşa salonului şi, cu un aer sever şi supărat, se uita la noii-veniţi. S-ar fi putut crede că era pornită împotriva celor sosiţi şi că avea să-i dea afară pe loc, dacă n-ar fi dat între timp ordine grijulii slugilor cum să-i instaleze pe oaspeţi şi bagajele lor.

— Ale contelui? Adu-le aici, spunea ea, arătând spre geamantane, fără să spună cuiva bun venit. Ale domnişoarelor, aici la stânga. Ei, ce vă hliziţi acolo! Se răsti ea la slujnice, mai bine puneţi samovarul! Te-ai mai împlinit, te-ai făcut mai frumoasă, zise ea, trăgând-o de capuşon spre sine pe Nataşa, roşie toată de ger. Pfu, rece mai eşti! Da' dezbracă-te mai repede, se răsti ea la conte, care tocmai dădea să-i sărute mâna. Ai îngheţat, mai e vorbă? Rom s-aduceţi la ceai! Soniuşka, bonjour, îi spuse ca Soniei, pentru a marca prin expresia franceză nuanţa uşoară de desconsiderare, nu cu totul lipsită de prietenie, cu care o privea de obicei.

După ce toţi se dezbrăcară şi-şi puseră în ordine ţinuta răvăşită de drum, când coborâră la ceai, Maria Dmitrievna îi sărută pe toţi, la rând.

— Mă bucur din inimă că aţi venit şi că aţi tras la mine, spuse ea. Era şi timpul, adăugă ea, uitându-se cu înţeles la Nataşa… Bătrânul e aici, iar pe fecioru-său îl aşteaptă toţi de la o zi la alta. Trebuie, trebuie să faci cunoştinţă cu el. Dar, despre asta mai vorbim noi pe urmă, adăugă ea, şi-i aruncă Soniei o privire care spunea că n-are chef să vorbească de toate astea faţă de ea. Acum ascultă, se adresă ea contelui, ce faci mâine? Pe cine chemi? Pe Şinşin? Şi îndoi în palmă un deget. Pe bocitoarea aia de Anna Mihailovna, îndoi al doilea deget. E aici, cu fiu-său. I se-nsoară! Pe urmă, pe Bezuhov, ce zici? E şi el aici, cu nevastă-sa. A fugit el de ea. Dar ea l-a ajuns din urmă, la galop, miercurea trecută a luat masa la mine. Aşa; iar pe ele, şi arătă spre domnişoare, le iau cu mine mâine la Iverskaia şi, de acolo, trecem pe la madame Aubert-Chalmé. Cred că vreţi, bineînţeles, să vă reînnoiţi toaletele! Să nu vă luaţi după ce vedeţi pe mine; mânecile azi se poartă uite aşa! Deunăzi a fost pe la mine tânăra prinţesă Irina Vasilievna; să te sperii, nu altceva: parcă şi-ar fi tras drept mâneci două butoaie. Păi, aşa-i în ziua de azi: trece o zi – altă modă. Da' tu, personal, ce fel de treburi ai pe aici? Se adresă ea sever contelui.

— Toate vin deodată, răspunse contele. Am de cumpărat şi trusoul, şi mi-am mai găsit şi cumpărător pentru moşie şi pentru casă. Şi, dacă n-are să-ţi fie cu supărare am să-mi aleg o zi să dau o fugă până la Marinskoe, şi o să-ţi las fetele mele pe cap.

— Bine, bine, le găseşti la mine întregi şi tefere. La mine sunt ca sub oblăduirea Consiliului tutelar. Am să ţi le scot unde trebuie, am să ţi le mai cert câte un pic, am să ţi le şi dezmierd, zise Maria Dmitrievna, atingând cu mâna ei obrazul Nataşei, care era favorita şi fina ei.

A doua zi de dimineaţă, Maria Dmitrievna le duse pe cele două domnişoare pe la Iverskaia şi pe la madame Aubert-Chalmé, căreia îi intrase până într-atâta frica-n oase când era vorba de Maria Dmitrievna, încât îi lăsa întotdeauna toaletele sub preţ, numai să scape cât mai repede de ea. Maria Dmitrievna îi comandă aproape tot trusoul. Când se întoarse acasă, ea îi rugă pe toţi, afară de Nataşa, să iasă din odaie, şi-şi chemă favorita lângă fotoliul ei.

— Şi acum să stăm puţin de vorbă. Te felicit pentru ginerelul tău. Ai pus mâna pe un băiat bun! Mă bucur pentru tine; îl ştiu de când era numai atâtica, şi arătă cu mâna cam la un arşin de la pământ. Nataşa roşi de bucurie. Ţin la el şi la toată familia lui. Acum ascultă. După cum ştii, bătrânului prinţ Nikolai nu-i era deloc pe plac să i se însoare feciorul. Încăpăţânat bătrân! Prinţul Andrei, se-nţelege, nu e copil, s-ar putea lipsi de consimţământul lui. Dar nu e bine să intri cu de-a sila într-o familie. Trebuie să intri paşnic, prin dragoste. Eşti isteaţă, ai să te pricepi tu să faci cum e mai bine. Ia-o blând şi cu binişorul. Asta-i! Şi totul va ieşi bine.

Nataşa tăcea, şi Maria Dmitrievna credea că tace din timiditate, dar în realitate tăcea pentru că nu-i plăcea să se amestece cineva în dragostea ei faţă de prinţul Andrei, pe care ea şi-o închipuia atât de aparte de tot ce-i omenesc, încât nimeni, după părerea ei, n-o putea înţelege. Ea îl iubea pe prinţul Andrei şi n-avea ochi pentru nimeni altul, iar el o iubea şi trebuia să vină de la o zi la alta s-o ia. Ce nevoie mai avea de alţii?

— Vezi tu, eu pe el îl cunosc de multă vreme, iar pe Maşenka, cumnată-ta, o iubesc mult. Cumnatele pieze rele, zice o vorbă, dar asta n-ar face rău nici unei muşte. M-a rugat să-i prilejuiesc o întâlnire cu tine. Mâine te vei duce cu tatăl tău la ea. Vezi, poartă-te bine cu ea: eşti mai tânără. Când ţi-o veni alesul, te găseşte îndrăgită şi de soră-sa, şi de bătrân. Ne-am înţeles? Da sau nu? E mai bine aşa!

— Mai bine, răspunse fără chef Nataşa.