XIII.

CONTELE ILIA ANDREICI îşi conduse fetele la contesa Bezuhova. La serată era destul de multă lume. Aproape toată societatea îi era însă necunoscută Nataşei. Contele Ilia Andreici băgă nemulţumit de seamă că întreagă societatea aceasta consta în special din doamne şi domni cunoscuţi prin purtările lor libere. Într-un colţ al salonului era mademoiselle Georges, în picioare, înconjurată de tineret. Mai erau de faţă şi câţiva francezi, printre care şi Métivier, care de la venirea Hélenei la Moscova se număra printre obişnuiţii casei sale. Contele Ilia Andreici se hotărî să nu se aşeze la masa de cărţi, să nu facă un pas de lângă fetele sale şi să plece de îndată ce se va sfârşi reprezentaţia domnişoarei Georges.

Anatol aştepta lângă uşă probabil apariţia Rostovilor. Numaidecât, salutându-l pe conte, el veni spre Nataşa şi merse în urma ei. Cum îl văzu, Nataşa încercă, întocmai ca şi în seara de la operă, un sentiment de vanitoasă satisfacţie pentru că el o plăcea, dar teama, pe care i-o trezea lipsa oricăror bariere morale între ei, o cuprinse iar.

Hélene o primi cu bucurie pe Nataşa şi-i admiră cu voce tare frumuseţea şi toaleta. Curând după sosirea lor, mademoiselle Georges se retrase din cameră, pentru a se îmbrăca de reprezentaţie. În salon, începu forfota aşezării scaunelor şi alegerii locurilor. Anatol împinse un scaun până la Nataşa şi dădu să se aşeze lângă ea, dar contele, care nu-şi slăbea fata din ochi, îi luă locul. Anatol se aşeză în spatele lor.

Mademoiselle Georges, cu braţele grase, dezgolite, făcând gropiţe pe umeri, cu un şal roşu azvârlit pe o parte, îşi făcu apariţia în spaţiul ce-i fusese rezervat între fotolii şi se opri într-o poză nenaturală. Se auzi un freamăt de entuziasm.

Artista se uită sever şi tenebros la public şi începu să spună în franţuzeşte nişte versuri, în care era vorba de dragostea ei vinovată pentru propriul ei fiu. Pe alocuri îşi dădea drumul vocii, pe alocuri abia şoptea, înălţându-şi solemn capul; din când în când se oprea, ca să declame apoi mai departe cu voce hârâitoare, holbându-şi ochii.

— Adorable, divin, délicieux! 524 se auzea din toate părţile.

Nataşa se uita la grăsuna domnişoară Georges, dar n-auzea, nu vedea şi nu înţelegea nimic din ceea ce se petrecea în faţa ei; simţea doar că se află din nou, deplin şi irevocabil, în lumea aceea bizară şi absurdă, atât de departe de tot ce trăise până atunci, în lumea aceea în care n-aveai cum şti ce e frumos şi ce e urât, ce e înţelept şi ce e nebunesc. În spatele ei şedea Anatol, şi Nataşa, simţindu-i apropierea, speriată, aştepta parcă tot timpul ceva.

După primul monolog, toată societatea se ridică şi o înconjură pe mademoiselle Georges, exprimându-şi entuziasmul.

— Ce frumoasă e! Îi spuse Nataşa tatălui ei, care, împreună cu ceilalţi, se ridicase în picioare şi se înghesuia prin mulţime ca să ajungă lângă actriţă.

— Nu găsesc defel, când mă uit la dumneata, îi şopti Anatol, care se ţinea tot pe lângă ea. Îi spuse asta într-un moment când numai ea îl putea auzi. Eşti încântătoare!… Din clipa când te-am văzut întâi, n-am încetat…

— Să mergem, să mergem, Nataşa, spuse contele, întorcându-se după fată. Ce frumoasă e!

Nataşa se apropie fără un cuvânt de tatăl ei şi-l privi cu ochi întrebători şi miraţi.

După câteva reprize de declamaţie, mademoiselle Georges ieşi, iar contesa Bezuhova îşi pofti invitaţii în salonul cel mare.

Contele dădu să se retragă, dar Hélene îl rugă să nu-i strice balul improvizat. Rostovii rămaseră. Anatol invită pe Nataşa la vals şi, valsând, îi strânse talia şi mâna, şi-i spuse că e ravissante525 şi că o iubeşte. În timpul unei ecoseze, pe care Nataşa o dansă tot cu Kuraghin, într-un moment când rămăseseră singuri, Anatol nu-i mai spuse nimic, aţintindu-şi doar ochii în ochii ei. Nu era sigură dacă nu cumva fusese vis ce-i spusese el în timpul valsului. La sfârşitul primei figuri el îi strânse iarăşi mâna. Nataşa îşi ridică ochii înspăimântaţi spre chipul lui, dar privirea şi zâmbetul său blajin exprimau atâta încredere în sine şi atâta duioşie, încât de îndată ce-l privi, nu mai putu să-i spună ceea ce avusese în gând şi-şi lăsă ochii în jos.

— Nu-mi mai spuneţi asemenea lucruri: sunt logodită şi iubesc pe altul, îi spuse ea repede, apoi se uită iar la el.

Pe Anatol nu-l tulburară şi nu-l descurajară vorbele ei.

— Să nu-mi spui asta. Ce-mi pasă? Îi răspunse el. Îţi spun că sunt îndrăgostit nebun, sunt nebun după dumneata. Sunt eu de vină că eşti atât de fermecătoare? Trebuie să începem figura a doua.

Nataşa, agitată şi îngrijorată, se uita în jurul ei cu ochii larg deschişi şi speriaţi; dar părea mai veselă ca de obicei. Nu-şi mai aminti apoi aproape nimic din tot ce se petrecu în seara aceea. Dansară ecoseza începută şi un Grossvater526, şi, când contele vru să o ia acasă, ea îl rugă să mai rămână. Oriunde se întorcea, ori cu cine vorbea, simţea mereu privirea lui Anatol aţintită asupră-i. Pe urmă, îşi aducea aminte că-i ceruse tatălui ei voie să se ducă în camera de toaletă ca să-şi îndrepte rochia, că Hélene ieşise după ea şi-i vorbise râzând de dragostea fratelui ei, că într-o mică odaie cu canapele îl întâlnise din nou pe Anatol, că Hélene dispăruse undeva şi Anatol, apucând-o de mână, îi spusese cu glas duios:

— Nu pot veni la dumneata acasă să te văd, dar oare n-am să te mai pot vedea niciodată? Te iubesc ca un nebun. Se poate să nu te mai văd oare niciodată?

Şi, aţinându-i calea, îşi apropie faţa de a ei.

Ochii aceştia mari, strălucitori, bărbăteşti, erau acum atât de aproape de ochii ei, încât nu mai vedea nimic în afară de lucirea lor.

— Nathalie?! Îi şopti întrebător vocea lui şi cineva îi strânse dureros mâinile. Nathalie?!

„Nu înţeleg nimic, n-am ce să-i răspund”, spuneau privirile ei.

Buze fierbinţi i se apăsară pe buze şi, în aceeaşi clipă, ea se simţi iarăşi liberă, iar în odaie se auzi un zgomot de paşi şi foşnetul rochiei Hélenei. Nataşa se uită la Hélene, apoi, roşie şi tremurătoare, îi aruncă lui Anatol o privire speriată şi nedumerită şi se îndreptă spre uşă.

— Un mot, un seul, au nom de Dieu527, spunea Anatol.

Nataşa stătu locului. Simţea atâta nevoie să-i spună el cuvântul care i-ar fi desluşit ce se petrecuse şi la care ea să-i răspundă.

— Nathalie, un mot, un seul, 528 repeta el întruna, nemaiştiind, pesemne, ce să mai spună şi repetând tot acelaşi şi acelaşi lucru până ce se apropie Hélene de ei.

Nataşa reveni cu Hélene în salon. Cum nu rămâneau la masă, Rostovii plecară.

După ce se întoarseră acasă, Nataşa nu putu să doarmă toată noaptea; o chinuia o problemă de nedezlegat: pe cine iubea ea, pe Anatol sau pe prinţul Andrei? Pe prinţul Andrei îl iubea… îşi amintea limpede cât de mult îl iubise. Dar şi pe Anatol îl iubea, nu mai încăpea îndoială. „Altfel s-ar fi putut oare întâmpla tot ce se întâmplase? Îşi spunea ea. Dacă am putut eu, după cele întâmplate, dacă am putut, atunci când ne-am luat rămas-bun, să răspund printr-un zâmbet la zâmbetul lui, dacă am putut ajunge până acolo, însemnează că l-am iubit din prima clipă. Însemnează că el este bun. Nobil şi desăvârşit, şi că nu se putea să nu-l iubesc. Ce să fac dacă-l iubesc şi pe el şi-l iubesc şi pe celălalt?” îşi spunea ea, fără să găsească nici un răspuns la aceste groaznice întrebări.