XI.

ANATOL KURAGHIN LOCUIA la Moscova, fiindcă tatăl său îl expediase din Petersburg unde cheltuia peste douăzeci de mii de ruble pe an şi făcea încă pe atâtea datorii, pe care creditorii pretindeau să le plătească tatăl.

Acesta adusese la cunoştinţă fiului său că îi plăteşte pentru ultima dată jumătate din datorii, dar numai cu condiţia să plece la Moscova, în postul de aghiotant al comandantului suprem, pe care i-l obţinuse, şi să-şi dea acolo osteneala de a face în sfârşit o partidă cu o fată bogată. Îi indicase chiar, fie pe prinţesa Maria, fie pe Julie Karaghina.

Anatol consimţi şi plecă la Moscova, unde se instală la Pierre, care îl primise la început în silă, dar pe urmă se obişnuise cu el şi-l lua uneori şi la chefuri, dându-i, sub formă de împrumut, până şi bani.

Anatol, aşa cum o spunea cu drept cuvânt Şinşin, de îndată ce apăruse la Moscova, scosese din minţi toate cucoanele moscovite, mai ales prin faptul că nu le prea băga în seamă şi prefera făţiş ţigăncile şi actriţele franţuzoaice – cu cea mai de seamă dintre acestea, mademoiselle Georges, fiind, cum se spunea, în relaţii foarte apropiate. Nu-i scăpa nici un chef la Danilov sau la ceilalţi cheflii ai Moscovei, bea nopţi întregi în şir, până-i vedea pe toţi căzuţi sub masă şi se ducea la toate seratele şi balurile din lumea bună. Se vorbea de câteva aventuri ale lui cu anumite doamne din Moscova, şi pe la baluri le făcea deschis curte unora. Dar de fetele tinere, îndeosebi de cele bogate şi de măritat, care erau cea mai mare parte dintre ele urâte, nu se apropia, cu atât mai puţin, cu cât, lucru pe care nu-l ştia nimeni, afară de cei mai buni prieteni ai lui, Anatol era însurat de doi ani. Cu doi ani în urmă, pe când era cu regimentul în Polonia, un moşier polonez cam scăpătat îl silise pe Anatol să-i ia fata de nevastă.

Anatol se lepădase foarte curând de nevastă şi, printr-o sumă oarecare pe care convenise să o servească socrului său, îşi răscumpărase dreptul de a trece drept celibatar.

Era întotdeauna satisfăcut de situaţia lui, de el însuşi şi de ceilalţi. Era instinctiv încredinţat, cu toată puterea fiinţei sale, că n-ar putea trăi altfel şi că în viaţa lui nu făcuse nimic rău. Nu era în stare să se gândească ce consecinţe pot avea asupra altora faptele lui şi nici ce putea ieşi din cutare sau cutare acţiune săvârşită. Era convins că întocmai aşa cum raţa e făcută să trăiască veşnic pe apă, la fel şi pe el l-a făcut Dumnezeu ca să trăiască din treizeci de mii de ruble venit pe an şi să ocupe cea mai înaltă poziţie în societate. Credea cu atâta putere în asta, încât, numai uitându-se la el, se convingeau şi ceilalţi şi nu-i refuzau nici recunoaşterea poziţiei sale înalte în societate, nici banii pe care, bineînţeles, fără să se gândească a-i restitui vreodată, îi cerea cu împrumut de la oricine-i ieşea înadins sau întâmplător în cale.

Nu era cartofor, sau cel puţin nu dorea niciodată să câştige la cărţi. Nu era vanitos. Îi era cu desăvârşire indiferent ce gândeau ceilalţi oameni despre el. Cu atât mai puţin putea fi învinovăţit că ar fi fost ambiţios. În mai multe rânduri îşi necăjise tatăl, compromiţându-şi cariera, şi-şi râdea de orice fel de onoruri. Nu era zgârcit şi nu refuza pe niciunul dintre cei care-i cereau ceva. Tot ce-i plăcea erau distracţiile şi femeile; şi cum, după părerea lui, în aceste preferinţe nu era nimic nedemn, şi cum nu era în stare să conceapă urmările pe care satisfacerea acestor gusturi le-ar putea avea pentru ceilalţi, fireşte că în adâncul inimii lui se considera un om fără cusur, dispreţuind sincer pe cei ticăloşi şi răi, aşa că, având conştiinţa împăcată, umbla cu fruntea sus.

Craii – aceste magdalene masculine – au sentimentul tainic al nevinovăţiei lor, întocmai ca şi magdalenele-femei, sentiment ce se bazează pe aceeaşi nădejde a iertării. „Ei, toate i se vor ierta, pentru că mult a iubit; iar lui i se va ierta totul pentru că mult s-a veselit.”

Dolohov, care în anul acela îşi făcuse iar apariţia la Moscova după exilul şi aventurile sale din Persia, ducându-şi acum viaţa numai în chefuri şi joc de cărţi, pe picior mare, legase cârdăşie cu vechiul său camarad din Petersburg, Kuraghin, folosindu-se de el în scopurile sale proprii.

Anatol ţinea sincer la Dolohov, pentru inteligenţa şi cutezanţa lui; Dolohov, căruia-i erau necesare numele, situaţia şi legăturile lui Anatol Kuraghin pentru a atrage la mesele de joc tinerii bogaţi, nu-l lăsa să simtă asta şi se folosea de el, petrecând pe socoteala lui. În afara de calculele potrivit cărora avea nevoie de Kuraghin, mai era şi faptul că procesul însuşi al dirijării voinţei altora devenise pentru el o desfătare, o obişnuinţă şi o necesitate.

Nataşa îi făcuse o puternică impresie lui Kuraghin. După teatru, la supeu, el îi enumera lui Dolohov, cu aere de cunoscător, ce preţ aveau mâinile, umerii, picioarele şi părul Nataşei, şi-i anunţă hotărârea lui de a-i face curte. Desigur, Anatol nu mergea cu mintea până la urmările pe care le-ar avea acest fapt, aşa cum nu ştia niciodată ce putea ieşi din vreo faptă de-a lui.

— E frumoasă, frate, dar nu e de noi, îi zise Dolohov.

— O pun pe soră-mea să o cheme la masă, zise Anatol, nu?

— Mai bine aşteaptă până după măritiş…

— Ştii, spuse Anatol, j'adore les petites filles518: se pierd numaidecât.

— Dar te-ai mai fript odată cu o petite fille, spuse Dolohov, care ştia de căsătoria lui Anatol. Bagă de seamă!

— Da, dar a doua oară nu se mai poate! Nu? Spuse, zâmbind blajin, Anatol.