VIII.

ÎN SEARA ACEEA, ROSTOVII se duseră la operă, unde Maria Dmitrievna le luase bilete.

Nataşei numai de mers nu-i ardea, dar nu putuse răspunde printr-un refuz la amabilitatea Mariei Dmitrievna, care făcea toate astea numai pentru ea. Când, gata îmbrăcată, ieşi în salon ca să-şi aştepte tatăl, se uită într-o oglindă mare şi, văzându-se frumoasă, chiar foarte frumoasă, o podidi şi mai amarnic tristeţea, dar o tristeţe dulce şi plină de înduioşare.

„Doamne, dac-ar fi el lângă mine, n-aş mai fi cum eram altădată, nu l-aş mai îmbrăţişa cu sfiala aceea prostească, ci într-un fel cu totul nou şi simplu; m-aş lipi de el, l-aş face să mă privească cu ochii aceia cercetători şi curioşi cu care m-a privit de atâtea ori şi apoi l-aş face să râdă, aşa cum râdea atunci; şi ochii lui, oh, cum îi mai văd ochii! se gândea Nataşa. Ce-mi pasă mie de tatăl şi de sora lui? Îl iubesc numai pe el, pe el, cu chipul lui, cu ochii, cu zâmbetul lui bărbătesc şi copilăresc totodată. Nu, mai bine să nu mă mai gândesc la el, să nu mă mai gândesc, să uit, să uit cu totul pentru o vreme. Nu mai pot suporta aşteptarea asta, acuşi izbucnesc în plâns! Şi plecă din faţa oglinzii, silindu-se din toate puterile să-şi stăpânească plânsul. Cum o fi putând Sonia să-l iubească pe Nikolenka aşa de egal, aşa de calm şi să-l aştepte atâta timp, cu atâta răbdare! Se gândi ea, uitându-se la Sonia care intra, îmbrăcată şi ea cu evantaiul în mână. Nu, ea e cu totul altfel, eu nu pot!”

Nataşa se simţea în clipa aceea atât de înduioşată şi atât de îndrăgostită, încât era prea puţin pentru ea să iubească şi să se ştie iubită: avea nevoie pe loc, chiar în clipa aceea, să-şi îmbrăţişeze bărbatul iubit, să-i vorbească şi să audă de la el cuvintele de dragoste care-i umpleau inima. În drum spre operă, în trăsură, stând lângă tatăl ei şi privind gânditoare sclipirile felinarelor ce se prelingeau pe geamul îngheţat al cupeului, se simţi mai îndrăgostită, şi mai tristă, şi uită cu cine şi unde se ducea. Intrat într-un şir de cupeuri, cu roţile scârţâind pe zăpadă, cupeul Rostovilor se apropia încet de teatru.

Ţinându-şi cu mâna rochiile, Nataşa şi Sonia săriră repede jos. Coborî şi contele ajutat de lachei, şi toţi trei trecură prin mijlocul altor grupuri de doamne şi domni care intrau apoi printre vânzătorii de programe, până ajunseră în culoarul lojilor. Prin uşile întredeschise se şi auzeau valurile de muzică.

— Nathalie, vos cheveux511, şopti Sonia.

Plasatorul o luă grăbit şi respectuos înaintea doamnelor şi le deschise uşa lojii. Muzica se auzi mai tare; din uşă, se vedeau sclipirile atâtor rânduri şi rânduri de loji, din care luminau umerii şi braţele goale ale femeilor, şi parterul fremătând şi strălucind de uniforme. Doamna care intra în loja de alături se uită la Nataşa cu ochi pizmaşi de femeie. Cortina nu se ridicase încă; se cânta uvertura. Nataşa, îndreptându-şi rochia, intră cu Sonia în lojă şi se aşeză pe scaun, cu ochii la rândurile de loji feeric iluminate din faţa lor. Senzaţia, de multă vreme nemaiîncercată, că sute de ochi îndreptaţi spre ea îi priveau acum braţele şi gâtul gol, o cuprinse dintr-o dată, producându-i în acelaşi timp şi plăcere, şi neplăcere şi deşteptându-i un roi întreg de amintiri, de dorinţi şi de imbolduri.

Cele două fete remarcabil de frumoase, Nataşa şi Sonia, şi contele Ilia Andreici, care nu mai fusese demult văzut la Moscova, atraseră asupra lor atenţia tuturora. Afară de asta ştiau cu toţii vag de înţelegerea dintre Nataşa şi prinţul Andrei, ştiau că de atunci Rostovii trăiseră la ţară, şi se uitau cu multă curiozitate la logodnica celui care era socotit unul dintre cei mai străluciţi miri din toată Rusia.

Nataşa se făcuse, cum îi spunea toată lumea, mai frumoasă cât timp stătuse la ţară, dar în seara aceea, datorită emoţiei, era de o deosebită frumuseţe. Te uimea cum putea să se îmbine setea ei de viaţă şi frumuseţea, cu indiferenţa faţă de tot ce o înconjura. Ochii ei negri priveau mulţimea, fără să caute pe nimeni anume, iar mâna, ei fină, cu braţul dezgolit până mai sus de cot, sprijinit pe balustrada de catifea a lojii, mototolea programul, strângându-l şi desfăcându-l inconştient, în tactul uverturii.

— Uită-te, o vezi pe Alenina? Zise Sonia. E cu mama ei parcă!

— Vai de mine! Ia te uită la Mihail Kirilâci, ce s-a mai îngrăşat! Observă bătrânul conte.

— Uitaţi-vă! Anna Mihailovna a noastră! Ce tocă are!

— Iată-i şi pe Karaghini, cu Julie şi Boris. Se vede de-o poştă că-s logodiţi.

— Drubeţkoi i-a cerut mâna! Chiar astăzi am aflat, zise Şinşin, care tocmai intra în loja Rostovilor.

Nataşa privi în direcţia în care se uita tatăl ei şi o văzu pe Julie, care, purtând un şir de perle în jurul gâtului ei gros şi roşu (pe care Nataşa i-l ştia veşnic prea pudrat), stătea alături de mama ei, cu un aer de fiinţă fericită.

Îndărătul lor se zărea, apropiindu-şi urechea de gura Juliei, capul frumos şi bine pieptănat al lui Boris. Se uita pe sub sprâncene la Rostovi şi-i spunea ceva, zâmbind, logodnicei sale.

„Vorbesc de noi, de mine şi de el, îşi zise Nataşa. El caută probabil să liniştească gelozia logodnicei lui faţă de mine. Ar putea să nu-şi mai bată capul degeaba. Dac-ar şti cât de puţin îmi pasă de ei!”

În spatele lor, cu o tocă verde pe cap, şedea Anna Mihailovna, având o înfăţişare sărbătorească, fericită, de împăcare cu voia Domnului. În loja lor dăinuia atmosfera ce-mpresoară logodnicii, ştiută de Nataşa, căreia-i plăcea atât de mult. Apoi ea se uită în altă parte şi, dintr-o dată, tot ce fusese umilitor în vizita de dimineaţă îi veni în minte.

„Ce drept are el să nu mă primească în neamul lui? Ah, mai bine să nu mă mai gândesc la asta, să nu mă mai gândesc până la venirea lui Andrei!” îşi spuse ea şi începu să se uite la chipurile cunoscute şi necunoscute îi umpleau parterul. În faţă de tot, chiar în mijloc, rezemat în coate, cu spatele la rampă, stătea în picioare Dolohov, cu părul lui bogat şi creţ, pieptănat în sus, şi îmbrăcat în costum persan. Stătea în văzul întregului teatru, ştia că atrage atenţia întregii săli, dar avea o atitudine la fel de firească, de nesilită, ca şi când ar fi fost la el în odaie. În jurul lui se adunaseră grămadă reprezentanţii celui mai strălucit tineret al Moscovei şi se vedea că el avea între ei prioritatea.

Contele Ilia Andreici, râzând, făcu un semn cu cotul Soniei, care se înroşi toată, şi i-l arătă pe Dolohov, fostul ei adorator.

— L-ai recunoscut? O întrebă el. De unde o fi ieşit, se adresă el lui Şinşin, parcă dispăruse nu ştiu pe unde?

— Da, dispăruse, răspunse Şinşin. A fost prin Caucaz şi de acolo a fugit. Se spune că a ajuns ministrul nuştiu cărui prinţ domnitor în Persia şi că a omorât acolo pe fratele şahului. Ce să-ţi spun, a scos din minţi toate cucoanele Moscovei! Dolokhoff le Persan512 şi altceva nimic! La noi, astăzi, la fiecare două cuvinte vine vorba de Dolohov: lui i se închină toţi şi se fac invitaţii, unde vine el, ca la păstrăvi, zise Şinşin. Dolohov şi Anatol Kuraghin ne-au scos cucoanele din minţi.

În loja vecină intră o doamnă înaltă şi frumoasă, cu părul bogat, împletit într-o coada imensă, şi cu umerii albi şi plini, foarte dezgoliţi ca şi gâtul, în jurul căruia purta un şir dublu de perle mari, şi se foi mult până să se aşeze, foşnindu-şi rochia de mătase grea.

Nataşa se uită fără să vrea la gâtul, la umerii, la perlele şi la pieptănătura doamnei şi-i admiră frumuseţea umerilor şi a perlelor. Şi-n timp ce Nataşa se întoarse să se uite pentru a doua oară la ea, doamna îşi aruncă privirea în loja lor şi, dând cu ochii de contele Ilia Andreici, îl salută, înclinându-şi capul şi-i zâmbi. Era contesa Bezuhova, soţia lui Pierre. Ilia Andreici, cum nu era om pe lume pe care să nu-l cunoască, se aplecă peste balustradă şi-i adresă cuvântul.

— Demult sunteţi aici, contesă? Începu el. Am să trec, am să trec să vă sărut mâna. Uite, am venit şi eu cu ceva treburi şi mi-am luat şi fetele cu mine. Fără seamăn e jocul Semionovei, spune lumea, vorbi înainte Ilia Andreici. Contele Piotr Kirilovici nu ne-a uitat niciodată. E aici?

— Da, avea de gând să vină şi el, zise Hélene, uitându-se cu atenţie la Nataşa.

Contele Ilia Andreici se aşeză iar la locul lui.

— Aşa-i că e frumoasă? O întrebă el încet pe Nataşa.

— Minune! Zise Nataşa. Te îndrăgosteşti de ea pe loc!

Atunci răsunară ultimele acorduri ale uverturii, şi dirijorul bătu cu bagheta în pupitru. La parter, câţiva domni întârziaţi îşi ocupară locurile.

Cum se ridică cortina, în loji şi la parter se făcu tăcere; şi toţi, bărbaţii vârstnici ca şi tineretul, în uniforme şi în fracuri, deopotrivă cu femeile ce purtau bijuterii nepreţuite pe trupul dezgolit, îşi îndreptară cu lacomă curiozitate toată atenţia asupra scenei. Nataşa începu şi ea să se uite pe scenă.

IX.

PE SCENA ERA, LA MIJLOC, un podium de scânduri, de o parte şi de alta cartoane colorate înfăţişând copaci, şi în fund, o pânză întinsă pe şasiu de lemn. În mijlocul scenei şedeau un grup de fete cu bluze roşii şi fuste albe. Una dintre ele, foarte grasă, cu rochie albă de mătase, sta mai la o parte, pe o bancă joasă, având drept spătar un carton verde. Cântau ceva toate. Când îşi sfârşiră cântecul, fata în alb se apropie de cuşca suflerului, iar un bărbat cu pantaloni de mătase întinşi pe pulpele-i voinice, cu pană la pălărie şi cu pumnul la cingătoare, veni spre ea şi începu cânte şi să dea din mâini.

Bărbatul cu pantalonii strâmţi cântă singur, şi după el cântă şi ea. Pe urmă amândoi tăcură, orchestra continua să cânte iar bărbatul începu să mângâie cu degetele mâinile fetei în rochie albă, aşteptând, cum se vedea cât de colo, momentul în care să-şi înceapă iarăşi duetul, şi toată lumea din sală începu să aplaude şi să aclame, iar bărbatul şi femeia de pe scenă, care înfăţişau o pereche îndrăgostiţi se înclinau, zâmbind şi desfăcându-şi braţele.

După timpul petrecut la ţară şi în dispoziţia gravă în era, Nataşei toate astea i se păreau ceva caraghios şi uimitor. Nu putea urmări acţiunea operei şi nu putea nici măcar asculta muzica: vedea numai cartoane vopsite, femei şi bărbaţi, îmbrăcaţi bizar, mişcându-se, vorbind şi cântând tot atât de bizar, la lumina puternică a rampei; ştia ce ar fi trebuit să reprezinte toate acestea, dar totul îi părea atât de fals, atât de pretenţios şi de nefiresc, încât îi era când ruşine de ruşinea actorilor, când îi venea să râdă de ei. Se uită împrejurul ei, la feţele privitorilor, căutând să vadă la ei acelaşi sentiment de ironie şi nedumerire pe care-l simţea ea; dar toate feţele exprimau numai atenţia pentru cele ce se petreceau pe scenă şi vădeau o admiraţie care Nataşei i se părea prefăcută. „Poate că aşa trebuie să fie!” se gândi ea. Se uita pe rând, când la şirurile de capete pomădate de la parter, când la femeile despuiate din loji şi mai ales la vecina sa, Hélene, care, dezgolită de-a binelea, zâmbea domol şi împăcat şi se uita spre scenă, fără să-şi mute o clipă privirea, respirând cu toată fiinţa ei lumina puternică revărsată în sală şi aerul încălzit de respiraţia mulţimii. Încetul cu încetul, Nataşa prinse a simţi din nou starea aceea de beţie, pe care nu o mai încercase de multă vreme. Nu mai ştia ce-i cu ea, unde se află şi ce se petrece în faţa ei. Privea, dusă pe gânduri şi cele mai bizare idei i se strecurau fără nici o legătură, pe neaşteptate, în minte. Când îi dădea prin gând să sară peste rampă şi să cânte ea aria pe care tocmai o cânta actriţa, când să-l atingă cu evantaiul pe bătrânelul care sta nu departe de ea, când să se aplece spre Hélene şi să o gâdile.

La un moment dat, când pe scenă toată lumea tăcuse în aşteptarea unei arii, uşa parterului din partea unde era loja Rostovilor scârţâi şi paşii unui bărbat care întârziase răsunară. „Iată-l pe Kuraghin!” şopti Şinşin. Contesa Bezuhova, zâmbind, se întoarse spre cel ce intra. Nataşa se uită în direcţia privirilor contesei Bezuhova şi văzu un aghiotant neobişnuit de chipeş, care se îndrepta, plin de încredere în sine, dar cu un aer politicos, spre loja lor. Era Anatol Kuraghin, pe care ea îl văzuse şi-l remarcase mai demult, la balul din Petersburg. Era acum în uniformă de aghiotant, numai cu eghileţi şi epoleţi de gală. Mersul lui ţeapăn şi voinicesc ar fi putut părea caraghios dacă nu ar fi fost un bărbat atât de bine făcut şi dacă pe chipul lui frumos nu s-ar fi citit expresia aceea de satisfacţie blajină şi de voioşie. Deşi pe scenă acţiunea se desfăşura înainte, el păşea fără nici o grabă pe covorul dintre staluri, zăngănindu-şi uşor pintenii şi sabia şi ţinându-şi cu fruntea sus frumosul lui cap parfumat. Zărind-o pe Nataşa, se apropie de sora lui, îşi puse mâria înmănuşată strâns pe marginea lojii ei, o salută din cap şi, aplecându-se, o întrebă ceva, arătând spre Nataşa.

— Mais charrnante513, zise el, de bună seamă despre Nataşa, după cum mai mult înţelese ea, după mişcarea buzelor, decât auzi. Apoi trecu în rândul întâi şi se aşeză lângă Dolohov, împingându-l prieteneşte şi nepăsător cu cotul tocmai pe el, pe care alţii îl linguşeau atâta. Acesta, făcându-i voios cu ochiul, îi zâmbi şi-şi sprijini piciorul de rampă.

— Ce mult se aseamănă fratele cu sora! Observă contele. Şi ce frumoşi sunt amândoi!

Şinşin începu, cu jumătate de voce, să-i istorisească contelui o intrigă petrecuta la Moscova, în legătură cu Kuraghin, istorisire la care Nataşa trase cu urechea, tocmai pentru motivul că Anatol o găsise charmante.

Primul act se încheia. Toţi cei de la parter se ridicară de pe scaune, învălmăşindu-se, şi dădură care să iasă, care să intre.

Boris veni în loja Rostovilor, primi cu multă simplitate felicitările, apoi, ridicând din sprâncene, cu un zâmbet distrat, transmise Nataşei şi Soniei că logodnica sa le ruga să vină la nuntă, şi ieşi. Nataşa, având mereu pe buze un zâmbet cochet şi vesel, vorbi cu el şi-l felicită pentru însurătoare, pe acelaşi Boris de care fusese atât de îndrăgostită odinioară. În starea de beţie în care se afla ea acum, toate i se păreau simple şi fireşti.

Hélene, despuiată, stătea lângă ea şi zâmbea deopotrivă tuturora, şi întocmai aşa îi zâmbi Nataşa lui Boris.

Loja Hélenei se umplu şi fu înconjurată, dinspre parter de bărbaţii cei mai frumoşi şi mai spirituali care, pe cât părea, voiau să se întreacă în a arăta lumii întregi că-i sunt prieteni.

Kuraghin tot timpul pauzei stătu cu Dolohov în faţă, lângă rampă, uitându-se la loja Rostovilor. Nataşa ştia că el vorbeşte de ea şi asta îi făcea plăcere. Ba chiar se şi întoarse în aşa fel, încât să-i vadă el profilul, poziţie care, cum credea ea, îi era cea mai favorabilă. Înainte de începutul actului al doilea se ivi la parter silueta lui Pierre, pe care Rostovii, de când sosiseră la Moscova, încă nu-l văzuseră. Era trist şi se îngrăşase şi mai tare de când îl văzuse ultima dată Nataşa. Fără să observe pe nimeni, trecu spre primele rânduri. Anatol se apropie de el şi încercă să-i spună ceva, privind şi arătând spre loja Rostovilor. Pierre, văzând-o pe Nataşa, se învioră şi repede, trecând printre rânduri, veni spre loja lor. Ajuns la ei, se sprijini în coate de marginea lojii şi, zâmbind, stătu îndelung de vorbă cu Nataşa. În timp ce vorbea cu Pierre, Nataşa auzi o voce bărbătească în loja contesei Bezuhova şi ştiu, fără să-şi dea seama de unde, că era vocea lui Kuraghin. Întoarse capul şi ochii lor se întâlniră. Kuraghin, aproape surâzând, i se uită drept în ochi, atât de extaziat şi de duios, încât Nataşei i se păru straniu să fie atât de aproape de el şi să-l privească aşa, fiind atât de sigură că-i plăcuse fără să se fi cunoscut măcar.

În actul al doilea erau nişte tablouri care închipuiau monumente, şi mai era o gaură în pânza din fund, închipuind luna; abajururile de la rampă fură ridicate şi începură tromboanele şi contrabasurile pe un ton jos, pe când din dreapta şi din stânga apărură o mulţime de oameni, învăluiţi în mantii negre. Oamenii aceştia începură să dea din mâini, şi în mâini aveau ceva ca nişte pumnale; pe urmă mai veniră în fugă şi alţi oameni şi se apucară s-o târască spre culise pe fata care în primul act fusese îmbrăcată în alb şi care acum avea o rochie albastră deschis. Nu scoaseră fata dintr-o dată din scenă, ci abia după ce cântară îndelung cu ea împreună, şi în sfârşit, după asta o luară pe sus, şi de dincolo de culise, auziră trei bătăi într-un obiect de metal, ceea ce-i făcu pe toţi să îngenunche pentru o rugăciune, pe care o cântară. Toate aceste isprăvi fură, în mai multe rânduri, întrerupte de strigătele entuziaste ale spectatorilor.

În cursul acestui act, de fiecare dată când privea înspre parter, Nataşa îl vedea pe Anatol Kuraghin stând cu mâna trecută peste spăratul fotoliului şi uitându-se la ea. Ei îi făcea plăcere că el era atât de robit şi nu-i trecea defel prin minte că ar putea fi ceva rău în asta.

Când se sfârşi şi acest al doilea act, contesa Bezuhova se ridică de pe scaun, se întoarse spre loja Rostovilor (avea o rochie foarte decoltată), îi făcu un semn cu degetul înmănuşat contelui, să se apropie, şi începu a-i vorbi, zâmbindu-i amabil, fără să dea nici o atenţie persoanelor care intraseră în loja ei.

— Prezintă-mi, te rog, încântătoarele dumitale fete, îi spuse ea. Tot oraşul vuieşte de frumuseţea lor şi eu nu le cunosc!

Nataşa se ridică şi făcu o reverenţă în faţa splendidei contese. Îi plăcuse atât de mult lauda acestei femei care era o frumuseţe recunoscută, încât se înroşi de plăcere.

— Vreau să mă fac şi eu moscovită, spuse Hélene. Cum de te rabdă inima, conte, să îngropi asemenea perle în provincie!

Contesa Bezuhova avea, pe bună dreptate, reputaţia de femeie fermecătoare. Ştia să spună ceea ce nu gândea şi, mai cu seamă, să măgulească foarte simplu şi firesc.

— Nu, iubite conte, ai să-mi dai voie mie să mă ocup de fetele dumitale. Eu nu mai am mult de stat la Moscova. Dumneata de asemenea. Îmi voi da osteneala să ţi le distrez. Încă de la Petersburg am auzit vorbindu-se mult de dumneata şi voiam să te cunosc, îi spuse ea Nataşei cu frumosul şi neschimbatul ei surâs pe buze. Mi-a vorbit despre dumneata şi pajul meu, Drubeţkoi, care, cum ştii, se însoară, şi prietenul bărbatului meu, Bolkonski, prinţul Andrei Bolkonski, mai zise ea, apăsând anume pe numele acestea şi lăsând să se înţeleagă că era la curent cu legătura dintre el şi Nataşa. Apoi ceru îngăduinţa ca, pentru a se putea cunoaşte mai bine, una dintre domnişoare să poftească în loja ei pentru cât mai rămăsese din spectacol, şi Nataşa trecu în loja contesei.

În actul al treilea, pe scenă era un palat, unde ardeau o mulţime de lumânări, şi pe pereţi atârnau tablouri înfăţişând cavaleri în armuri şi cu bărbuţe. Cei care şedeau în mijlocul scenei erau, probabil, împăratul şi împărăteasa. Împăratul începu să-şi agite mâna dreaptă şi, vădit intimidat, cântă prost ceva şi se aşeză apoi pe un tron de culoarea zmeurei. Fata, care la început fusese îmbrăcată în alb şi apoi în albastru-deschis, era acum numai în cămaşă, cu părul despletit pe umeri, şi stătea în picioare, lângă tron. Cânta despre ceva, cu mult foc, îndurerată, adresându-se împărătesei, dar împăratul făcu aspru un semn din mână şi, din amândouă părţile, se iviră bărbaţi desculţi şi femei de asemenea cu picioarele goale, care începură să danseze toţi de-a valma. Viorile cântară apoi foarte subţire şi vesel; una dintre fete, cu picioarele groase dezgolite şi cu nişte mâini slabe, se retrase îndărătul culiselor, îşi îndreptă corsajul, veni în mijlocul scenei şi începu să sară şi să-şi ciocnească iute un picior de altul. Toţi cei de la parter bătură din palme şi strigară bravo. Pe urmă, unul dintre bărbaţi se retrase într-un colţ al scenei. În orchestră răsunară mai tare ţambalele şi trompetele, iar bărbatul acesta, cu picioarele goale, începu să sară de unul singur, foarte sus, şi să-şi bâţâie picioarele în aer. (Actorul, care era Duport, primea şaizeci de mii de ruble pe an pentru arta aceasta.) La parter, în loji, la galerie, toţi începură să aplaude şi să-i aclame cât îi ţinea gura, iar actorul se opri din dans, începu să zâmbească şi să se încline în dreapta şi în stângă. După asta mai dansară şi alţii, tot cu picioarele goale, bărbaţi şi femei, apoi din nou unul dintre împăraţi strigă ceva în ritmul orchestrei şi toţi începură să cânte. Dar, dintr-o dată se stârni o furtună; în orchestră se auziră game cromatice şi acorduri de septimă micşorată, şi toţi o rupseră de fugă, târându-l din nou pe unul dintre ei între culise. Cortina căzu. Şi iarăşi dintre spectatori se înălţă o larmă asurzitoare şi un ropot de aplauze şi toţi, cu entuziasmul întipărit pe faţă, începură să strige:

— Duport! Duport! Duport!

Nataşa nu mai găsea că e ciudat. Se uita cu mulţumire în jurul ei, zâmbind bucuroasă.

— N'est-ce pas qu'il est admirable, Duport? 514 o întrebă Hélene.

— Oh, oui515, răspunse Nataşa.

X.

ÎN PAUZĂ, ÎN LOJA HÉLENEI răbufni un curent de aer rece, uşa se deschise şi, aplecat, sfiindu-se să nu cumva să atingă pe cineva, intră Anatol.

— Dă-mi voie să-ţi prezint pe fratele meu, îi spuse Hélene, plimbându-şi agitată privirile de la Nataşa la Anatol.

Nataşa îşi întoarse peste umărul gol capul drăguţ şi-i zâmbi frumosului tânăr. Anatol, care de aproape era la fel de prezentabil ca şi de departe, se aşeză lângă ea şi-i spuse că demult dorea să aibă plăcerea de a o cunoaşte, încă de la balul Narâşkinilor, la care avusese fericirea de neuitat de a o fi văzut. Cu femeile, Kuraghin reuşea să fie mult mai inteligent şi mai natural decât în societatea bărbaţilor. Vorbea simplu şi cutezător, şi Nataşa avu strania şi plăcuta surpriză de a vedea că, nu numai că n-avea nimic de temut în el omul acesta, despre care se spuneau atâtea dar că, dimpotrivă, avea pe faţă zâmbetul cel mai naiv, mai vesel şi mai prietenos.

Kuraghin se informă ce impresie îi făcuse spectacolul şi-i istorisi cum, la reprezentaţia trecută, Semionova căzuse în timp ce dansa.

— Ştii, contesă, zise el deodată, vorbindu-i ca unei vechi cunoştinţe, noi organizăm un bal costumat; ar trebui să iei şi dumneata parte: are să fie foarte amuzant. Ne adunăm cu toţii la Arharovi. Fii bună şi spune-mi, vii, nu?

Spunând acestea, Anatol nu-şi mai lua ochii veşnic surâzători de pe chipul, de pe gâtul şi de pe braţele goale ale Nataşei. Ea ştia fără umbră de îndoială că o admiră şi îi făcea plăcere, cu toate că, fără să ştie de ce, prezenţa lui o stingherea şi o făcea să se simtă ca sub o apăsare. Când nu se uita la el, simţea că el îi soarbe din ochi umerii, şi fară voie îi căuta atunci privirea, ca el să i se uite mai curând în ochi. Dar când i se uita în ochi, simţea cu spaimă că între el şi ea nu era nici urmă din acea barieră a pudoarei pe care o simţea întotdeauna între ea şi ceilalţi bărbaţi. Fără să ştie cum, în cinci minute, ajunsese să se şi simtă înfricoşător de aproape de acest bărbat. Când îşi întorcea privirea de la el, se temea să n-o apuce neobservat, aşa cum stătea în spatele ei, de braţul gol, sau să n-o sărute pe gât. Vorbeau despre lucrurile cele mai banale şi simţea în vremea asta că sunt atât de apropiaţi unul de altul cum nu fusese cu nici un alt bărbat. Nataşa se uită la Hélene şi la tatăl ei, ca şi cum i-ar fi întrebat ce putea să însemne lucrul acesta; dar Hélene era prinsă într-o convorbire cu un general şi nu-i răspundea la priviri, iar privirile tatălui ei nu-i spuneau nimic altceva decât ce spuneau de obicei: „te distrezi, foarte bine, mă bucur!”

La un moment dat, când se aşternu o tăcere jenantă, în timpul căreia Anatol se uita liniştit şi stăruitor la ea cu ochii lui larg deschişi, Nataşa, ca să întrerupă tăcerea, îl întrebă cum îi place Moscova. Îi puse întrebarea şi se înroşi tot ea. I se părea tot timpul că face un lucru necuviincios vorbindu-i. Anatol zâmbi, ca şi când ar fi încurajat-o.

— La început, mi-a plăcut prea puţin, fiindcă ceea ce face ca un oraş să fie plăcut ce sont les jolies femmes516, nu-i aşa? Dar acum îmi place foarte mult, zise el, privind-o cu înţeles. Vii la balul mascat, contesă? Vino, zise el şi, întânzându-şi mâna spre bucheţelul ei de flori, coborând vocea, mai spuse: Vous serez la plus jolie. Venez, chere comtesse, et comme gage, donez-moi cette fleur.517

Nataşa nu înţelese ce-i spusese, cum, de altfel, nici el nu prea înţelegea, dar simţi că în cuvintele acestea neînţelese mocneau intenţii necuviincioase. Nu ştia ce să răspundă şi se întoarse cu spatele spre el, ca şi când n-ar fi auzit ce-i spusese. Dar, cum se întoarse, se gândi că el e aproape de tot, chiar la spatele ei.

„Ce-o fi cu el acum? Să fie intimidat? Ori supărat? Trebuie oare să repar ce-am făcut?” se întreba ea. Nu se putu reţine să-şi întoarcă privirea spre el. Îl privi drept în ochi, şi apropierea, încrederea şi zâmbetul lui o învinseră. Îi zâmbi şi ea la fel cum îi zâmbea el, privindu-l drept în ochi. Şi iarăşi simţi cu groază că între el şi ea nu mai exista nici o stavilă.

Cortina se ridică din nou. Anatol ieşi din lojă, calm şi vesel. Nataşa se întoarse lângă tatăl ei, cu totul subjugată de lumea în care se găsea. Tot ce se petrecea în faţa ochilor ei i se părea acum foarte firesc; iar gândurile care o stăpâniseră până acum, logodnicul ei, prinţesa Maria, viaţa de la ţară, nu-i mai trecură nici o singură dată măcar prin minte, ca şi cum toate acestea ar fi aparţinut unui trecut foarte, foarte îndepărtat.

În actul al patrulea era şi un diavol, care cânta dând mereu din mâini, până în clipa în care scândurile de sub el fură trase şi se prăvăli dedesubtul scenei. Atât văzu Nataşa din actul al patrulea; o frământa şi o apăsa ceva; iar pricina acestei agitaţii era Kuraghin, după care-i alergau ochii fără să vrea. Când ieşiră din teatru, Anatol veni lângă grupul lor, le chemă cupeul şi le ajută să se urce. Dându-i Nataşei ajutor să se urce în trăsură, el o strânse de braţ deasupra cotului. Nataşa se uită la el, emoţionată şi roşie. Ochii strălucitori ai lui Anatol, care-i zâmbea cu duioşie, o priveau.

Abia după ce ajunse acasă, Nataşa putu să judece limpede ce se petrecuse cu ea şi, dintr-o dată, aducându-şi aminte de prinţul Andrei, se îngrozi şi, cu toate că în jurul mesei de ceai erau după teatru adunaţi cu toţii, scoase un „ah” puternic, se înroşi şi ieşi din cameră. Doamne, sunt pierdută! Îşi spunea ea. Cum de-am putut ajunge chiar până aici?„ se gândea. Stătu îndelung acoperindu-şi faţa roşie de ruşine cu mâinile şi silindu-se să-şi dea limpede seama de cele întâmplate; şi nu putu pricepe nici ce era cu ea, şi nici ce simţea. Toate i se păreau întunecate, confuze şi groaznice. Acolo, în sala aceea imensă şi luminată ca ziua, unde, pe scândurile jilave, cu picioarele goale, dănţuia Duport îmbrăcat într-o bluză cu paiete, în vreme ce fetele, bătrânii şi Hélene cea despuiată, cu zâmbetul ei liniştit şi mândru, aplaudaseră în extaz, aclamând, acolo, în umbra acelei Hélene, totul i se păruse clar şi simplu; dar acum, singură, rămasă faţă în faţă cu ea însăşi, toate acestea erau de neînţeles. „Ce-nseamnă asta? Ce e teama asta pe care am simţit-o când eram cu el? Ce sunt mustrările de conştiinţă pe care le simt acum?” se întreba ea.

Numai bătrânei contese, seara, în pat, i-ar fi putut spune Nataşa tot ce gândea. Sonia, cu principiile ei severe şi dintr-o bucată – ştia ea bine – ori n-ar fi înţeles nimic, ori s-ar fi îngrozit de mărturisirea ei. Nataşa se vedea deci silită să dezlege, singură cu sine, întrebările care o chinuiau.

„Sunt oare într-adevăr pierdută pentru dragostea prinţului Andrei sau nu?” se întreba ea şi se liniştea cu un zâmbet de uşoară ironie, răspunzându-şi: „Ce proastă sunt să mă întreb aşa ceva! Mi s-a întâmplat ceva? Nimic. N-am făcut nimic, n-am provocat prin nimic toate astea. Nimeni n-are să afle şi eu n-am să-l mai văd niciodată, îşi zise ea. Este, aşadar, limpede că nu s-a întâmplat nimic, că nu are de ce să mă mustre conştiinţa, că prinţul Andrei mă poate iubi şi aşa. Dar ce este acest aşa? Ah, Doamne, Doamne! Pentru ce nu-i el aici!” Nataşa se linişti pentru o clipă; dar pe urmă, din nou, un soi de instinct îi spuse că, deşi toate acestea sunt adevărate şi deşi nu se întâmplase nimic, puritatea de altădată a dragostei ei pentru prinţul Andrei murise. Şi iarăşi îşi repetă în gând toată conversaţia cu prinţul Kuraghin, şi-i răsări iar în minte faţa, gesturile şi zâmbetul duios al acestui om frumos şi cutezător, din clipa când îi strânsese braţul.