VENI ŞI DIMINEAŢA, cu ocupaţiile şi forfota ei de fiecare zi. Toţi se sculară şi începură să-şi vadă de treabă şi să schimbe păreri; iarăşi sosiră croitoresele, iarăşi apăru Maria Dmitrievna şi toţi fură chemaţi la ceai. Nataşa, cu ochii mari deschişi, ca şi cum ar fi vrut să prindă fiecare privire aţintită asupra ei, se uita neliniştită la toţi şi se străduia să nu pară altfel decât era de obicei.
După ceai, Maria Dmitrievna (asta era pentru ea partea cea mai plăcută din zi), stând în jilţul ei, îi chemă, pe Nataşa şi pe conte, la dânsa.
— Ei, dragii mei, acum le-am chibzuit bine pe toate şi iată sfatul meu, începu ea. Ieri am fost, după cum ştiţi, la prinţul Nikolai; ei, şi-am vorbit cu el… credea că-i merge să ţipe la mine! Dar şi-a găsit omul! I-am cântat şi eu tot ce mi-a venit la gură.
— Dar ce-i cu el? Întrebă contele.
— Cu ăla? Ce să fie? Şi-a ieşit din minţi… Nici nu vrea să audă; ei, dar ce să mai lungim vorba, şi aşa am chinuit-o destul pe biata fată, zise Maria Dmitrievna. Sfatul meu ar fi să vă sfârşiţi treburile şi să plecaţi acasă, la Otradnoe… Şi acolo să aşteptaţi…
— Ah, nu! Strigă Nataşa.
— Ba da, să plecaţi, zise Maria Dmitrievna. Şi să aşteptaţi acolo. Dacă logodnicul se-ntoarce chiar acum, nu vă puteţi lua fără tămbălău; e mai bine să se explice mai întâi el singur, între patru ochi, cu bătrânul, şi să vină la noi abia pe urmă.
Ilia Andreici aprobă planul acesta, înţelegând fără zăbavă cât de bine chibzuit era. Dacă bătrânul o lasă mai moale, cu atât mai bine va fi să-l vadă la Moscova sau la Lâsâe Gorî după ce trece furtuna; dacă nu, oricum, o cununie împotriva voinţei lui nu s-ar putea face decât la Otradnoe.
— Adevărul este, spuse contele, că-mi pare foarte rău că m-am dus la dânsul şi că am luat-o şi pe Nataşa cu mine.
— Ei, aş! De ce să-ţi pară rău! Odată ce eraţi aici, nu se putea să nu îndeplineşti această formă. Dacă el nu vrea, treaba lui, zise Maria Dmitrievna, căutându-şi ceva în poşetă. De altfel, şi trusoul e gata, nu mai aveţi ce aştepta aici; şi ce nu e gata, vă trimit eu pe urmă. Şi cu toate că-mi pare rău că mă despart de voi, mai bine duceţi-vă cu Dumnezeu. Şi, găsind în poşetă lucrul pe care-l căutase, îl întinse Nataşei. Era o scrisoare de la prinţesa Maria. Ţie îţi scrie; cum se mai chinuieşte, sărăcuţa de ea! Se teme să nu care cumva să crezi că nu te iubeşte.
— Păi, nici nu mă iubeşte, spuse Nataşa.
— Fleacuri, ce tot îndrugi? Se răsti Maria Dmitrievna.
— Nu-i vorba să cred pe alţii: ştiu eu că nu mă iubeşte, răspunse Nataşa cu curaj, luând scrisoarea; şi faţa ei exprimă o hotărâre rece şi dârză, care o făcu pe Maria Dmitrievna să se uite lung la ea şi să se încrunte.
— Tu, drăguţă, te rog să nu-mi răspunzi aşa, zise ea. Ceea ce-ţi spun eu este adevărat. Pune-te şi răspunde-i la scrisoare.
Nataşa nu mai spuse nimic şi plecă în odaia ei să citească scrisoarea prinţesei Maria.
Aceasta îi scria că era disperată de neînţelegerea care avusese loc între ele. Oricare ar fi fost sentimentele tatălui ei, scria prinţesa Maria, o ruga pe Nataşa să creadă că ea nu putea să nu o iubească pe aceea care era aleasa fratelui ei, pentru fericirea căruia era gata să jertfească orice.
„De altfel, scria prinţesa, să nu-ţi închipui că tatăl meu nu te vede cu ochi buni. E un om bătrân şi bolnav, căruia trebuie să-i treci cu vederea; dar e bun, mărinimos, şi o va iubi pe femeia care va face fericirea fiului său.” Mai departe, prinţesa Maria o ruga pe Nataşa să-i indice un moment când ar mai putea-o vedea o dată.
După ce citi scrisoarea, Nataşa se aşeză la masa de scris, ca să-i răspundă. „Chere princesse”529, scrise ea repede, mecanic, şi se opri. Ce-i mai putea scrie acum, după toate cele întâmplate în ajun? „Da, da, toate astea au fost odată, astăzi e altceva, gândi ea, stând aplecată asupra scrisorii începute. Va trebui să-l resping? Oare trebuie? E îngrozitor!”… Şi, ca să nu se mai frământe cu gândurile acestea care o înfricoşau, se duse lângă Sonia şi începu să aleagă, cu ea împreună, nişte modele.
După prânz, Nataşa se duse în camera ei şi luă iar în mână scrisoarea prinţesei Maria. „Oare e adevărat că totul s-a sfârşit? Se întrebă ea. Oare e adevărat că atât de repede ceea ce s-a petrecut a putut distruge tot ce a fost?” Îşi amintea de dragostea ei pentru prinţul Andrei cu toată forţa de altădată, dar simţea totodată că-l iubeşte pe Kuraghin. Se vedea, cu toată puterea închipuirii, nevasta prinţului Andrei, îşi reprezenta tabloul fericirii ei cu el, de atâtea ori trecut prin faţa ochilor minţii, şi pe urmă, arzând de tulburare, îşi reîmprospăta în memorie toate amănuntele întâlnirii din ajun cu Anatol.
„De ce n-ar putea adică dăinui laolaltă? Se întreba ea uneori, într-o totală confuzie. Numai aşa aş fi pe deplin fericită; dar iată că trebuie să aleg acum şi nu pot fi fericită lipsindu-mă de unul din doi. Un lucru, numai, se gândea ea: prinţului Andrei nu-i pot nici mărturisi, nici ascunde tot ce s-a întâmplat. Dar prin asta, nimic nu e încă pierdut. E oare cu putinţă să mă despart pe vecie de fericirea cu care m-am obişnuit să trăiesc atâta vreme-n suflet, fericirea dragostei prinţului Andrei?”
— Domnişoară, îi spuse pe şoptite, cu un aer misterios, o slujnică intrând în odaie. Mi-a zis un om să v-o dau. Fata îi înmână o scrisoare. Numai… pentru numele lui Dumnezeu! nu contenea ea să vorbească, în timp ce Nataşa rupea, fără să gândească ce face, cu mişcări automate, pecetea, şi începea să citească scrisoarea de dragoste a lui Anatol, din care ea nu înţelese nici un cuvânt, pricepând doar atâta, că scrisoarea asta era de la el, de la omul pe care-l iubea. „Da, îl iubea. Altfel s-ar fi putut oare întâmpla ceea ce s-a întâmplat? Ar fi ajuns oare altfel scrisoarea lui de dragoste în mâna ei?”
Ţinând în mâinile ei tremurânde scrisoarea pătimaşă de dragoste, pe care Dolohov i-o compusese lui Anatol, şi citind-o, Nataşa găsea în ea ecourile a tot ce i se părea că simte ea însăşi.
„Începând de ieri seară, mi s-a hotărât soarta: să fiu iubit de dumneata, sau să mor. Pentru mine, altă ieşire nu există”, aşa începea scrisoarea. Mai departe îi spunea că ştie bine că părinţii ei nu o vor da după el, că acesta e un lucru care are motive secrete, ce nu i le poate dezvălui decât stând de vorbă singuri ei doi, dar că, dacă îl iubeşte, este de ajuns să-i spună lui cuvântul da, şi atunci nici un fel de putere din lume nu va mai fi în stare să se împotrivească la fericirea lor. Dragostea învinge totul. El o va răpi şi o va duce la capătul lumii.
„Da, da, îl iubesc!” îşi zise Nataşa, citind pentru a douăzecea oară scrisoarea şi căutând un înţeles adânc şi deosebit în fiece cuvânt scris acolo.
În seara aceea, Maria Dmitrievna se duse la Arharovi şi le propuse şi domnişoarelor să meargă cu ea. Nataşa, pretextând că o doare capul, rămase acasă.
XV.
ÎNTORCÂNDU-SE ACASĂ SEARA, târziu, Sonia intră în odaia Nataşei; spre marea ei mirare, o găsi dormind îmbrăcată pe canapea. Pe masă, lângă ea, se afla desfăcută scrisoarea lui Anatol. Sonia o luă şi începu să o citească.
Citea şi se uita la Nataşa cea adormită, căutând pe chipul ei explicaţia celor citite în scrisoare, dar n-o găsea. Chipul Nataşei arăta liniştit, blând, fericit. Palidă şi tremurând de teamă şi emoţie, Sonia îşi duse mâinile la piept, simţind că se înăbuşă şi se lăsă într-un fotoliu. O înecară lacrimile.
„Cum de n-am văzut nimic? Cum de-au putut ajunge atât de departe lucrurile? Oare să nu-l mai iubească pe prinţul Andrei? Şi cum de-a putut să-i permită lui Kuraghin atâta? E un înşelător şi un ticălos, asta e clar. Ce-are să zică Nicolas, dragul ei Nicolas bun şi nobil, când va afla? Asta însemna, va să zică, faţa ei tulburată, nefirească şi dârză de alaltăieri, de ieri şi de astăzi! Se gândi Sonia. Dar nu e cu putinţă ca ea să-l iubească! De bună seamă că, fără să ştie de la cine e, a desfăcut scrisoarea. Probabil că s-a simţit jignită. Ea nu poate face aşa ceva!”
Sonia îşi şterse lacrimile şi se apropie de Nataşa, cercetându-i iarăşi faţa.
— Nataşa! Şopti ea, abia auzit.
Nataşa se trezi şi dădu cu ochii de Sonia.
— A, te-ai întors?
Şi-şi îmbrăţişa prietena, cu duioşia şi hotărârea pe care o ai uneori în clipa deşteptării din somn. Observând însă nedumerirea de pe faţa Soniei, Nataşa făcu o mutră încurcată şi bănuitoare.
— Sonia, tu ai citit scrisoarea! Zise ea.
— Da, răspunse încet Sonia.
Nataşa zâmbi radioasă:
— Nu, Sonia, nu mai pot! Zise ea. Nu pot să mă mai ascund de tine. Ştii, ne iubim! Sonia, draga mea, îmi scrie… Sonia…
Sonia, ca şi cum nu şi-ar fi crezut urechilor, se uita cu ochi mari la Nataşa.
— Dar Bolkonski? Zise ea.
— Ah, Sonia, dacă ai putea şti tu ce fericită sunt! Exclamă Nataşa. Tu nu ştii ce e dragostea…
— Dar bine, Nataşa, oare tot ce-a fost s-a sfârşit?
Nataşa se uita la Sonia cu ochii mari deschişi şi parcă nu-i înţelegea întrebarea.
— Va să zică, îl părăseşti pe prinţul Andrei? Zise Sonia.
— Ah, tu nu-nţelegi nimic? Nu mai vorbi prostii şi ascultă, spuse Nataşa, înciudându-se o clipă.
— Nu, nu pot crede asta, repetă Sonia. Nu înţeleg! Cum ai putut iubi un an întreg pe cineva şi apoi, dintr-o dată… Nici nu l-ai văzut decât de trei ori! Nataşa, nu te cred, glumeşti! Să uiţi în trei zile tot, şi încă aşa de…
— Trei zile! Spuse Nataşa! Mi se pare că-l iubesc de o sută de ani! Mi se pare că n-am iubit niciodată pe nimeni înaintea lui. Tu nu poţi înţelege asta, Sonia; stai puţin, aşază-te aici. Nataşa o îmbrăţişa şi o sărută. Mi s-a spus că există, şi-ai auzit şi tu, de bună seamă, de ea, dar eu de-abia acum am cunoscut dragostea aceea. E cu totul altceva decât era înainte. Din clipa în care l-am văzut, am simţit că mă stăpâneşte, că sunt roaba lui, că nu pot să nu-l iubesc. Da, roabă! Ce-mi va spune el, aceea voi face! Tu nu înţelegi asta. Ce să fac? Ce să fac, Sonia? Îi spunea Nataşa, uitându-se la ea înspăimântată şi fericită.
— Dar gândeşte-te bine la ceea ce faci! Zise Sonia. Eu nu pot să las lucrurile aşa. Scrisorile astea primite pe ascuns… Cum ai putut permite să ajungă aici? Îi vorbea Sonia cu o groază şi o scârbă abia ascunse.
— Ţi-am spus, răspunse Nataşa, că n-am pic de voinţă; cum de nu poţi tu înţelege atâta lucru: îl iubesc!
— Dar eu nu te pot lăsa să ajungi până acolo; voi spune tot, strigă Sonia, gata să izbucnească în lacrimi.
— Ce-ţi veni, pentru Dumnezeu? Dacă spui ceva, îmi eşti duşman, zise Nataşa. Tu vrei nenorocirea mea, vrei să ne vezi despărţiţi…
Văzând groaza ce o cuprinsese pe Nataşa, Sonia începu să plângă, lacrimi de ruşine şi de părere de rău pentru prietena ei.
— Dar ce-a fost între voi? Întrebă ea. Ce ţi-a spus? De ce nu vine în casă?
Nataşa nu-i răspunse la întrebări.
— Pentru Dumnezeu, Sonia, să nu spui nimănui nimic, nu mă mai chinui, o imploră Nataşa. Nu uita că nu trebuie să te amesteci în astfel de lucruri. Eu ţi-am destăinuit ţie…
— Dar de ce atâta taină? De ce nu vine în casă? De ce nu-ţi cere mâna pe faţă? Doar prinţul Andrei ţi-a lăsat, după cum ştii, toată libertatea, dacă e vorba aşa; dar eu n-am încredere în el. Nataşa, te-ai gândit tu care pot fi „motivele secrete” de care vorbeşte?
Nataşa se uita la Sonia cu ochi miraţi. I se înfăţişa desigur pentru întâia oară întrebarea asta şi nu ştia ce să răspundă.
— Ce motive, habar n-am, dar sunt, va să zică, motive.
Sonia oftă şi clătină neîncrezătoare din cap.
— Dacă ar fi să fie motive… începu ea.
Dar Nataşa, ghicindu-i îndoiala, o întrerupse cu spaimă:
— Sonia, nu trebuie să te îndoieşti de el, nu trebuie, nu trebuie, înţelegi? Se răsti ea.
— Te iubeşte?
— Dacă mă iubeşte? Repetă Nataşa, cu un zâmbet de compătimire pentru lipsa de înţelegere a prietenei ei. Ai citit doar scrisoarea, n-ai văzut?
— Dar dacă nu-i om de onoare?
— El! El să nu fie om de onoare? Dacă ai şti! Răspunse Nataşa.
— Dacă e om de onoare, atunci din două una: trebuie sau să-şi declare intenţiile, sau să înceteze de a te mai vedea; iar dacă tu nu vrei s-o faci, o fac eu pentru tine: îi scriu şi lui şi-i spun şi lui papa, zise Sonia cu hotărâre.
— Dar nu pot trăi fără el! Strigă Nataşa.
— Nataşa, nu te mai înţeleg! Ce tot spui? Gândeşte-te la tatăl tău, la Nicolas.
— N-am nevoie de nimeni, nu ţin la nimeni decât la el! Cum îndrăzneşti să spui că nu e om de onoare? Oare-ai uitat că-l iubesc eu? Se răsti Nataşa. Sonia, pleacă, nu vreau să mă cert cu tine, pleacă, pentru Dumnezeu, pleacă; vezi cum mă chinuiesc, îi strigă înrăită Nataşa, cu furie reţinută şi disperare în glas.
Sonia izbucni în hohote de plâns şi ieşi în fugă din odaie.
Nataşa se aşeză la masă şi, fără să mai stea pe gânduri o singură clipă, scrise răspunsul la scrisoarea prinţesei Maria, pe care nu izbutise să-l aştearnă pe hârtie toată dimineaţa, în scrisoarea asta ea îi spuse, scurt şi cuprinzător, prinţesei Maria, că toate neînţelegerile dintre ele au luat sfârşit, că, profitând de mărinimia prinţului Andrei, care, plecând, i-a lăsat toată libertatea, o roagă să uite totul şi să o ierte dacă e vinovată faţă de ea, dar că nu mai poate fi soţia lui.
Toate acestea ei i se păreau atât de uşoare, atât de simple şi de limpezi în clipa aceea!
Vineri, Rostovii trebuiau să plece la ţară, aşa că miercuri contele se duse cu un cumpărător la proprietatea lui din apropierea Moscovei.
În ziua plecării contelui, Sonia şi Nataşa fură invitate la un prânz de gală la Kuraghini, şi Maria Dmitrievna le conduse. La acest dineu, Nataşa se întâlni din nou cu Anatol, şi Sonia băgă de seamă că vorbea cu el ceva în aşa fel, încât să nu fie auzită şi că tot timpul mesei fusese încă şi mai tulburată decât înainte. Când se întoarse acasă, Nataşa începu ea cea dintâi vorba, dându-i Soniei explicaţia pe care o aştepta prietena ei.
— Ascultă, Sonia, mi-ai spus tot felul de prostii despre el, începu Nataşa cu voce blândă, vocea aceea cu care vorbesc copiii când vor să fie lăudaţi. Am avut astăzi cu el o explicaţie.
— Ei, ce fel, ce-i? Ce ţi-a spus? Nataşa, cât de mult mă bucur că nu eşti supărată pe mine. Spune-mi tot, spune-mi tot adevărul. Ce ţi-a spus?
Nataşa stătu să se gândească:
— Ah, Sonia, dacă l-ai cunoaşte tu aşa cum îl cunosc eu! A spus… M-a întrebat ce promisiune i-am făcut lui Bolkonski. S-a bucurat auzind că numai de mine depinde să-l refuz.
Sonia oftă întristată.
— Bine, dar tu nu l-ai refuzat încă pe Bolkonski! Zise ea.
— Ba poate că l-am şi respins! Poate că s-a terminat totul cu Bolkonski. De ce ai tu păreri atât de proaste despre mine?
— N-am nici o părere, doar că eu nu înţeleg aceste…
— Stai puţin, Sonia, ai să înţelegi tot. Vei vedea ce fel de om este. Să nu-ţi faci o părere proastă, nici despre mine, nici despre el.
— N-am părere proastă despre nimeni: eu iubesc pe toată lumea şi-mi pare rău de toţi. Dar ce pot face?
Sonia nu se lăsă atrasă de tonul duios cu care îi vorbea Nataşa. Cu cât mai sentimentală şi mai rugătoare devenea înfăţişarea Nataşei, cu atât chipul Soniei era mai serios şi mai sever.
— Nataşa, zise ea, mi-ai spus să nu-ţi mai vorbesc şi n-am mai vorbit cu tine, dar acum ai început tu singură. Nataşa, eu n-am încredere în el. La ce misterul ăsta?
— Oh! Iarăşi! Iarăşi! Întrerupse Nataşa.
— Nataşa, mă tem pentru tine.
— Ce-i de temut?
— Mă tem că mergi spre pierzanie! Îi spuse cu hotărâre Sonia şi se înspăimântă ea singură de ceea ce rostise.
Chipul Nataşei exprimă iarăşi ură.
— Da, merg spre pierzanie, spre pierzanie, cât pot mai repede, alerg spre pierzanie. Ce-i treaba voastră? Nu pe voi, pe mine mă pierd. Lasă-mă, lasă-mă! Te urăsc!
— Nataşa! Imploră înspăimântată Sonia.
— Te urăsc, te urăsc! Eşti duşmanul meu, pe vecie.
Şi ieşi în fugă din odaie.
Nataşa nu mai vorbea acum cu Sonia şi fugea de ea. Umbla dintr-o cameră într-alta, cu aceeaşi expresie de nedumerire agitată şi de vinovăţie, apucându-se când de o treabă, când de alta, şi lăsându-le numaidecât baltă.
Oricât îi venea de greu Soniei, totuşi ea, fără s-o piardă din ochi, tot pe urmele prietenei sale era.
În ajunul zilei în care contele trebuia să se întoarcă, Sonia prinse de veste că Nataşa şezuse toată dimineaţa la fereastra salonului, ca şi când ar fi aşteptat pe cineva, şi că făcuse semn unui militar ce trecea pe stradă, pe care Sonia îl luă drept Anatol.
Începu să-şi supravegheze şi mai îndeaproape prietena şi băgă de seamă că, tot timpul prânzului şi seara, Nataşa vădise o stare ciudată şi nefirească (răspundea fără noimă la întrebările ce i se puneau, începea şi nu-şi termina frazele, râdea tot timpul).
După ceai, Sonia văzu o fată din casă care aştepta sfioasă la uşa Nataşei. Îi dădu răgaz să intre şi, ascultând la uşă, înţelese că iar venise o scrisoare.
Şi, dintr-o dată, Sonia văzu limpede că Nataşa avea un plan îngrozitor pentru seara aceea. Bătu la uşa ei. Nataşa nu-i deschise.
„Are să fugă cu el! Îşi zise Sonia. E în stare de orice. Astăzi pe chipul ei se citea ceva deosebit de trist şi de hotărât. A plâns când şi-a luat rămas-bun de la unchiul, îşi aminti Sonia. Da, e adevărat, are să fugă cu el, dar ce pot eu face? Se întreba Sonia, amintindu-şi acum toate semnele din care reieşea limpede că Nataşa avea intenţii îngrozitoare. Contele nu-i acasă. Ce să mă fac? Să-i scriu lui Kuraghin şi să-i cer explicaţii? Dar cine-l poate obliga să răspundă! Să-i scriu lui Pierre, aşa cum m-a rugat prinţul Andrei să fac în caz de nenorocire?… Dar poate că într-adevăr l-a şi refuzat pe Bolkonski (ieri a trimis o scrisoare prinţesei Maria). Şi unchiul nu-i aici!”
Să-i spună Mariei Dmitrievna, care avea atâta încredere în Nataşa, Soniei i se părea îngrozitor.
„Dar, într-un fel sau altul… se gândi Sonia, stând în întunericul coridorului, acum ori niciodată, a venit timpul să arăt că înţeleg binele pe care mi l-a făcut familia lor şi că-l iubesc pe Nicolas. Nu, chiar de-ar trebui să nu dorm trei nopţi, n-am să ies din coridorul ăsta, am s-o ţin cu sila să nu plece şi am s-o împiedic să-şi acopere familia de ruşine.”
XVI.
ANATOL SE MUTASE ÎN ultimul timp la Dolohov. Planul pentru răpirea Nataşei fusese de câteva zile pregătit şi chibzuit de Dolohov, iar în ziua când Sonia, ascultând la uşa Nataşei, se hotărâse s-o păzească, planul trebuia să fie adus la îndeplinire. La ora zece noaptea Nataşa făgăduise să iasă pe uşa din dos a casei, ca să-l întâlnească pe Kuraghin, care trebuia să o conducă până la o troică gata pregătită şi s-o ducă la şaizeci de verste de Moscova, în satul Kamenka, unde vorbiseră cu un popă caterisit, care urma să-i cunune. La Kamenka îi aşteptau caii de schimb care trebuiau să-i scoată la drumul Varşoviei, şi de acolo, cu diligenţele poştei, aveau să treacă graniţa.
Anatol avea la el şi paşaport, şi foaie de drum, pe lângă zece mii de ruble, bani daţi de sora lui, şi alte zece mii, împrumutate prin mijlocirea lui Dolohov.
Doi martori: Hvostikov, un fost conţopist, pe care-l folosea Dolohov la jocul de cărţi, şi Makarin, un husar în retragere, om bun la inimă şi fără voinţă, care avea o dragoste fără margini pentru Kuraghin, se aflau în odaia din faţă, la masa de ceai.
În cabinetul tapisat din tavan până-n podele numai cu covoare persane, piei de urs şi panoplii, Dolohov şedea în faţa unui birou deschis, pe care se vedeau socoteli şi pachete de bani. Purta beşmet de călătorie şi cizme în picioare. Anatol, într-o tunică descheiată, trecea, din odaia în care se aflau martorii, prin cabinet, spre încăperea din fund, unde lacheul lui francez, împreună cu alţii, făceau ultimele bagaje. Dolohov număra banii şi-i scria pe o hârtie.
— Aşadar, zise el, lui Hvostikov trebuie să-i dăm înapoi două mii.
— Bine, dă-i, răspunse Anatol.
— Makarka (aşa îi spuneau ei lui Makarin) sare în foc şi-n apă pentru tine, fără nici un folos personal. Aşadar, socotelile sunt făcute, zise Dolohov, arătându-i însemnarea. E bine?
— Da, se-nţelege, e bine, zise Anatol vădit fără să asculte ce-i spunea Dolohov şi uitându-se drept înaintea sa, cu nelipsitul lui zâmbet pe faţă.
Dolohov trase cu zgomot ruloul biroului şi se întoarse către Anatol cu un surâs batjocoritor.
— Ştii ce, las-o baltă! Mai este vreme!
— Eşti un nătâng! Răspunse Anatol. Nu mai vorbi prostii! Dac-ai şti tu… Naiba ştie ce-o mai fi şi asta!
— Zău, renunţă! Repetă Dolohov. Îţi vorbesc serios. Crezi că-i glumă ce te-apuci să faci?
— Ei, iarăşi, iarăşi mă necăjeşti? Du-te la dracu! I-auzi colo!… zise Anatol, încruntându-se. Zău că nu-mi arde de glumele tale prosteşti!
Şi ieşi din cameră.
Rămas singur, Dolohov zâmbi dispreţuitor şi indulgent.
— Stai puţin, strigă el după Anatol. Nu glumesc, îţi vorbesc foarte serios, vino-ncoace, vino!
Anatol reveni în cabinet şi, străduindu-se să-şi concentreze toată atenţia la cele ce-i spunea Dolohov, se uita la el, supunându-i-se fără să vrea.
— Ascultă-mă, îţi spun pentru ultima oară. De ce-aş glumi cu tine? Te-am contrazis eu vreodată? Cine ţi-a făcut toate rosturile? Cine ţi-a găsit popa, cine ţi-a scos paşaportul, cine ţi-a procurat banii? Toate, numai eu.
— Bine, îţi mulţumesc. Îţi închipui că nu ştiu câtă recunoştinţă îţi datorez?
Anatol oftă şi-l îmbrăţişă pe Dolohov.
— Te-am ajutat, dar trebuie să-ţi spun cu toate astea adevărul: treaba asta e primejdioasă, iar, dacă stăm s-o cumpănim mai bine, e şi stupidă. Gândeşte-te: o răpeşti, foarte bine. Dar crezi că lucrurile vor rămâne aici? Iese la iveală afacerea aia, se află că eşti căsătorit şi vei fi dat în judecată…
— Ah! Prostii, prostii, spuse iar Anatol, strâmbându-se. Ţi-am explicat doar. Ce mai vrei? Şi reluă, cu patima pe care oamenii mărginiţi o pun în concluzia la care au ajuns după ce şi-au stors propriul lor creier, raţionamentul pe care i-l repetase până atunci de o sută de ori. Ţi-am explicat doar de atâtea ori, şi a rămas hotărât că dacă nunta asta nu va fi valabilă, zise el, îndoind un deget, însemnează că n-am pentru ce fi tras la răspundere; iar dacă este valabilă, e totuna, fiindcă în străinătate nimeni n-are de unde şti, nu-i aşa? Dar nu mai vorbi, nu mai vorbi, nu mai vorbi!
— Renunţă, zău! Te legi singur aşa, fără rost, de mâini şi de…
— Du-te dracului! Se mânie Anatol şi, apucându-se cu mâinile de cap, fugi în odaia alăturată, dar în aceeaşi clipă reveni şi se aşeză cu picioarele pe un fotoliu, lângă Dolohov. Naiba ştie ce-o mai fi şi asta! Hai? Uită-te numai, să vezi cum bate! Luă mâna lui Dolohov şi o duse la inimă. Ah! Quel pied, mon cher, quel regard. Une déesse.530 Ai?
Dolohov, eu zâmbetul lui rece şi ochii lui frumoşi şi obraznici, se uita la el, voind probabil să mai petreacă pe socoteala lui.
— Şi, după ce termini banii, ce te faci?
— Ce mă fac? Ha? Repetă Anatol cu sinceră mirare pus în faţa acestui gând, care privea ziua de mâine. Ce mă fac? Nu ştiu, văd eu acolo ce fac. Dar de ce să mai vorbim prostii? Se uită apoi la ceas. E timpul.
Anatol trecu în odaia din fund.
— Ei, mai aveţi mult? Vă tot mocăiţi aicea? Se răsti el la servitori.
Dolohov strânse banii şi, după ce strigă unui om să dea ordin să se servească mâncare şi băutură ca să le ţină de drum, trecu în odaia în care se aflau Hvostikov şi Makarin.
Anatol şedea lungit pe canapea în cabinet, sprijinit într-un cot. Zâmbea dus pe gânduri şi spunea în şoaptă, ca pentru sine însuşi, ceva duios.
— Vino să guşti ceva. Bea un pic! Îi strigă Dolohov din cealaltă cameră.
— N-am chef! Răspunse Anatol, zâmbind întruna.
— Vino-ncoace, a sosit Balaga.
Anatol se sculă şi veni în sufragerie. Balaga era un faimos vizitiu de troici de piaţă, de şase ani ştiut de Dolohov şi Anatol, pe care-i slujise adesea cu troicile lui. Nu o dată, pe când regimentul lui Anatol îşi avea garnizoana la Tver, acest Balaga îl luase seara din Tver, îl adusese la Moscova în zori şi-l dusese a doua zi noaptea înapoi! De câte ori nu-l scăpase el pe Dolohov de urmăritori şi de câte ori nu-i plimbase pe amândoi prin oraş cu ţigani şi cu „dameze”, cum le zicea Balaga. De câte ori, avându-i pe ei în trăsură, nu dăduse peste oameni şi peste birji, şi întotdeauna îl scoseseră basma curată boierii săi, cum îi numea el. Şi câţi cai nu dăduse el gata pentru cursele lor! Nu o dată mâncase bătaie de la ei, nu o dată-l îmbătaseră cu şampanie şi vin de Madera, după care se da în vânt, şi nu o dată fusese martor la isprăvi de-ale lor, care pe orice om de rând l-ar fi dus în Siberia! La chefurile lor, ei îl chemaseră adesea pe Balaga şi-l puseseră să bea şi să joace în cântecul ţiganilor. Şi câte mii de ruble de-ale lor nu-i trecuseră lui prin mână! Slujindu-i, îşi riscase de zeci de ori pe an, şi viaţa, şi pielea, pentru ei, iar banii pe care i-i dăduseră ei nu plătiseră nici pe departe caii pe care şi-i omorâse gonind pentru dânşii. Şi totuşi îi găsea pe gustul lui; era pe gustul lui goana nebună, de optsprezece verste pe oră, era pe gustul lui să răstoarne birjile şi să strivească din galop pietonii, zburând ca vântul pe uliţele Moscovei. Era pe gustul lui să audă dindărăt îmboldindu-l strigătul lor sălbatic de beţivi: „Dă-i drumul! Dă-i drumul!” chiar şi atunci când nu mai avea cum înteţi goana. Era pe gustul lui să-i ardă dureros cu biciul după ceafă pe bieţii mujici, care şi aşa se fereau, mai mult morţi decât vii de spaimă, din calea lor. „Adevăraţi boieri!” îşi spunea el.
La rândul lor, Anatol şi Dolohov ţineau şi ei la Balaga pentru măiestria lui de surugiu şi pentru că avea aceleaşi gusturi ca şi ei. Cu alţii, Balaga se târguia, le lua câte douăzeci şi cinci de ruble pentru două ore de plimbare cu troica, şi când era vorba de alţii mâna foarte rar el însuşi caii, trimiţându-şi de cele mai multe ori „băieţii”. Dar cu boierii lui, cum îi numea el, mâna întotdeauna el singur troica şi n-avea niciodată pretenţie la plată pentru munca lui. Doar uneori, aflând prin lacheii lor când erau boierii în bani, venea la ei cu noaptea-n cap la câteva luni odată, având grijă să fie treaz, se înclina până la pământ şi-i ruga să-l scoată din belea. Boierii îl pofteau întotdeauna să şadă pe scaun.
— Am venit să mă scoateţi din belea, tătucule Feodor Ivanâci, sau luminăţia-voastră, spunea el. Am rămas de tot fără cai, trebuie să mă duc la iarmaroc, binevoiţi şi dumneavoastră de judecaţi: cât puteţi…
Iar Anatol şi Dolohov, când erau în bani, îi dădeau câte o mie, două de ruble.
Balaga era un bărbat blond, ca la vreo douăzeci şi şapte de ani, cu faţa roşie şi cu ceafa grasă şi nas roşu, cârn şi îndesat, cu ochi mici, strălucitori, şi cu bărbuţă. Purta caftan albastru de postav bun, căptuşit cu mătase, pe care-l îmbrăca peste o scurtă de blană.
Intrând, el îşi făcu de câteva ori semnul crucii spre colţul cu icoane, apoi se apropie de Dolohov şi-i întinse mâna lui mică şi neagră.
— Trăiască Feodor Ivanovici! Zise el, înclinându-se.
— Noroc, frate. Iată-l că vine!
— Să trăiţi, luminăţie, se adresă el lui Anatol, care tocmai intra şi-i întinse şi lui mâna.
— Ascultă-mă ce-ţi spun, Balaga, îi zise Anatol, punându-i mâinile pe umeri, ţii la mine sau nu? Ha? Atunci fă-mi un serviciu… Cu ce cai ai venit? Hai?
— Aşa cum mi-aţi poruncit, cu zmeii, cu-ai dumneavoastră, zise Balaga.
— Bine, ascultă-mă, Balaga! Să-ţi crape toţi trei, dar să mă duci în trei ore. Auzi?
— Dac-au să-mi crape, cu ce vă mai duc? Zise Balaga, făcând cu ochiul.
— Vezi că-ţi mut fălcile, nu glumi cu mine! Se răsti deodată Anatol, boldindu-şi ochii la el.
— Cum să glumesc, păcatele mele, zise râzând surugiul. Am precupeţit eu vreodată ceva pentru boierii mei? Gonim cât i-o ţine pe cai picioarele.
— A! Bine, stai jos, spuse Anatol.
— Da' stai odată jos! Repetă şi Dolohov.
— Pot sta şi-n picioare, Feodor Ivanovici.
— Stai jos! Fleanca! Şi bea! Se răsti la el Anatol şi-i turnă un pahar mare de Madera.
Ochii surugiului se luminară la vederea vinului. Făcu de politeţe mofturi, apoi bău şi se şterse la gură cu o batistă de mătase roşie, pe care şi-o ţinea în căciulă.
— Ei, şi când pornim, luminăţie?
— Uite, chiar acum… (Anatol se uită la ceas) pe loc plecăm! Dar bagă de seamă, Balaga. Ajungem, hai?
— Cum ne-o fi plecarea; dacă-i într-un ceas bun, de ce să n-ajungem? V-am dus eu la Tver în şapte ceasuri, odată. Cred că-ţi aduci aminte, luminăţie?
— Ştii, veneam odată, de Crăciun, de la Tver, începu Anatol să povestească, zâmbind unei amintiri, adresându-se lui Makarin, care-l mânca din ochi, înduioşat. Mă crezi, Makarka, aşa zburam, că mi se tăiase răsuflarea. Am intrat într-un convoi şi am trecut prin două căruţe. Aşa-i?
— Dar ce cai erau aceia, cai, nu glumă! Continuă Balaga povestirea. Aveam pe atunci un murg focos şi doi lăturaşi tineri, îi spuse el lui Dolohov. Mă crezi, Feodor Ivanâci? Au făcut zmeii şaizeci de verste în zbor; nu-i puteam ţine, îmi degeraseră mâinile, era ger. Am lăsat hăţurile din mâini. Ţine, mă rog, luminăţie, i-am spus, şi pe loc m-am şi prăvălit în sanie. Şi aşa, nu numai că nu i-am gonit, dar nici nu i-am putut ţine pân-am ajuns. Ne-au adus la Moscova în trei ceasuri dracii de cai! Şi n-a crăpat decât cel din stânga.