VII.

A DOUA ZI, DUPĂ SFATUL Mariei Dmitrievna, contele llia Andreici se duse cu Nataşa la prinţul Nikolai Andreici. Contele se hotărâse, călcându-şi pe inimă, să facă vizita: sufletul îi era stăpânit de teamă. Nu i se ştersese din minte ultima întrevedere cu prinţul, din timpul recrutărilor, când, drept răspuns la invitaţia la masă ce-i făcuse, îi fusese dat să audă observaţii usturătoare pentru numărul insuficient de oameni ce dăduse. Nataşa, care-şi pusese cea mai frumoasă rochie a ei, era, dimpotrivă, foarte bine dispusă „Nu se poate să nu le fiu dragă, se gândea ea: totdeauna m-au iubit toţi. Sunt gata să fac tot ce-ar dori ei, sunt gata să-i iubesc – pe el, pentru că îi e tată, şi pe ea, pentru că îi e soră, încât nu vor avea motive să nu mă îndrăgească!”

Ajunseră în faţa vechii şi posomorâte case de pe Vozdvijenka şi intrară în vestibul.

— Ei, Doamne-ajută, zise contele, jumătate în glumă, jumătate în serios.

Nataşa băgă de seamă că tatăl ei se grăbeşte să intre în vestibul şi că întreabă, încet şi sfios, dacă prinţul şi prinţesa erau acasă. După ce sosirea lor fu anunţată, printre servitorii prinţului se produse mare agitaţie. Lacheul care-i anunţase fu oprit de alt lacheu în salon şi discutau acum în şoaptă. O servitoare intră repede în salon şi spuse şi ea ceva, pomenind de prinţesă. În sfârşit, un lacheu bătrân şi îmbufnat ieşi şi le spuse Rostovilor că prinţul nu-i poate primi, dar că prinţesa îi roagă să poftească la ea. Cea dintâi care ieşi în întâmpinarea oaspeţilor fu mademoiselle Bourienne. Ea salută cu multă politeţe pe tată şi pe fiică şi-i conduse la prinţesă. Aceasta, tulburată, înspăimântată, cu faţa acoperită de pete roşii, alergă cu paşi greoi între oaspeţi, străduindu-se zadarnic să pară nestingherită şi bucuroasă.

Nataşa, de la cea dintâi privire, îi displăcu prinţesei Maria. I se păru din cale-afară de elegantă, uşuratică, veselă şi vanitoasă. Prinţesa Maria nu-şi dădea seama că, înainte chiar de a-şi fi văzut viitoarea cumnată, era pornită împotriva ei, pizmuind-o fără să vrea pentru frumuseţea, tinereţea şi fericirea ei, şi fiind geloasă pentru dragostea fratelui ei. În afară de sentimentul acesta nedefinit de antipatie faţă de ea, prinţesa Maria mai era agitată în clipa aceea şi din cauză că, la anunţarea Rostovilor, prinţul strigase că nici nu vrea s-audă de ei, că, dacă vrea, n-are decât să-i primească ea, dar că interzice să li se dea voie să intre la el. Prinţesa Maria se hotărâse să primească ea vizita Rostovilor, dar se temea să nu-i facă dintr-o clipă într-alta prinţul vreo scenă, într-atât de tulburat părea el de faptul că veniseră să-l viziteze.

— Iată, scumpa mea prinţesă, ţi-am adus-o pe cântăreaţa mea, zise contele, înclinându-se ceremonios şi uitându-se neliniştit împrejur, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l vadă cumva pe prinţ intrând. Nu ştii cât de fericit sunt că vă cunoaşteţi, în sfârşit… îmi pare foarte, foarte rău că prinţul tot bolnav este. Şi, după ce mai spuse câteva fraze convenţionale, se ridică. Dacă-mi permiteţi, prinţesă, am să vă las pe Nataşa mea pentru un sfert de oră; eu m-aş duce un pic la doi paşi de aici, în Piaţa Câinilor, până la Anna Semionovna; trec pe urmă s-o iau.

Contele Ilia Andreici recursese la acest truc diplomatic pentru a-i lăsa prinţesei Maria răgazul să stea de vorbă cu viitoarea ei cumnată (cum îi mărturisi el după aceea Nataşei) şi pentru a ocoli orice putinţă de a se întâlni cu prinţul, de care-i era teamă. Lucrul acesta nu-l spusese fiicei sale, dar Nataşa îi înţelese teama, şi neliniştea aceasta a tatălui ei o făcu să se simtă jignită. Se înroşi de ruşine pentru el şi supărarea îi spori când îşi dădu seama că roşise, aşa că o aţinti pe prinţesă cu o privire sfidătoare şi îndrăzneaţă, care spunea limpede că nu se teme de nimeni. Prinţesa îi răspunse contelui că e foarte bucuroasă şi că îl ruga să întârzie cât mai mult la Anna Semionovna, după care Ilia Andreici plecă.

Mademoiselle Bourienne, cu toate privirile neliniştite pe care i le arunca prinţesa Maria, care ţinea să vorbească între patru ochi cu Nataşa, nu se clintea defel din odaie şi conducea cu hotărâre discuţia despre plăcerile Moscovei şi despre teatre. Nataşa se simţea jignită de încurcătura ce avusese loc în antecameră, de neliniştea tatălui ei şi de tonul silit al prinţesei, care – i se părea ei – îi făcuse o favoare primind-o. Din pricina asta, toate îi erau greu de suportat. Prinţesa Maria nu-i plăcuse. Îi părea din cale-afară de urâtă, prefăcută şi rece. Nataşa se chirci dintr-o dată sufleteşte şi luă fără voia ei un ton indiferent, ceea ce pe prinţesa Maria o îndepărtă şi mai mult de ea. După vreo cinci minute de conversaţie apăsătoare, prefăcută, se auziră apropiindu-se paşi repezi de papuci. Faţa prinţesei Maria căpătă o expresie de spaimă. Uşa camerei se deschise şi prinţul, în halat şi cu o scufie albă pe cap, intră.

— Ah, domnişoara, începu el, domnişoara contesă… contesa Rostova, dacă nu mă-nşel… vă rog să mă iertaţi, mă iertaţi… n-am ştiut, domnişoară. Martor mi-e Dumenezeu, n-am ştiut că ne-aţi învrednicit cu vizita dumneavoastră. Veneam la fiică-mea, de aceea eram în ţinuta asta. Vă rog să mă scuzaţi… martor mi-e Dumnezeu, n-am ştiut, repetă el atât de silit şi apăsând asupra cuvântului Dumnezeu, încât prinţesa Maria rămase în picioare, cu ochii în pământ, neîndrăznind să şi-i ridice nici la tatăl ei, nici la Nataşa.

Nataşa, care se ridică şi făcu o reverenţă, nu mai ştia nici ea ce să facă. Singură mademoiselle Bourienne zâmbea amabil.

— Vă rog să mă scuzaţi, mii de scuze! Martor mi-e Dumnezeu, n-am ştiut, mai bodogăni bătrânul şi, măsurând-o pe Nataşa din cap până-n picioare, ieşi.

Mademoiselle Bourienne îşi veni cea dintâi în fire după apariţia asta şi începu să vorbească despre boala prinţului. Nataşa şi prinţesa Maria se priveau în tăcere şi cu cât se uitau mai mult una la alta, fără să-şi spună nimic din ce-ar fi simţit nevoia să spună, cu atât mai răuvoitor se judecau reiproc.

Când se întoarse contele, Nataşa îşi arătă cu lipsă totală de politeţe bucuria că-l văzuse revenind şi se grăbi să plece. În clipa aceea, simţea că o urăşte aproape pe prinţesa asta bătrână şi rece, care putuse să o pună în situaţia asta neplăcută şi o făcuse să petreacă alături de ea jumătate de oră, fără să-i spună o vorbă despre prinţul Andrei. „în nici un caz nu puteam eu aduce vorba despre el în faţa franţuzoaicei aceleia”, îşi zise Nataşa. Între timp, pe prinţesa Maria o chinuiau aceleaşi gânduri. Ştia şi ea ce-ar fi trebuit să-i spună Nataşei, dar n-o putuse face, şi pentru că o împiedicase mademoiselle Bourienne, şi pentru că, fără să ştie de ce, îi era atât de greu să aducă vorba despre căsătoria asta. Când contele ieşi din cameră, prinţesa Maria se apropie cu paşi repezi de Nataşa, îi luă o mână şi, oftând adânc, îi spuse: „Mai stai puţin, aş vrea…” Nataşa o privi batjocoritor, fără să ştie de ce.

— Dragă Nathalie, mai spuse prinţesa Maria, să ştii că mă bucur că fratele meu şi-a găsit fericirea…

Dar se opri, simţind că spune un neadevăr. Nataşa băgă de seamă şovăiala ei şi ghici de unde venea.

— Cred, prinţesă, că nu e momentul prielnic să vorbim despre asta, zise Nataşa, cu aparentă demnitate şi răceală, dar simţind că lacrimile o înăbuşă.

„Ce-am spus! Ce-am făcut!” gândi ea, de cum ieşi din cameră.

În ziua aceea o aşteptară multă vreme să vină la masă. Nataşa şedea în odaia ei şi plângea cu hohote, cum plâng copiii, smiorcăind şi sughiţând. În picioare lângă ea, Sonia o săruta pe creştet.

— Nataşa, de ce plângi? Îi vorbea ea. Ce-ţi pasă ţie de ei! Lasă că trece, Nataşa.

— Da! Dac-ai şti tu cum te poate jigni asta… parc-aş fi fost o…

— Nu spune asta, Nataşa, tu n-ai nici o vină, aşa că ce-ţi pasă? Hai, sărută-mă! Zise Sonia.

Nataşa înălţă capul şi, sărutându-şi prietena pe buze, îşi lipi de ea faţa udă de lacrimi.

— Nu pot să-ţi spun, nu ştiu… Nimeni nu-i vinovat, mai spuse Nataşa. Eu sunt vinovată. Dar toate astea dor groaznic. Ah, pentru ce nu mai vine odată!

Cu ochii roşii de plâns, veni la masă. Maria Dmitrievna, care aflase cum îi primise prinţul pe Rostovi, se făcu a nu băga de seamă cât e de tulburată Nataşa şi glumi zgomotos cu contele şi cu ceilalţi musafiri.